Demonii

Bărbatul cu care aproape c-am avut un copil era blond şi nu foarte înalt, şi-l chema Felix.
Desigur, era însurat.
Dar soţia lui l-a părăsit după aceea. Nu din cauza mea, ci probabil pentru că era blond, nu foarte înalt, şi-l chema Felix. Nu e bine să te cheme Felix. Pentru că atunci ai o tendinţă fatală să fii mereu nefericit, doar ca să-ţi renegi numele.

L-am întâlnit într-un bar unde ne-am vorbit imediat. Avea un aer inabordabil, serios, plin de mister. Desigur, toată facultatea îi trecuse prin pat.
Când m-am ridicat dimineaţa din aşternuturile soţiei sale, devenisem verişoară, sau orice alt grad de rudenie doriţi, cu toate femeile valide care-mi erau colege mai mici ori mai mari.

Era posedat de foarte mulţi demoni, dubii şi frică, aşa că avea nevoie permanentă de o revalidare prin femeile care roiau în jurul său.
Avea nevoie de foarte multă revalidare.
Aşa că nu m-a surprins când mi-a poruncit: "Fă-mi portretul!"
Iar eu am zis asta şi asta şi ailaltă.
Iar el a exclamat: "Uimitor!"
De unde ştii?!
De unde mă cunoşti?
Iar eu am râs, şi i-am mărturisit că n-am făcut altceva decât să mă descriu pe mine.
"Sunt varianta ta feminină.", i-am spus. "Sunt egalul tău."
Când m-ai muşcat azi-noapte pasional de umăr, ai devenit verişor, frate, cumnat, sau chiar nepot cu jumătate de facultate. Bărbaţi ori femei.

M-a privit pierdut, şi mi-a spus: "Eşti dragostea mea absolută! Vrei să fii copilotul meu?"
Stăteam pe peronul metroului şi aşteptam să se mai golească.
Când am plecat, mi-am luat şi demonii cu mine.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.