Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Revista presei  Sageata  Atelier literar

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Toamnă


Ana Blandiana

22.09.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Din volumul Coridoare de oglinzi în pregătire la editura LiterNet


"NICIODATĂ TOAMNA..."

În această toamnă atât de lungă încât devine aproape de nesusţinut, fiecare zi frumoasă care mai vine este primită ca un nesperat şi nemeritat dar, ca o dovadă copleşitoare a unei înalte, mărinimoase bunăvoinţe. În această toamnă atât de frumoasă încât devine suspectă, fiecare zi care mai picură, luminoasă şi caldă, este aşteptată cu o recunoştinţă aproape iresponsabilă, gata să ofere, în schimbul necontramandării ei, orice. De fapt este un joc subtil cu mize totale în care am fost atraşi înainte de a-i fi putut înţelege mecanismele şi din care încercăm să dăm înapoi numai atunci când ştim dinainte că nu vom mai reuşi. De fapt este o savantă corupţie această tentativă - atât de încununată de succes - a timpului de a ne mitui cu încă o clipă de miere, cu încă o frunză de aur, scoţându-ne astfel, dezarmaţi şi contemplativi, nostalgici şi fără apărare, slabi şi aproape linguşitori, în întâmpinarea frigului. Pentru că nici în cele mai smintite iluzii nu ne imaginăm că frigul n-o să vină nicicând, tot ceea ce sperăm mereu este că el mai poate fi amânat puţin. Până atunci ne mai răsfăţăm sub soarele surprinzător de cald în amieze, chiar dacă înecat de ceţuri ambigue şi brume rău prevestitoare în seri şi în dimineţi; până atunci ne mai minunăm de culorile uluitoare ale frunzelor, chiar dacă desprinse din cer şi foşnitoare pe alei; până atunci toată atât de marea şi teoretica bogăţie a toamnei ne farmecă încă în pieţele pline de gutui luminoase şi de vinete strălucitoare, deşi pătate de brumă. Până atunci ne mai bucurăm puţin de fermecătoarele fărâmituri pe care ni le aruncă bunăvoinţa condescendentă, aproape dispreţuitoare, a anotimpului, iar bucuria noastră - tocmai pentru că e mereu suspendată, mereu ameninţată să nu mai existe şi îngăduită mereu, în ultima clipă, pentru ultima oară - are în sine ceva ilicit şi ispititor, fermecat de interdicţie şi aureolat de nesiguranţă. Înainte de a intra în închisorile frigului mai profităm - cu voie de la frig - de blândeţea anemică, atât de dulce a amiezii; înainte de a intra sub teroarea nopţilor lungi mai jubilăm - cu voie de la întuneric - sub razele cuminţi, atât de mângâioase la prânz. Şi uităm mereu că nu numai certitudinea venirii frigului ar trebui să ne înspăimânte, ci şi blinda, mângâioasa, dulcea, perfida lui amânare. Pentru că dincolo de metaforele învelite în frunze şi simbolurile ascunse în iarbă, salvatoarea, plăcuta, mereu repetata şi atât de obositoarea amânare a scadenţei, nu este decât mijlocul savant, îndelung rafinat, al iernii de a ne împiedica să o urâm şi să ne apărăm.



CURAJUL MEU DE TOAMNĂ

De fiecare dată, toamna am sentimentul că încep viaţa din nou. Nu ştiu de unde îmi vine această paradoxală senzaţie, dar de fiecare dată beatitudinea nostalgică a ultimelor zile de miere şi regretul - care le face mai frumoase încă - că se vor sfârşi în curând este contrabalansat de presimţirea noului ciclu declanşat odată cu frigul, bruma, ploile, ceaţa, noroiul, iar această presimţire departe de a mă deprima, îmi dă o nouă putere, mă înviorează. S-ar putea ca totul să fie o nemărturisită amintire a mereu fascinantelor începuturi de an şcolar: a acelor ceţuri care aveau mirosul creioanelor proaspăt ascuţite, a acelor brume care aveau strălucirea caietelor noi; a acelor seri căzute devreme şi umplute cu pregătirea febrilă a uniformei călcate cu gulerul scrobit pe scaunul de lângă pat, cu mobilarea pedantă a penarului plin de peniţe şi gume şi tocuri, cu pedanta caligrafiere a orarului fixat pe capacul ghiozdanului şi-a etichetelor lipite pe învelitoarea manualelor noi. În orice caz înlocuirea plutirii somnoroase prin paradisul de fructe şi jocuri al verii cu trezirea harnică şi disciplinată a toamnei nu conţinea nimic trist, dimpotrivă, era ca şi cum, deodată, cineva ar fi întors cu grijă maşinăria unui orologiu care stătuse uitat de nemişcare toată vara şi acum timpul putea automat să se umple cu gonguri conştiincioase şi egal distribuite, de luni metalice şi misterioase, arătându-şi în funcţie de neînţelese circumstanţe feţele negre sau aurii, de sfinţi sacadaţi sugerând poveşti cu atât mai fermecătoare cu cât mai neştiute pe deplin.

Curajul meu de toamnă ar putea fi, deci - de ce nu? - o amintire din copilărie. Şi totuşi este mai mult decât atât. Frigul şi întunericul, ploaia şi vântul sunt mai uşor de părăsit decât langoarea senzuală a arşiţei, decât mireasma de fructe ritmată de greieri, decât mările de seminţe şi munţii de boabe. E mai uşor să stai nemişcat în faţa paginei albe atunci când plouă şi e frig şi pisicile se strâng pe lângă sobe, decât atunci când fiecare atom de văzduh şi fiecare celulă de clorofilă te cheamă şi te seduce. Ceea ce pare deci un curaj nu e la urma urmei decât o laşitate, ceea ce putea fi considerat ostil este un sprijin şi un aliat. Dar între nostalgia disciplinei studioase, nimbate de adolescenţă şi, nostalgia disciplinei eternităţii împletite din ameninţătoare străluciri în dimineţile reci şi serile nesfârşite, toamna clatină cu mai multe înţelesuri capete aurii, gata să cadă, de gutui.



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer