Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Interviuri cu cîţiva dintre invitaţii Festivalului Enescu


Virgil Oprina

26.09.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Interviu Dmitri Sitkovetski




Virgil Oprina: Ce valoare au la ora actuală pe plan internaţional concursurile de interpretare ?

Dmitri Sitkovetski: Concursurile au ajuns la acest moment într-o stare de devalorizare. Nu se poate face o comparaţie cu perioada de după război. La primul concurs Chopin de după război, de exemplu, pe care l-a câştigat mama mea (Bella Davidovici), împreună cu Halina Czerny-Stefanska, pe pagina întâi a ziarelor apăreau câştigătorii concursurilor. În anii ’50, când au început concursurile Ceaikovski sau Regina Elisabeta, ele erau evenimente extraordinare. Nici competiţiile sportive nu erau atât de comentate de presă. Acum există atât de multe concursuri... unele odată la doi ani, alte la trei ani... Inerent sunt şi foarte mulţi câştigători. Iar aceştia nu au o carieră imediată sau automată. În acelaşi timp, există multe cariere importante printre violoniştii de astăzi, care aparţin unor muzicieni ce nu au fost admişi la astfel de concursuri. Dacă înainte, a merge la concursuri era singura soluţie să te faci remarcat, acum nu mai este valabilă această concluzie. Există şi alte modalităţi. Din nefericire, aceste alte căi sunt de multe ori inaccesibile celor care se găsesc în afara centrelor majore ale culturii şi industriei muzicale ca New York, Londra, Paris, Moscova, Berlin, Tokyo. Acum trebuie privim concursurile altfel. Ele ar trebui să fie mult mai apropiate de festivaluri, de ideea de sărbătoare a muzicii. Ceea ce trebuie să facem noi, ca membri ai juriului, este să alegem nu atât pe cel care câştigă sau pe cel care pierde. Este oarecum ca la jocurile olimpice. Important este să participi... Oamenii vin şi se ascultă unii pe alţii, vorbesc, schimbă idei, văd care este nivelul, îi pot asculta (în cazul acesta, al festivalului), pe unii dintre cei care s-au aflat în juriu (Jean Jacques Kantorrow, eu însumi). Contactul direct este mult mai intens. Nu există o barieră între concurenţi şi juriu. Pot veni să vorbească cu noi, ne pot auzi, îşi pot face propria opinie despre cum cântăm... Este aproape un schimb, un forum... În muzică nu cred că există un câştigător absolut. Cine este cel mai bun ? Foarte relativ. Cred că pentru tineri ar trebui să existe moduri alternative de a-şi face un nume. Nu numai prin concursuri.

V.O.: Este general acceptată ideea că un artist adevărat trebuie să transmită ceva prin interpretarea lui, nu numai să realizeze o execuţie tehnică perfectă. Poate fi această dimensiune învăţată ? Cum poate un artist să-şi menţină şi dezvolte această aptitudine?

D.S.: Acesta este cel mai important aspect, este singurul motiv pentru care facem ceea ce facem. Pentru că muzica este o artă a comunicării. Diferenţa între muzică şi alte forme de comunicare este că ea nu are cuvinte. Iar dacă poţi să explici muzica în cuvinte, atunci nu mai ai nevoie de muzică. Muzica începe atunci când nu îţi mai poţi exprima sentimentele, emoţiile şi ai nevoie de ceva mult mai rafinat şi uneori mai puternic şi mai pasional decât o permit cuvintele. De aceea există muzica, de aceea a fost ea inventată. Muzica a fost dintotdeauna un mod de expresie. Reprezintă variatele moduri de exprimare a unor lucruri despre care nu poţi să vorbeşti. Pentru că cuvintele sunt puternice, dar muzica este şi mai puternică şi, consider eu, mai purtătoare de conţinut şi informaţie. Ce spune cu adevărat o simfonie, o sonată sau un capriciu ? Dacă aş putea să spun cu cuvinte, de ce ar trebui să o mai asculţi ? Problema este că nu pot să o explic. De aceea muzica este un mod unic de comunicare. Publicitate negativă care se face muzicii clasice - "nimeni nu vrea să mai asculte muzică clasică, vor să audă pop, să asculte cuvintele, cântecele de dragoste..." - este un nonsens absolut. Ea vine de la oameni care vor să vândă ceva repede. Întotdeauna ceva ce este mai primitiv, este mai uşor de promovat.

V.O.: Cum apreciaţi nivelul concursului Enescu, secţiunea vioară ?

D.S.: Cred că am auzit câţiva violonişti foarte buni şi câteva abordări muzicale extrem de interesante. Nivelul general e bun. Nu ştiu dacă o să descoperim un nou Heifetz (oricum, el nu a participat la nici un concurs)... sau un alt nume uriaş. Nu se întâmplă prea des în zilele noastre. Dar România a produs întotdeauna violonişti foarte buni, românii au avut întotdeauna un mod natural de a cânta, ceea ce este superb...


*****


Interviu cu Lazar Berman




V.O.: Care este situaţia actuală în domeniul lumii interpretative a pianului. Mai este loc pentru tineri ?

Lazar Berman: Şansele tinerilor nu sunt foarte multe, după părerea mea. Eu sunt destul de pesimist. Astăzi, există o dominaţie a ideii de show-business (termen utilizat de obicei pentru muzica pop). Din nefericire, în epoca noastră, show-business-ul începe să domine şi în muzica clasică. Pe de o parte, există mulţi muzicieni de mare valoare printre tineri, dar pe de altă parte, există o criză generală, economică, în contextul căreia publicul nu mai este interesat de numele noi. Acesta s-a obişnuit să se gândească la 6-7 nume, e obişnuit să meargă la concerte cu aceiaşi muzicieni, ceilalţi neinteresând. Bineînţeles că dacă există reclamă, transmisii de televiziune, interesul creşte. Dar toate acestea costă bani. Iar astăzi, dacă nu găseşti pe cineva care să fie interesat de tine, e foarte dificil să ai un viitor artistic. În general, când începe să studieze muzica, orice tânăr se gândeşte la o carieră artistică şi atunci când ea nu vine apar decepţiile. Pentru a avea succes trebuie, bineînţeles, să ai talent, să munceşti mult, să ai un profesor bun şi... puţin noroc.

V.O.: Credeţi că rolul profesorului s-a schimbat în ultimul timp ?

L.B.: După părerea mea există două tipuri de profesori. Pe de o parte este tipul de profesor cu care noi suntem obişnuiţi (pentru că eu, chiar dacă locuiesc în Italia, reprezint şcoala pianistică rusă, pentru că am locuit în Rusia cea mai mare parte a vieţii mele). În acest caz, raportul între profesori şi elevi este foarte familiar. Întotdeauna se lucrează mult, fără a te gândi la timp. Sunt probleme personale ale elevului şi profesorului, care se rezolvă ca într-o familie. Acesta este un tip. În Italia, este mai prezent celălalt tip de profesor. Legăturile sunt de alt tip, el este mai formal, face lecţii cu ceasul alături, orice moment în plus trebuie plătit... Aşa se face că s-a dezvoltat formula de master-class. Eu însumi susţin cursuri de măiestrie, uneori. Dar acestea sunt mai rare (pentru student) decât lecţiile obişnuite. După părerea mea, este mai important ca relaţia să fie aşa cum mi s-a întâmplat mie, care m-am văzut cu profesorul meu de două ori pe săptămână, ani la rând. Aşa e normal. În acelaşi timp, la cursurile de măiestrie vorbeşti timp de o oră, elevii parcurg mai multă muzică şi este avantajos şi pentru profesori, care câştigă bani. Pentru elevi este interesant, dar nu atât de util, după părerea mea.

V.O.: Cum apreciaţi nivelul concursului Enescu, secţiune pian, evident ?

L.B.: Este mult timp de când ştiu că există concursul "Enescu". Dar nu am participat niciodată nemijlocit la el, nici în postura de concurent, nici ca membru al juriului. Numele lui Enescu pentru mine înseamnă mult. El a venit ca dirijor, la Moscova. Mai târziu, am aflat despre acest concurs, al cărui program este foarte dificil... Probabil că există motive, dar participarea la acest concurs a fost destul de limitată. Privind lista concurenţilor, am găsit mulţi pianişti veniţi din Rusia, din fostele ţări socialiste. Nu am găsit pe această listă muzicieni din Franţa, Italia, din restul ţărilor europene. Oricum, un concurs este doar primul pas şi dacă iei un premiu nu înseamnă prea mult pentru viitorul tău. Nu este doar problema concursului Enescu, ci şi a altor mari concursuri. Am fost la un moment dat în juriu la Bruxelles, unde am descoperit un pianist francez formidabil. Care, între timp, a dispărut... Orice concurs poate da un impuls pozitiv pentru dezvoltarea unui muzician. Pentru că pregăteşti un program dificil, pentru că publicul vine în sală să te vadă, încă de la probele eliminatorii... Dar nu înseamnă totul. Dacă vorbim despre acest concurs, cred că îl putem compara cu concursul Chopin de la Varşovia.


