Katarzyna Surmiak-Domanska: Maslowska, cea din romanul Albă ca Zăpada şi roşu bolşevic, a devenit deja ceva de-a dreptul exotic. Voinicul o numeşte bolnavă psihic pentru că este absolut neputincios în faţa ciudăţeniilor ei. Ea scrie cărţi! Jerzy Pilch a scris în Polityka despre faptul că ai o maturitate scriitoricească nemaiîntîlnită şi că, dacă la vîrsta aceasta reuşeşti deja atît de mult, mai că i se face cuiva frică să se gîndească la ce va fi mai tîrziu. Ai citit?
Dorota-Maslowska: Da, da, am citit, am citit. Poate-am să capăt şi-un titlu de contesă sau de baroană. Nu m-am hotărît încă, deşi am tot felul de propuneri de la primarul oraşului.
K.S.D.: E-adevărat c-ai scris cartea în cîteva săptămîni?
D.M.: Într-o lună. În timp ce-mi dădeam bacul. Cînd mă săturam de învăţat, porneam calculatorul şi scriam. Şi invers.
K.S.D.: Subiectul liric este un bărbat, un cocalar. Întrucît ştiu cum scriu bărbaţii, mi se pare foarte convingător. E greu de crezut că s-a încarnat în el o femeie, în plus de 19 ani, şi care mai şi provine dintr-o familie bună.
D.M.: Ha, ha. Şi bărbaţii au fost păcăliţi de asta. Cei care au citit nişte fragmente, fără să ştie cine le-a scris, au zis că autorul ar fi bărbat.
K.S.D.: De unde ştii tu de cocalari, doar nu mergeau cu tine la liceu?
D.M.: Nu mergeau. Dar asta nu înseamnă că tinerii de la liceu nu sînt în legătură cu ei. Legătura o fac drogurile. Liceenii hip-hop şi cocalarii cumpără de la aceiaşi dealeri. Aşteaptă împreună în faţa aceloraşi case, împreună fug de poliţie, se aşează pe-aceeaşi bancă. Locuiesc de cînd mă ştiu în acelaşi cartier de blocuri, am stat pe bănci şi-am privit toate aceste tranzacţii pînă ce m-am plictisit. Am cunoscut oameni care aruncă în porumbei cu mucuri de ţigări şi zic: "Arzi!". La început nu puteam să vorbesc cu ei, mă forţam să schimb cîteva vorbe. Treptat, mi-au devenit indiferenţi; în cele din urmă, am stabilit o legătură. Au început să se deschidă în faţa mea, eu am început să le prind limbajul, dar în primul rînd felul de-a gîndi. Asta mă excita şi mă amuza, deşi mă făcea şi să-mi fie ruşine.
K.S.D.: Ce te făcea să-ţi fie ruşine?
D.M.: Păi, asta însemna că găsisem un numitor comun cu ei. Asta însemna că undeva, în mine, exista cuibărit un cocalar, asemenea celor cu care stăteam de vorbă, care aştepta să iasă în lume. Altfel s-ar spune că sînt citită, manierată, cultivată, mănînc cu cuţitul şi furculiţa, cunosc bunele maniere, dar mi-a fost uşor. Am învăţat foarte repede să vorbesc curent limba lor. Acum o folosesc instinctiv în discuţiile cu Intelectualitatea Poloneză SA. În cele din urmă, mi-a trecut prin minte o întrebare: nu s-ar putea scrie limba asta?
K.S.D.: Şi de ce ai ales punctul de vedere al unui bărbat, doar există şi femei cocalari?
D.M.: Mă interesa un personaj care să fie total diferit de mine. A fost aşa, un îndemn de a-mi ridica mie însămi o bară transversală, un obstacol pe care să-l sar. Pînă la acest roman, n-am reuşit să ies din mine însămi şi să privesc dintr-o altă perspectivă.
K.S.D.: Cum a început?
D.M.: A început la 1 mai 2002. Mi-a trecut prin minte fraza: "Şi-atunci am aflat că ea mă lăsase". Am deschis calculatorul şi în jurul acestei fraze am început să creez povestea Magdei şi a Voinicului. Adunam scene absurde, dialoguri absurde. Cîndva găsisem pe net o declaraţie febrilă a unei fete: "Am fost cu prietena mea la Invazia Forţei, am cunoscut un tip care ne-a întrebat dacă ne distrăm, am răspuns că da, iar el ne-a întrebat atunci cum ne cheamă, iar noi i-am zis că nu-i spunem". Şi gata. Viaţa Voinicului şi-a Magdei se compune din asemenea scene. Ei aşa vorbesc între ei. La început, acţiunea se dezvolta destul de logic, dar apoi am ajuns să fac altfel: cum auzeam pe undeva ceva interesant, găseam loc în povestea mea pentru chestia respectivă. De exemplu, un coleg de-al meu de liceu mi-a explicat odată concepţiile lui anarhiste de stînga, şi eu am făcut un "clic" - le-am pus în gura Voinicului, referitor la doctor.
K.S.D.: Tocmai. Voinicul tău are o minte suspect de matură. Îmi amintesc un fragment în care discută cu Ala, ea îi pune întrebări prosteşti, iar lui asta îi aduce în minte un concurs televizat. Această asociere este foarte inteligentă, prea inteligentă pentru Voinic.
D.M.: Voinicul asociază orice cu acele concursuri televizate sau cu un joc pe calculator.
K.S.D.: N-aş crede că tocmai cocalarii de pe banca ta din cartier reuşesc să creeze asemenea metafore. În această asociere de idei eşti tu.
D.M.: Pentru că e ceva din mine în acest cocalar. Sînt reflecţiile mele trecute prin filtrul lui.
K.S.D.: Ce anume din tine există în personajul Voinicul?
D.M.: Cu siguranţă nu moralitatea şi nu preocupările mele, pentru că Voinicul se gîndeşte numai pe cine să reguleze, cine are maşină nouă şi de unde să apuce vrăjeala. Ne leagă însă simţul observaţiei, atitudinea bănuitoare faţă de tot. Voinicul vede perfect totul, tot timpul spune nu, nu, nu. E un cocalar formidabil. Ai dreptate, combină prea mult intelectual. Numai că, dac-aş fi scos din carte intelectualismul acesta, ce mai rămînea? Nişte dialoguri vulgare, fără poante.
K.S.D.: Recunoşti că Voinicul e grozav, i-ai dat cîte ceva bun din tine. În schimb, eroinele tale sînt o adevărată oroare. Nu-i destul că n-au moralitate, pe deasupra mai sînt şi înfricoşător de naive. Ele nu ştiu nimic, nu înţeleg nimic, sînt ridicole, lamentabile. Îţi baţi joc de ele, le persiflezi, le denigrezi total. Oh, feministele se vor supăra.
D.M.: Ce contează? Eu scriu literatură.
(Fragment din interviul publicat în suplimentul Wysokie obcasy al cotidianului Gazeta Wyborcza, din 27 septembrie 2002.
Redacţia revistei Observator cultural mulţumeşte Institutului Polonez din Bucureşti pentru strădania de a obţine permisiunea să reproducă textele şi pentru efortul de a sprijini alcătuirea acestor pagini consacrate primei traduceri în limba română a unui roman de Dorota Maslowska.)