Somnul din cuib

Oamenii sunt mai frumoşi când dorm. Revin la copilăria pe care "trezia" o ascunde cât de mult poate. El spune o poveste în timp ce doarme, poveste de care nu e conştient. Nu mi-o spune doar mie, desigur, dar nu ştiu să o fi dat mai departe şi altcineva. A povesti această poveste e unul din puţinele gesturi pe care le mai pot face, ca să ştiţi că aşa ceva chiar există, în Bucureşti, în 2008, printre detaliile în care ne înecăm profunzimile, convinşi că am făcut cine ştie ce chestie.

În timp ce doarme, adună în jurul lui aşternuturile, închipuind un cuib. Agăţându-se cu pumnii strânşi de marginea lui, încearcă să reziste acolo cât de mult e posibil. Rezistă până-l aruncă afară cine ştie ce coşmar sau, mai rău, ceasul deşteptător - vocea suavă (!) şi electronică a telefonului mobil.

În timp ce doarme, pe chip i se întrevăd toate stările pe care le reprimă când e treaz - de la furie la bucurie, de la indiferenţă la dependenţă. Filmul e întrerupt doar de perna moale cu care-şi mai acoperă faţa, parcă pentru a se feri de lumină.

În timp ce doarme, nu poate să nu fie sincer. E aşa cum este, fără măşti, mai urât decât ar crede, mai frumos decât poate fi când recurge la subterfugii. Nu rămâne nimic între el şi lume, dialogul este 1 la 1. Cineva spunea despre această abandonare în somn că este singura stare în care poţi fi orice vrei să fii. Pe rând, de câte ori doreşti. Visezi, dar nu alegi. Dacă nu alegi nimic, nu îţi limitezi posibilităţile. Dar însăşi alegerea de a nu face nimic e o alegere, iar prezenţa se transformă în absenţă. Şi încă una foarte deprimantă, pentru că nu eşti aici, ci dincolo. Aşa şi el - doarme, deci nu este prezent decât în sine însuşi, cu visele sau cu lipsa lui de vise. Culmea e că am observat că poate face asta şi când e treaz: refuză comunicarea, refuză înfăţişarea, se ţine departe, la o distanţă care pare accesibilă, dar nu este. Restul nu mai contează.