17.12.2008
Bucureştiul cultural, decembrie 2008
Alina Boboc: Pentru început, v-aş ruga să spuneţi cum a apărut Teatrul Metropolis.
George Ivaşcu: Data de 1 noiembrie 2007 va marca în istoria teatrului românesc naşterea Metropolis. Vă pot spune că a apărut dintr-o necesitate. Suntem printre cele cîteva capitale din lume care au atît de puţine teatre. Şi Sofia are vreo 52 în zona asta a Europei de Est. Pe piaţa românească, se cerea să existe un teatru de proiecte. Toată lumea mă întreabă ce înseamnă asta, aşa că o să vă răspund: este o instituţie plătită, în general, de municipalitate, care a înţeles necesitatea de a crea un nou spaţiu de teatru, dedicat proiectelor, în special celor ale tinerilor artişti, oferind astfel posibilitatea creării unor noi locuri de muncă. Este un teatru care nu are actori angajaţi, dar care oferă prin proiectele finanţabile ocazia ca actori care au sau nu au contracte să joace, fiind retribuiţi la contract. În plus, Metropolis funcţionează şi ca un teatru gazdă, oferind sala unor manifestări din alte zone artistice. Aş vrea să mai adaug ceva: eu nu mă consider director de instituţie, ci un actor care are grijă de un teatru şi cred că e frumos să am şansa unei asemenea provocări.

Ca direcţie generală, Metropolis urmează un concept de teatru hipermarket, pentru că aici se pot vedea tot felul de produse artistice, din diverse genuri, dar de calitate, în primul rînd. Deci, el nu se defineşte ca un teatru numai clasic, numai modern, numai de dans sau numai de imagine. Subliniez că aici nu au ce căuta spectacolele facile şi vulgare.

A.B.: Clădirea a avut şi înainte o destinaţie teatrală. Puteţi prezenta un scurt istoric al acestui spaţiu?
G.I.: Aici, a funcţionat cîţiva ani, de prin 1991, Theatrum Mundi, un teatru cu cîteva producţii interesante, dar rămas aproape necunoscut pentru că avea spectacole foarte rar, aşa încît lumea nu prea ştia de existenţa lui.

Apoi, era o clădire care stătea să cadă. Pentru mine, ca actor, era dureros să văd că o instituţie de cultură era lăsată în paragină. În mai 2006, am avut şansa de a fi numit director al acelui teatru. A doua zi, la prima oră, stăteam aici, pe trepte, întrebîndu-mă ce să fac. Uşor, uşor, am început să-mi conturez o viziune despre ce înseamnă un teatru modern. Am vrut să uit puţin de Mundi, bazat exclusiv pe texte româneşti, şi am schimbat strategia. Astfel că, în primul său an de existenţă, Metropolis a accesat texte contemporane străine şi româneşti deopotrivă, iar anul acesta am apelat şi la texte clasice în viziuni moderne: Visul unei nopţi de vară, Hamlet (cu premiera în decembrie 2008, într-o distribuţie de excepţie), Sfîrşit de partidă.

Ca profesor, mi-am dorit ca acesta să fie un spaţiu unde un absolvent să poată propune un proiect, pentru că e uşor dezarmant pentru tinerii care termină actoria să ştie că nu prea au unde se duce să fie văzuţi. De regulă, organizarea altor teatre pe trupe fixe nu poate include într-un an decît unul, maximum doi absolvenţi. Şi atunci m-am gîndit că ar fi frumos să nu mai vorbim de o ruptură între generaţii, de o criză. Este bine să le creezi oamenilor posibilitatea de a fi împreună. În majoritatea spectacolelor noastre, veţi vedea actori cu experienţă, renumiţi, alături de actori foarte tineri, unii chiar studenţi. La noi, regizorul îşi poate face distribuţia ideală cu actori aleşi de unde vrea el, nu mai este obligat să se descurce cu ce am eu prin ogradă. Un merit al unui astfel de spectacol este că pune împreună actori care au bucuria de a juca doar dacă simt asta, nu au şi obligaţia de a rămîne în distribuţie dacă ceva nu merge. Cei care rămîn pînă la final şi dau şi premiera sunt oameni care chiar îşi doresc să spună ceva. Apoi, faptul că vine cineva cu sufletul deschis şi îţi arată un proiect este extraordinar. Nu mai este o comandă pe care o dau eu, ca director, după gustul meu: ceva vesel, ceva trist etc.

A.B.: Dar trebuie să existe şi criterii de selecţie a proiectelor, nu aveţi cum să le acceptaţi pe toate, nici artistic, nici fizic, nici financiar.
G.I.: În principiu, cel mai des întreb de ce m-ar interesa pe mine proiectul respectiv. În funcţie de calitatea argumentării, aleg. Desigur, funcţionează drept criterii valoarea textului şi propunerea regizorală. Eu evit cu ostentaţie ca spectacolul să coboare în zona stradală, vulgară.

A.B.: Revenind la spaţiu, v-aş ruga să vorbiţi puţin despre stilul arhitectural şi despre designul de interior, diferite de ale oricărui alt teatru românesc.
G.I.: După cum aţi remarcat, stilul este uşor "ieşit din comună", vorba lui Sorescu. Noi, românii, ne-am obişnuit ca la teatru şi în instituţiile publice, în general, să existe o lipsă de imaginaţie nu neapărat a arhitectului, cît a beneficiarului. Şi de-asta am căutat un alt fel de stil decît cel monoton, propus în mai toate instituţiile culturale. Am discutat cu arhitectul Cosmin Gurău despre Hundertwasser şi i-am spus că vreau un OZN aici, în buricul tîrgului. M-am gîndit la Hundertwasser pentru că el are o filozofie faţă de monotonia liniei drepte, combinată cu una de viaţă, bazată pe elemente naturale (după cum vedeţi, aici totul e natural: lemnul, pielea canapelelor, florile). Chiar dacă interiorul unui teatru este un spaţiu captiv, el trebuie să devină plăcut imaginaţiei. Hundertwasser este şi foarte aproape de felul meu de a fi: încerc să privesc lucrurile cu seriozitate, dar şi cu detaşare, după cum mă obligă viaţa. Aşa e şi clădirea. Nu poţi spune despre ea că e doar sobră sau doar veselă.

Apoi, mi-am dorit foarte multă culoare. Lipsa de imaginaţie vine şi din faptul că trăim tot timpul într-o zonă gri sau într-una în care, din nefericire, e pe cale să devină gri. Eu am vrut ca energia de aici să devină vitală. Mi-a fost frică de prea mult alb, dar şi de materiale noi, pentru a nu da senzaţia de clădire de birouri. Am încercat să îmbin zona clasicului cu a modernului. În curînd, vom avea şi lift pentru persoanele cu dizabilităţi sau pentru cele vîrstnice. În doi ani, atît am putut face, pentru că suntem în România şi lucrurile trenează în orice-ţi propui. Eu sunt în teatru aproape non stop, iar dacă lipsesc fizic, sunt tot la o întîlnire în folosul teatrului. Ca artist, eu nu mai ajung nici să joc şi nici să regizez. Nu ştiu dacă să fiu fericit că am construit un teatru sau trist că am ucis doi ani din viaţa mea creativă. Nu ştiu dacă merită, pînă la urmă. Prezenţa mea totală în mijlocul acestei construcţii mă face să mă întreb cine sunt eu, de fapt. Încerc să mă comport cu mare grijă, pentru ca publicul să aibă posibilitatea de a evada pentru cîteva ore din rutina zilnică într-o lume a emoţiei.

A.B.: Credeţi că e mai bine ca un director de teatru să vină dintr-o zonă tehnică?
G.I.: E riscant, pentru că fiecare profesie îşi are secretele ei şi presupune un anumit talent şi o anumită dedicaţie. Nu cred că un foarte bun manager şi doar atît, care ar calcula perfect tot ce înseamnă zona tehnică, ar putea fi director de teatru. E un tip de muncă pe care doar un om din zona artei, care ştie ce înseamnă creativitatea, îl poate cunoaşte. Apoi, mai e ceva: o anumită corectitudine a artistului faţă de public.

Aş vrea să termin ce începusem mai devreme. Am încercat să gîndim un spaţiu mic în aşa fel încît publicul să aibă confortul unui foaier, care nu este foarte generos, dar este foarte plăcut. Apoi, există şi posibilitatea de a urca la cafenea. În toate teatrele civilizate din lume se face un lucru a cărui obişnuinţă la noi lipseşte: de a veni la teatru mai înainte cu o oră, de a studia caietul program, de a-ţi aştepta partenerul de spectacol...

A.B.: De ce credeţi că lipseşte la noi acest exerciţiu de socializare?
G.I.: Oamenii vin cu puţin timp înainte de spectacol, ajung hăituiţi de trafic, intră de-a valma, văd spectacolul şi pleacă imediat, nu mai au răbdarea de a mai rămîne o jumătate de oră la cafenea. Totuşi, Metropolis a creat acest spaţiu în speranţa că, uşor, uşor, va intra şi românul într-o normalitate. Cafeneaua e foarte modernă, foarte plăcută şi are produse de calitate.

A.B.: Aţi început stagiunea în forţă...
G.I.: Începutul de stagiune ne prinde cu trei premiere, pentru că s-a lucrat foarte mult peste vară. Prima, Ajutorul, intră într-o campanie a noastră împotriva violenţei domestice. Cînd am aflat că în România mor 3 femei pe zi maltratate, mi s-a părut înfiorător. Este o realitate dură, iar spectacolul se constituie într-un manifest. Femeia din trecut aduce problemele de familie sub semnul unei conştientizări. Visul unei nopţi de vară este cunoscut de toată lumea, iar la noi are o montare modernă. Pentru că avem spectatori care s-au fidelizat la Metropolis, am început să atacăm şi ziua de luni. Programăm spectacole de multe ori la cererea publicului, avem liste de aşteptare.

A.B.: Asta pentru că aveţi şi un PR foarte bun.
G.I.: Avem o atitudine firească faţă de relaţia cu publicul. Există o grijă a noastră de a nu lăsa nimic la voia întîmplării. Noi nu funcţionăm după "merge şi aşa". PR-ul trebuie să fie un foarte bun comunicator, e o profesie pe care trebuie să ştii s-o faci. Monica Iancu-Vlăduţu a lucrat în televiziune, vine cu un anumit fel de comunicare. Toate relaţiile se strică în lipsa comunicării, dar între noi şi publicul nostru nu se va întîmpla asta.

A.B.: Am remarcat şi prezenţa Metropolis în festivalurile importante.
G.I.: Da. Într-un timp atît de scurt, am fost invitaţi să jucăm peste tot. Menţionez cele mai importante festivaluri din acest an (2008): cel de la Cluj (în mai), cel de la Sibiu (mai-iunie), cel de la Brăila (în septembrie), cel de la Galaţi (octombrie), cel de la Timişoara (tot octombrie), unde piesa Jocul de-a adevărul a primit două premii, apoi cel de la Piatra Neamţ, unde Florina Gleznea a fost nominalizată la categoria "Cea mai bună actriţă" pentru rolul jucat în spectacolul Opposites attract.

A.B.: Aţi menţionat mai sus că Teatrul Metropolis găzduieşte şi altfel de evenimente. Vă rog să detaliaţi.
G.I.: Da. Am avut evenimente diverse. Aş menţiona campania Luna femeii la Teatrul Metropolis, apoi Campionatul Naţional de Improvizaţie "Comedy Night Party" (în martie). Apoi, a fost o Prezentare de modă (în iunie 2008). Teatrul Metropolis susţine Campania de promovare a voluntariatului în Bucureşti (iulie) care are ca scop încurajarea dialogului intercultural, a toleranţei, solidarităţii şi promovarea tinerilor cu capacităţi deosebite prin găzduirea spectacolului Avioane, trenuri şi oameni în viteză, concerte rock (Tepi Zepi, de exemplu), spectacole din Festivalul Explore Dance. Avem apoi Programul ICAR care are ca scop susţinerea şi promovarea tinerilor artişti prin găzduirea proiectelor independente.

A.B.: Ce urmează la Metropolis?
G.I.: Un proiect foarte ambiţios, de teatru religios. Am semnat un protocol cu Arhiepiscopia Bucureştiului prin care vom selecta texte pe teme creştine (de exemplu, Crimă şi pedeapsă). Trăim într-o teribilă însingurare care nu poate fi combătută decît punînd oamenii împreună în această diversitate de paradoxuri. Rostul artei a fost de a pune omul într-o altă realitate care oferă o anumită calitate a emoţiei şi care-l face să nu se mai simtă pierdut în spaţiu.

Apoi, voi declanşa o campanie - 150 de spectatori fondatori - care ne-au sprijinit. Avem şansa de a fi contemporani cu naşterea unui teatru şi ăsta nu e puţin lucru.

George Ivaşcu

Născut: 15 februarie 1968, Bucureşti
Absolvent al Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti, Secţia Actorie; doctor în artele spectacolului
Conferenţiar la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti şi la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu; din 2006, director al Teatrului Metropolis din Bucureşti
Activitate artistică: numeroase roluri în filme de lung metraj şi pentru televiziune (recent: A Tale of Strife, SUA; Modigliani, USA); peste 40 de roluri în teatru (recent: O noapte furtunoasă, la Catedra UNESCO; Galy Gay la Teatrul de Comedie); peste 100 de roluri la teatrul radiofonic (selectiv: D'ale carnavalului, Eduard II, Harap-Alb, Ioana pe rug); regie în ţară şi în străinătate
Activitate publicistică: numeroase articole în revista Atelier şi volumul Logica absurdului
Premii şi distincţii (selectiv): Premiul "Toma Caragiu" pentru debut, Festivalul Naţional "I.L. Caragiale"; Premiul "Jules Cazaban", Festivalul Comediei; Premiul criticii, UNITER; Premiul Fundaţiei pentru Teatru şi Film "Tofan"; Premiul Fundaţiei "Henri Coandă"; Premiul Fundaţiei "Alexandru Giugaru"; Marele Premiu pentru Regie la spectacolul Şase personaje în căutarea unui autor, Serbia; Premiul Criticii la Festivalul de Teatru de la Miskoltz, Ungaria; Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler, Arta Spectacolului.

0 comentarii

Publicitate

Sus