Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cuvinte pentru înecaţi

Cei cinci pistrui asimetrici de pe nasul Lolitei


Alina Andrei

18.01.2009
România Literară, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În urmă cu 242 de ani, la 1 noiembrie, Dostoievski a predat la Poliţie manuscrisul romanului Jucătorul. Contractul cu editorul avea o clauză stupefiantă - în cazul în care cartea n-ar fi fost terminată la data cu pricina, editura ar fi avut dreptul ca timp de nouă ani să publice toate volumele lui Dostoievski fără ca acesta să primească măcar o rublă sau câteva copeici. Cum editorul plecase intenţionat din oraş, scriitorul şi-a predat manuscrisul la Poliţie, dovedind astfel că l-a dus la bun sfârşit. Mă întreb dacă nu cumva s-au scris romane de groază în care omul rău, editorul - F. Stellovski pe numele lui - să păţească tot felul de dreptăţi neîntâmplătoare, cum ar fi accidente cu ghivece de flori prăbuşite în cap de la etaj, vizite nesfârşite la dentist şi prinderea urechilor între dinţii calului cu care îşi luase tălpăşiţa.

Un om bun mi-a spus că Nabokov n-o iubea pe Nastasia Filippovna. Ba chiar s-a jurat pe capetele lui Ilf şi Petrov (ei şi ce, tot sunt morţi!), ar fi băgat mâna în foc cum s-ar zice, deşi nu-l întrebasem nimic şi cu atât mai mult nu-i cerusem să-şi dea cu presupusul cine nu se amorezase de eroinele lui Dostoievski. Eram în tren, spre mare, tocmai trecusem de halta Dor Mărunt şi ţin minte că-şi ciocnea fruntea cu palma dreaptă, încercând să-şi aducă aminte cum se mai numea profesorul Pnin. Nu l-am putut ajuta, şi eu uitasem. Când a intrat controlorul în compartiment, întinzându-i biletul l-a întrebat câţi pistrui asimetrici avea Lolita pe nas! Aşa l-a întrebat. Ar fi putut să-i răspundă: "cinci", însă controlorul doar s-a uitat lung şi-a plecat. Pe Nabokov îl văzusem întâia oară în pantaloni scurţi şi şosete albe cocoţate până aproape de genunchi, ţinând în mână o uriaşă plasă de prins fluturi. Avea părul alb şi era în pădure, pe o potecă. Desigur, întâlnirea nu s-a petrecut în carne şi oase. Soarta potrivnică a făcut ca la acel moment să nu mă fi aflat pe aceeaşi cărare, printre copacii înalţi şi ierburile pline de gângănii, şi pentru că n-am fost acolo fix în acea clipă, nici n-ar mai fi contat dacă în altă pădure aş fi avut aparatul atârnat de gât. Altcineva îl fotografiase! Scriitorul era deja bătrân - arăta ca un copil uriaş care a albit peste noapte. Alerga după fluturi de care tu, ca privitor al fotografiei, ştii că ar fi urmat să fie conservaţi în cutii, cu bolduri înfipte în torace, între aripi. În autobiografie (Vorbeşte, memorie) povesteşte cum a capturat primii fluturi de noapte - întinzând un cearşaf alb în grădină, peste iarbă şi licurici, de care spunea că sunt enervanţi! atrăgându-i cu lumina lămpii. Cu ceva vreme în urmă, un profesor universitar din Cluj, specialist în fluturele albastru, a venit la Braşov, unde într-o noapte a prins câteva fiinţe din ordinul Lepidoptera. L-am căutat de câteva ori la telefon, sub pretextul (în fond real) al unui interviu. Ca un făcut, de fiecare dată era prea ocupat, însă nu răspunsurile în sine mă interesau, ci ţineam morţiş să-l fotografiez în pădure alergând cu plasa largă suspendată undeva între iarbă şi cer.

Un alt portret de-al scriitorului se află pe coperta romanului Pnin (Editura Humanitas). Pentru că numele volumului e tipărit chiar deasupra chipului - cap mare, riduri, pleoape aplecate - aşa mi l-am imaginat şi pe eroul principal. Cumpărasem cartea în trei exemplare; două au ajuns la oameni dragi, în dar, iar al treilea a poposit la mine în bibliotecă. Pe copertă avea o bulină verde pe care scria preţul. Bulina cu pricina fusese lipită de vânzătoare chiar pe nasul lui Nabokov, aşa că nu-i de mirare că în acest fel scriitorul părea un clovn trist pensionat de boală, afectat de crampe sau cu dureri la ficat. Mi-ar fi plăcut să-l răpesc, sigur n-ar fi venit cu mine de bună voie, nu mă pricep deloc să fiu convingătoare, aşa, ziceam că l-aş fi răpit ducându-l într-un avion cu motor până în Crimeea. Acolo l-aş fi fotografiat hărţuind fluturii pe ţărmul mării. Privind fotografiile cu pricina ar fi trebuit să se vadă romanele şi eseurile despre literatură, tot trecutul lui, cu copilărie, adolescenţă şi tinereţe cu tot, aşa, de-a valma. Ar fi trebuit să se simtă mirosul de ierburi încinse şi de nisip sărat. Înainte să aruncaţi cu pietre în mine să se consemneze faptul că infracţiunea a rămas doar la stadiu de intenţie, din pricini obiective, e adevărat, care nu au ţinut de mine. Pentru a pune la cale şedinţa foto ar fi fost strict necesar să mă fi născut cu ani buni înainte de moartea scriitorului şi, în acelaşi timp, înainte ca părinţii mei să se fi cunoscut şi căsătorit. Conform ipotezei, ar fi fost necesar să fur un avion pe care de bună seamă că aş fi ştiut să-l pilotez; îl văd mic şi îndesat, burduhănos, gri spre albastru, cu multe paraşute de rezervă, filme late, aparatul Holga 120 CFN, plasă de prins gângănii, bomboane mărunte care explodează în cerul gurii (se găsesc în plicuri mici, cum sunt cele pentru limonada instant), portocale, un samovar, ceai cu miere şi lămâie. Fără să vreau mă întreb dacă ar fi meritat riscul. Truc învăţat de la Nabokov: toamna, pentru a prinde cu uşurinţă fluturi, se ung copacii cu un amestec de melasă, bere şi rom. Tot de la dânsul ştiu că pe vremuri benzina mirosea a ceai; prin urmare maşinile lăsau în urma lor un iz plăcut la adulmecare. De ce l-aş fi dus în Crimeea? Pentru că în martie 1918, în timp ce ţara ardea sub focul revoluţiei, Nabokov căuta fluturi în boscheţii de pe ţărmul înalt al Mării Negre. Povestea în autobiografie că o "santinelă bolşevică crăcănată" a vrut să-l aresteze sub motiv că era spion, argumentând că făcea semne cu plasa unui vas de război englez. Ar fi fost bine să fotografiez toată scena, cu bolşevicul crăcănat cu tot. Mi-l imaginez cu nasul cârn şi-o şapcă lăsată pe spate, gesticulând furios cu cătuşele grele de fier. Să-i explici unui asemenea om ce căutai pe faleză, ar fi fost pierdere de vreme. Aş fi avut grijă să nu i se întâmple nimic rău ilustrului meu model, iar după şedinţa foto, ar fi ajuns în siguranţă la el acasă, unde ar fi dormit o zi şi-o noapte şi-ar fi crezut la trezire că totul a fost doar un vis. Probabil un coşmar. Nina Berberova l-a cunoscut în carne şi oase la Paris, pe când Nabokov avea degete lungi, subţiri, şi purta cravate frumoase. Pe dânsa aş fi fotografiat-o pe când era copilă şi recita versuri în beznă, pe puntea unui vapor ce plutea pe Marea Nordului. O idee proastă, desigur, pentru că n-aş fi avut lumină suficientă pentru Holga.

