Despre luciditate

Luciditatea cu care înregistrăm adevăratele pierderi este cu atât mai descurajantă, cu cât ea dispare în clipa în care, mânaţi de un instinct sau altul, o amanetăm pentru a obţine în schimb o senzaţie profundă, dar trecătoare. Şi-atunci? Ce faci cu luciditatea, dacă ştii că te va face să suferi? O ascunzi, o îngropi undeva cât mai departe de tine şi speri să uiţi "locul crimei". Norocul tău e că există anumiţi oameni care îţi aduc aminte ce-ai făcut chiar şi fără să le-o spui. Oameni care tremură pentru tine, care se întreabă ce faci cu sinceritate, fără vreun calcul prestabilit. Ei bine, tocmai pe oamenii ăştia, nu ştiu cum se face, nu-i poţi nici ocoli, nici uita, dar nici trata pe cât de bine merită...

Nu-mi plac oglinzile care mă provoacă să renunţ la "binele" trecător, nu-mi plac oglinzile care îmi arată că acest "bine" împietreşte sufletul şi te face imun la suferinţele altora şi în primul rând la ale tale. "Binele" poate fi o stare sau o persoană, nu contează, important este că îţi este exterior şi nu va accepta niciodată să facă parte din tine. Nu contează nici argumentele, nici nevoile, nici ceea ce poţi face pentru "binele" ăsta. Aritmetica obiectivă exclude "binele" ca parte a unei ecuaţii utile pentru viitor. "Binele" nu este permanent, el evoluează doar în raport cu sine şi având ca scop pe sine însuşi.

Adevăratele pierderi se simt în carne. Se simt în nopţile dormite prost, după care te trezeşti mai obosit şi mai trist decât te-ai culcat. În astfel de momente ştiu / simt că e mai bine să rămân lucidă. Însă "binele" are un fel de reveni şi de a mă învinge. O face de fiecare dată.

Singurul "amănunt" de care se ascunde este lumina.

Oare de ce?