*****


Interviu cu Christa Ludwig




V.O.: Ce şanse au tinerii cântăreţi să-şi găsească un loc în inima publicului internaţional de astăzi, acum când piaţa pare saturată de versiuni diverse şi valoroase ale repertoriului semnat de numeroşi cântăreţi ?

Christa Ludwig: Eu susţin ideea că noi nu ar trebui să dăm speranţe false cântăreţilor. Ei îşi doresc ca din această profesiune să poată trăi. Iar dacă talentul nu este suficient de mare, în ziua de azi ei nu pot face nimic. În acest moment există cântăreţi minunaţi din Nicaragua, Novosibirsk, Shanghai... Nu mai este ca în tinereţea mea, când în Germania erau numai cântăreţi germani şi nimic altceva. Era mult mai uşor. Acum competiţia este dură... Poţi asculta discuri realizate de cântăreţi de oriunde din lume, iar publicul poate face comparaţii şi poate avea acasă interpretări semnate de nume celebre. Aşadar, astăzi este foarte dificil să faci carieră în lumea operei.

V.O.: Într-un climat social din ce în ce mai agresiv, mai ales cu tinerii, în ce măsură rolul profesorului s-a schimbat ?

C.L.: Rolul profesorului este acela de a şti când să spună nu. Eu nu sunt profesoară, în adevărata accepţiune a cuvântului, eu dau sfaturi doar pentru interpretare... Dar mama mea, care a fost o profesoară adevărată (a fost şi profesoara mea), spunea aşa: trebuie să aştepţi doi ani; dacă o voce nu este suficient de mare sau de frumoasă de la început, ea se poate dezvolta, dar după aceea ar trebui să poţi spune nu. Eu am avut două eleve la Paris, două tinere care şi-ar fi dorit să devină cântăreţe. Le-am întrebat dacă sunt căsătorite şi mi-au spus că nu. Le-am spus atunci că este foarte frumos să fii căsătorit şi să ai copii şi că ar trebui să se gândească la asta. De două ori am reuşit. Le-am convins să renunţe la cariera de cântăreţe şi să-şi întemeieze o familie. Este greu să spui: "nu ar trebui să faci asta". Iar de obicei, reacţia lor este să se ducă la alt profesor.

V.O.: Este general acceptată ideea că un artist adevărat trebuie să transmită ceva prin interpretarea lui. Care este proporţia de interes care trebuie acordată muzicii şi respectiv cuvântului în interpretarea muzicii vocale ?

C.L.: Mai întâi, interpretarea vine din muzică, apoi din cuvinte. În liedul german avem poezii minunate, iar un cântăreţ trebuie să înţeleagă cuvintele, poezia, pentru ca să exprime prin cânt sensul acelei poezii. Liedul este mult mai dificil decât opera, pentru că trebuie să ai o anumită experienţă de viaţă pentru a-l cînta bine. Există semnificaţii filosofice adânci ale unor poezii, ce pot fi întâlnite în liedul german, care este păcat să nu fie puse în valoare... La operă e mult mai uşor. Te machiezi, îţi pui costumul, după care poţi spune, nu mai sunt eu, sunt Carmen. Şi devin Carmen. Trebuie, evident, să te pui la punct tehnic, ca frazare şi aşa mai departe, dar pentru a intra în caracterul rolului nu ai nevoie doar de ajutorul profesorului. Contribuie aici şi regizorul, care are menirea sa.

V.O.: Cum apreciaţi nivelul concursului Enescu ?

C.L.: Am fost uimită că nu am găsit nici un bas. Nici un bărbat cu voce gravă în zona aceasta - România, Bulgaria, Rusia... Majoritatea au fost soprane. Am fost plăcut impresionată în general, dar fiecare excela într-o direcţie. Dacă putea cânta frumos Bach, nu era la fel de bun în operă, sau invers. A fost dificil să facem alegerea potrivită. Au fost aproximativ 38 ce concurenţi, am ales pentru etapa a doua 15, iar în finală au rămas doar patru. Este foarte interesant că în mare măsură toţi membrii juriului au avut aceiaşi opinie. Cel puţin nu am avut disensiuni. Nu am luat în consideraţie numai vocea, ci şi cum arată (pentru că azi există televiziunea), cum ajung la sufletul publicului (pentru că audienţa trebuie să fie impresionată). Nu contează numai vocea. Sunt atâtea lucruri care trebuie puse laolaltă pentru a spune că ai în faţă un mare talent...

(Preluat din Actualitatea Muzicală, octombrie 2003)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer