Talentata puştoaică poloneză a ajuns şi în România

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.

Fără nici o îndoială, un editor, din oricare parte a lumii, care ar găsi o fată de 18-19-20-21 de ani ce scrie despre generaţia ei, cu droguri, dezabuzare, sictir, amoruri rapide, fără chef şi cu un strop de revoltă împotriva alcătuirilor strîmbe ale lumii în care vieţuieşte, n-ar precupeţi nici un efort să o publice şi să o lanseze publicului larg. Acel editor ar crede că "Dumnezeu i-a pus mîna în cap", că norocul a dat peste el şi că trebuie să profite de această şansă. Editorul care găseşte o fată talentată, care să scrie bine, fără trac, care să nu roşească la cuvinte porcoase şi expresii obscene, care să facă trecerea de la realitate la vis, coşmar, închipuire, căreia să nu-i tremure mîna cînd descrie "voma" produsă de droguri, are toate şansele să intre în istorie.


Despre droguri în Est

Astăzi, în lumea literaturii, cartea nu mai poate fi separată de autor. Cu cît un autor poate fi mai prizat de public (e mai deschis, mai comunicativ, mai şarmant sau mai ciudat), cu atît volumul se poate vinde, poate să facă tiraje impresionante, poate fi tradus în limbi de circulaţie internaţională. Occidentul e plin deja (n-aş spune suprasaturat, dar experienţa descrierii drogurilor pare să fi dat maeştri incontestabili) de autori care au tratat problema unor generaţii irosite, ce-şi găsesc refugiul, alinarea, plăcerea în consumul de droguri. Dacă ar fi să amintim de Irvine Welsh, cu al său Trainspotting, am avea un reper "înalt". În jurul cărţii şi al filmului Trainspotting s-au creat deja cluburi de discuţii, aderenţi, simpatii, solidarităţi, semne de recunoaştere, totul, ambalat într-o formă de protest faţă de o lume pe care eroii o consideră prea osificată, prea plicticoasă, prea autoritară. Din acest motiv, marginalitatea a căpătat aura unui ţinut liber, neconstrîngător, unde e permis orice, de la consumul de droguri la sinucidere şi de la sexul întîmplător la poezia duioasă a gunoaielor.

Bun, veţi spune, asta e în Occident. Prăbuşirea comunismului a deschis calea imitării acelor forme de vieţuire marginală, a oferit prilejul generaţiilor tinere, lipsite de sens şi de apăsarea sistemului represiv comunist, să refacă o cale prin care debuşeul existenţial oferit de consumul de droguri devine primum vivere. Sigur, consumul de droguri poate fi înlocuit, în diferite spaţii foste comuniste, de consumul de vodcă, de tutun, de sindrofii prost regizate, acolo unde "eroii" trăiesc în exces, trecînd de la o euforie maximă la o dezamăgire cruntă, experienţă încheiată, de obicei, cu o înjurătură de trimitere la origini. Această realitate, nu ştim cît de vastă, a făcut obiectul unor încercări de literaturizare în ţările foste comuniste. Prin vară, Editura Curtea Veche prezenta în traducere romanul Votca-Cola de Irina Denejkina. La Bookfest a fost invitată şi Irina Denejkina: 26 de ani, frumuşică, timidă, o rusoaică gata oricînd să fie copertă pentru orice fel de revistă (de la cele de modă pînă la cele culturale - deja editorul său n-o lasă să respire, obligînd-o la expunere pe afişe răspîndite în toată Rusia). La 26 de ani, e căsătorită şi de doi ani a devenit mamă de băiat. A avut un succes instantaneu, în 2002, cînd a scos pe piaţă volumul Votca-Cola, tradus în mai toate ţările europene (în româneşte, tălmăcit de Denisa Fejes). Irina Denejkina scrie despre lumea adolescenţilor neliniştiţi din Rusia, despre gelozie, despre iubire, despre cum e să bei de unul singur în bucătărie, despre formaţiile ruseşti care îmbină sictirul cu revolta: "Basistul nu era, în general, niciodată treaz. Chiar se spunea că periodic cădea de pe scenă. Se rădea chilug şi umbla cu capul acoperit ca de-un puf. Pe baterist îl pasionau piercingul şi iarba. Fuma iarbă şi cînta. Era genial. Dacă nu s-ar fi drogat, ar fi putut compune. Dar iarba i se părea mai interesantă".


Tînără şi dezinhibată

Cam în acelaşi timp cu Irina Denejkina - care suferă la capitolul acţiune, fiind prea monotonă în Votca-Cola -, a "explodat" şi poloneza Dorota Maslowska. Este născută la 3 iulie 1983. Teodor Ajder scria despre Dorota Maslowska, în revista Contrafort, în numărul din ianurie 2008, că se poartă cu o "coafură asimetrică, breton în unghi ascuţit, ţoale pestriţe, trase pe ea aparent fără vreo ordine. Steluţe-n ochi, un zîmbet de milioane. Fumătoare ciclică. Se poate să fumeze şi altceva decît tutun. Să fii «diferit» e la modă acum nu doar în Polonia. Dar lumea cititoare zice că Dorota nu-i în pas cu moda. Cititorii, departe de a fi doar din generaţia tînără, afirmă clar: «Fata e cu un pas înaintea modei. Mai mult, chiar dă modei brînci. Nu doar la ţoale, ci şi la idei»."

La 20 de ani, publică, (îl pitrocea de vreo doi ani) romanul Albă ca Zăpada şi roşu bolşevic, în traducere literală: Războiul polono-rus sub steag alb-roşu, tradus imediat în Statele Unite şi în Marea Britanie. În Polonia, a fost susţinută de stafful săptămînalului Polytika, în special de renumitul scriitor Jerzy Pilch (opinia sa despre Dorota Maslowska este prezentată aici). În Polonia, părerea unanimă este că Dorota Maslowska este "copilul teribil" al literaturii poloneze contemporane, vînzările de pe urma cărţilor sale depăşind 100.000 de exemplare (a şi obţinut Premiul Nike pentru al doilea roman al său).

Întrebarea care se pune ar putea fi formulată astfel: în ce măsură Dorota Maslowska este o scriitoare autentică sau doar un produs de marketing? Aşa cum spuneam în primele rînduri ale acestui articol, e clar că fragmentele din cartea sa (difuzate pe bloguri şi în reviste) au atras atenţia editorilor polonezi, care şi-au dat seama că "mina de aur" trebuie exploatată, că o asemenea oportunitate editorială nu trebuie ratată. Dorota Maslowska avea, din start, cîteva avantaje: era tînără, dezinhibată, nu se speria de asaltul presei, scria şi vorbea despre generaţia sa, construia mici poveşti în care mulţi se recunoşteau. Stăpînea bine subiectul drogurilor, făcuse o documentare amănunţită printre consumatori. La 5 ani de la ediţia poloneză, graţie Editurii Trei şi traducerii extrem de plastice realizate de Constantin Geambaşu, avem şi o versiune în limba română. Şocul nu mai este atît de puternic, deja lucrurile s-au mai aşezat, consumul (ravagiile) drogurilor şi acest mizerabilism de care te îndepărtezi cu ironie nu mai sînt o realitate pe care o descoperi prin lectură, oripilat sau fascinat, pămîntul e deja desţelenit. Şi totuşi, Dorota Maslowska are puterea să ne acapareze lectura printr-un soi de nostalgie pe care o adaugă paginilor sale, abisul care se cască după amfetamină este umplut de iluzia unui timp care ar fi putut "curge altfel". Lectura în româneşte ne va captiva tocmai prin acel dincolo pe care Dorota Maslowska îl sondează: dincolo de droguri, dincolo de supărare, dincolo de răul fizic, dincolo de stările halucinogene, găsim o boală nedureroasă, o mahmureală, în care "totul s-a spălăcit, fotografiile din care înghiţim întreaga lume au fost udate cu ceai negru. Este mereu aceeaşi zi nesfîrşită cu albeaţă la ochi. Cortina se lasă din cînd în cînd şi muncitori în portocaliu schimbă în grabă decorul, sting lumina, schimbă vremea, injectează cerneală în cer. Reuşim să închidem ochii şi ei aranjează orchestra care sparge farfurii şi scrîşneşte din dinţi". E un dincolo brutal, o lipsă de rezonanţă a lumii înconjurătoare la problemele generaţiei tinere. Între atîtea personaje, Andrzej, Magda, Arleta, Angela, Naşa, Ala, Dorota se strecoară şi ea, cu acest jurnal din fărîme, pe care nu-l înţelege mai nimeni, ba chiar "l-ar fi citit o profesoară de-a ei sau cam aşa ceva, şi cînd ea s-a dus să dea bacul, profesoara aia a fost de-a dreptul urîcioasă cu ea, pornită împotriva ei. Fiindcă ar fi scris în jurnalul ăla ceva aiurea, de exemplu, că fumează, că i s-au întîmplat diferite lucruri în viaţă, de natură imorală şi profesoara aia i-a prins jurnalul şi l-a citit ca o ţoapă. Aşa înţeleg toată povestea asta. Şi am picat - zice ea, izbindu-se cu capul de birou -, am picat la religie".


Autoarea devine personaj

Dorota vine spre eroul principal, Andrzej, zis Voinicul, părăsit de iubită, martor la o criză foarte aproape de moarte a Angelei, "o zdreanţă", ridicîndu-l dintr-o realitate mizeră şi oferindu-i şansa salvării prin transformarea sa în personaj. Literatura ca soteriologie, părăsirea realităţii, absorbţia unor indivizi în literatură, sublimarea şi intervenţia asupra realităţii prin literatură. Excelentă găselniţă literară în Albă ca zăpada şi roşu bolşevic, cînd autoarea apare în carne şi oase şi îl "recuperează" mintal pe Voinic, după ce acesta îşi irosise viaţa cu diverse "tîrfuliţe" pe care le ducea la mare, să le remonteze; literatura recuperează o realitate construită tot de literatură (sîntem între oglinzi paralele extrem de frumos aşezate de Dorota Maslowska).

Mai există ceva în Albă ca zăpada şi roşu bolşevic care contribuie la o lectură nemarketizată: istoria care se strecoară în paginile cărţii. Nu sînt descrise evenimente, nu sînt redate declaraţii politice, dar, insidios, pricepem Polonia încă înfricoşată de ruşi, la nivelul inconştientului lucrează această anxietate care poate fi înlăturată tot prin vis, prin vopsirea oraşelor în alb şi roşu, steagul Poloniei: "Războiul polono-rus este doar un fapt istoric dovedit sau şi un complex de prejudecăţi ocazionale?". Acest "război polono-rus" ("ori eşti polonez, ori nu eşti. Ori eşti de partea polonezilor, ori de partea rusnacilor. Sau, vorbind mai pe şleau, ori eşti om, ori eşti pulă") populează locuinţele, acolo unde, "în timp ce dormeam, rusnacii au intrat în casă, au scotocit, au răsturnat totul cu paturile puştii, au tras în cascadele din tablouri, în floarea-soarelui, şi mai ales au distrus ceasul de piele. Au dat-o jos de pe frigider pe Maica Domnului din material plastic albastru, i-au zburat capul, apa sfinţită s-a împrăştiat pe pardoseală. Au călcat în picioare gresia de la baie. Au violat toate femeile aici, pe canapea, şi-au fixat aici comandamentul general pentru chestiuni legate de futai. Au băgat caii înăuntru, au halit laptele de pasăre, au fumat ţigările, au murdărit tapiseria şi la revedere, să ne vedem cu bine într-o viaţă viitoare în Belarus".


Mi s-a părut că secvenţele consumului de droguri de la începutul romanului sînt destul de lungite şi poroase. Toată acea pestriţă lume care vomită, acele femei inerte de pe marginea căzii, acele descrieri nude fac parte dintr-un trend: consumul de droguri, deja prea uzat cînd e folosit ca pretext literar. În schimb, cînd Voinicul începe să-şi contureze personalitatea (şi nu mai este doar un însoţitor al drogatelor), romanul devine o excelentă imagine a unei generaţii debusolate, descrise printr-o ironie devastatoare. Mă tot întreb, de ceva vreme, cînd va apărea şi în literatura română o Dorota Maslowska. Cînd vor ochi editorii noştri o puştoaică de 19 ani, talentată foc, şi vor cuceri Europa cu ea?



Citiţi un interviu cu autoarea acestei cărţi.