Îmi sunt pe plac oamenii care îşi văd de ţăcănelile lor indiferent de ce se întâmplă în realitatea exterioară, aşa cum era Nabokov cu fluturii lui, dar şi studenţii iranieni care-i devorau cărţile într-un stat islamic unde surorile Brontë şi Jane Austen erau considerate imorale. Chiar trebuie să te gândeşti pentru câteva minute bune, de unde până unde dezmăţuri în romanele acestor pudice scriitoare? Până şi domnişoara Daisy Miller a lui Henry James a fost înfierată la stâlpul infamiei, atunci de Lolita e clar ce s-a spus! Citind Lolita în Teheran este o carte de memorii literare scrisă de prof. Azar Nafisi. De-a lungul a câtorva sute de pagini povesteşte cum e să citeşti cărţi interzise în timpul bombardamentelor irakiene şi cum se apără personajele "vicioase" în faţa studenţilor islamişti fanatici. Da, într-un proces simbolic cu judecător, procuror şi avocat - toţi din rândul studenţilor - şi cartea lui Fitzgerald (Marele Gatsby) în banca acuzaţilor. Nici nu mai contează cine a câştigat, ci doar că s-a pus problema eliminării romanelor decadente din programa şcolară.

Prof. Azar Nafisi arată la un moment dat cum într-o după-amiază din ultimele săptămâni petrecute în Iran s-a întâlnit cu studentele sale preferate într-o cafenea. Două dintre acestea, Manna şi Azin, îşi aduseseră aparatele de fotografiat. Explică cum devenise obsedată de obiceiul de a fotografia orice detaliu aparent neînsemnat, pe măsură ce momentul plecării definitive din ţară se apropia. Când nu avea un aparat la îndemână, devenea ea însăşi unul, descriind amănunţit zborul păsărilor în Polour, o staţiune montană de lângă Teheran, făcând însemnări despre consistenţa aerului, de care spune că era "aproape tactilă, mai ales dis-de-dimineaţă", şi despre toate chipurile oamenilor dragi. Una dintre studente îl fotografiase pe furiş şi pe chelnerul bătrân, ramolit, care avea să aibă şi el un rol important în memoria afectivă, doar prin simplu fapt că s-a întâmplat să fie în preajma lor în acea după-amiază. "Ai o senzaţie stranie atunci când eşti pe punctul de a pleca dintr-un loc anume, de parcă nu-ţi vor lipsi doar cei dragi, ci şi persoanele cu care se nimereşte să fii la un moment dat, pentru că niciodată nu vei mai fi la fel", spune autoarea.

Îmi amintesc acum de fotografiile guvernantei lui Nabokov, pe care le păstra pe masa de scris în încăperea mirositoare a lemn dulce, urină şi coajă de măr oxidată. Acolo îşi păstra portretul surorii, al nepotului care murise, şi chipul acelui Monsieur de Marante ce fusese obligat de familie să se însoare cu o văduvă bogată. Cel mai tare atrăgea atenţia o fotografie cu ramă extravagantă în care se vedea lămurit o tânără zveltă, dichisită într-o rochie strânsă pe corp, cu ochi îndrăzneţi şi păr foarte bogat. Fiinţa graţioasă fusese chiar guvernanta bătrână şi grasă, tare de ambele urechi; aşa arătase în vremurile apuse ale tinereţii.

Într-o fotografie de grup făcută în 1908 de către un petersburghez, apar părinţii scriitorului, bunica din partea tatei, două fetiţe, o mătuşă, un frate (Serghei), Nabokov şi Trainy, câinele care suferea de fotofobie. Patrupedul e cocoţat pe o măsuţă de fier. Rotundă. Animalul fusese cumpărat de la o expoziţie din Munchen şi fusese botezat aşa pentru că era "lung şi maro ca un vagon de dormit". Era irascibil şi avea ochi paranoici. Mi-ar fi plăcut să-l văd într-o fotografie (sau şi mai bine, în realitate) pe dulăul uriaş călărit de Serghei într-o seară de iarnă, afară, printre troiene. Se numea Turka şi era din rasa marele danez. Toţi trei (Vladimir, Serghei şi Turka) se strecurau pe cărarea luminată de lună. Fratele cel mic, smerit şi amuţit, tot cădea de pe spinarea câinelui. Au fost recuperaţi de-un servitor care i-a dus acasă sub grija guvernantei înnebunite de grijă.

Deşi nu pomeneşte de nici o fotografie, când povesteşte cum şi-a văzut tatăl aruncat de ţărani în aer, prins în braţe şi din nou azvârlit în urale cu faţa spre cer, jur că am văzut-o eu. Doar cu ochii minţii, e adevărat, însă am văzut-o, şi are un iz suprarealist, modern, deloc desuet. Nabokov cu fratele lui mai mic stau în faţa farfuriilor cu mâncare, primul are lingura înclinată primejdios spre dreapta, mama îşi caută câinele sub masă - prin urmare nu i se vede capul, ci doar un pic din spinare - guvernanta are gura strânsă pungă şi fruntea încreţită cu răutate (bombăne). În spate, fereastra deschisă. După aceasta, în exterior, suspendat în aer, un bărbat în costum deschis la culoare. Zâmbeşte. Totuşi, închizând ochii îi confund chipul cu cel al scriitorului în tinereţe, cum l-am văzut într-o fotografie destul de apoasă, pozat în barcă, la Cambridge, în primăvara anului 1920. Pe acel Nabokov, student, nu mi-ar fi plăcut să-l fotografiez. La fel de modernă, numai bună de a fi expusă la MoMa (New York) sau Muzeul Tate (Londra) mi se pare scena cu bunica de care se zice că părea "mai degrabă obiect de epocă decât persoană vie" şi care, într-o dimineaţă, a fost găsită de cameristă acoperită cu un strat strălucitor de zăpadă ce căzuse peste pat, viscolind prin fereastra larg deschisă. Nu păţise nimic, era sănătoasă. Văd fotografia în nuanţe cuminţi, doar de albastru deschis ce se dizolvă de la sine în alb, eventual cu câteva pete de gri. Cum patul e acoperit de zăpadă, în primele momente privitorul n-are cum să ştie că acolo, sub plapumă, se află trupul cald şi zbârcit al unei bunici, ci doar mai târziu va bănui, când va băga de seamă papucii de casă de pe podea, paharul cu lapte de migdale de pe noptieră, batistele şi halatul. Am găsit ceva asemănător într-un pictorial de modă, cu un fotomodel din Coreea ghemuit într-un colţ; încăperea albastră era acoperită de troiene groase din zăpadă artificială. Asta era problema! Se vedea clar că nu e naturală zăpada şi apoi imaginea mirosea a revistă lucioasă. Acum mi-a venit în minte bunica din Jucătorul lui Dostoievski, acea "babulinka" autoritară care şi-a pierdut banii la ruletă. O văd în fotoliu cu rotile, sus, la intrarea în hotel, cu spinarea dreaptă şi bărbia ridicată, ocărându-i pe servitori şi împungându-i cu o umbrelă de soare, deşi, din câte îmi amintesc, în acel moment nu avea un asemenea instrument împungător.

În 1967, Inge Morath l-a fotografiat pe Andrei Dostoievski, nepotul scriitorului. I-am văzut chipul doar în această unică imagine alb negru, largă, care cuprinde şi multe clădiri, un spaţiu vast, gol, automobile şi doi trecători. Pare supărat; faţa îi e săpată de riduri. Poartă bască pe cap şi-un costum desuet cu cravată. Nu ştiu de ce îmi lasă senzaţia că mai este încă în viaţă şi că se plimbă de atâţia ani, tot încruntat, cu mâinile la spate, în acelaşi loc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Prea frumoasa poveste a domnului Măgar, carte semnată Alina Andrei.

blogul Alinei Andrei

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Singura veveriţă siberiană pe care o cunosc stă la bloc (5.0/5 - 27 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Poemul perfect de iubire pentru tine, doar pentru tine (4.8/5 - 17 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Patti Smith şi Robert Mapplethorpe în bucătăria lor (coioasă, cum ar spune un cunoscut de-al meu) (4.7/5 - 13 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Am vrut să fotografiez: Un om plin de păsări (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro La mine în cartier: Apollinaire şi Marie Laurencin (4.9/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer