Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În contact cu normalitatea europeană - Italia


Adrian Ţion

28.09.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Notă: Nu uitaţi că aşteptăm textele voastre despre locurile în care vă petreceţi vacanţa şi peripeţiile prin care treceţi pe adresa rpenescu@liternet.ro. Pentru mai multe amănunte click aici.

Pînă acum Jurnalul de vacanţă vă oferă călătorii prin:
1. Canada (cu Anton)
2. Malta (cu Virgil Oprina şi Oltea Şerban-Pârâu)
3. New York (cu Daniel Cristea-Enache)
4. Fiji şi Los Angeles (cu Alfred Schwartz)
5. Paris - Buddha Bar (cu Irina Şarcane)
6. Venezuela (cu Geta Pop)
7. Belgia (cu Luiza Ilie)
8. Luxemburg (cu Marina)
9. Sankt Petersburg (cu Cristina Bazavan)
10. 2 Mai şi Vama Veche (cu Oltea Şerban-Pârâu)
11. Gura Portiţei (cu Suzana Has)
12. (Spre) Cagliari (cu Octavia)
13. Turcia (cu Ada Demirgian)
14. Iugoslavia (cu Martin Zick)
15. Sf. Gheorghe (cu Alex Leo Şerban)
16. Alicante (cu Anca Constantin)
17. Egipt (cu Marina)
18. Portugalia (cu Adina Someşan)
19. Mallorca (cu Ioana Marin)
20. Moeciu (cu Marius Dobrin)
21. Creta (cu Virgil Oprina)
22. Alicante (cu Anca Constantin)
23. Barcelona (cu Iuliana Paşcanu)
24. Elveţia (cu Octavia Buhociu)

În curînd poate şi alte locuri speciale în aceasta rubrică a Atelierului LiterNet.


****


În contact cu normalitatea europeană - Italia


Demaraj cu ghinion

După succesive amânări, primim în sfârşit confirmarea din partea firmei organizatoare, Agenţia de Turism Colibri din Timişoara, că plecarea e pe 2 august. Îmi pregătesc cât de cât maşina pentru un drum până în capitala Banatului: un mecanic îi face reglarea tacheţilor, apoi o spăl, o curăţ în interior, îi pun în spate trusa medicală, după care "o bag în garaj"... pe stradă. Aşa zic eu când îi activez alarma pentru perioada cât stă pe stradă. Chipurile să fie în siguranţă. A doua zi, 1 august, pornesc motorul Daciei şi constat cu stupoare că becul martor de la rezervorul de benzină se aprinde. Ştiam că trebuie să alimentez, dar nu credeam să am chiar aşa de puţină benzină. După calculul din ziua precedentă, cu benzina din rezervor trebuia să ajung cel puţin până la Turda, dacă nu până la Aiud. Dintr-o dată mă simt panicat. Mi-e teamă că nu voi ajunge nici până la cea mai apropiată pompă de benzină de pe Feleac. Mă târâi cumva până la această pompă. Drumul până la ea mi se pare extrem de lung, extenuant ca până în Italia şi tensionat ca sub ameninţarea unui pistol. Pistolul e chiar rezervorul meu proaspăt golit. Ajung în sfârşit, lac de sudoare, dar bucuros că n-am făcut "pana prostului". Când să deschid buşonul rezervorului, constat că acesta nu e închis cu cheia, ceea ce înseamnă că a fost deschis de o mână străină. A fost doar pus la locul lui de cel ce mi-a furat peste noapte benzina. Nu e prima dată că mi se întâmplă aşa ceva. Mă descarc înjurând. În ce lume trăim! Dar trebuie să fiu optimist şi bine dispus. Să văd partea bună a păţaniei. Bine că mi-a mai lăsat ceva benzină în rezervor şi nu mi-a şutit şi buşonul. Putea deci să fie şi mai rău. Excursia abia a început şi nu se face să porneşti la drum nervos. Mă remontez. Cheful îmi revine şi ajungem fără incidente la Timişoara. Asigur maşina în curtea unor cunoştinţe, mai bine decât în Cluj, şi aştept plecarea de a doua zi.


Graniţă fără vamă

Autocarul în care ne îmbarcăm este un Volvo obosit. Aflu ulterior că în decembrie va ieşi la pensie. După cum urcă la deal şi după cum ne gazează cu miros de motorină servit ca aer condiţionat ar fi trebuit scos din circulaţie cu mult înainte. Dar la noi merge şi aşa. Îmi aduc aminte de o tabletă a Anei Blandiana din România literară în care se revolta la culme, cu o virulenţă ieşită din comun pentru acele timpuri austere, împotriva mentalităţii specifice românilor, neam prea îngăduitor din fire, prea moale, prea tolerant, mentalitate cuprinsă în sintagma delăsării "merge şi aşa". A fost, de altfel, printre ultimele tablete semnate de poetă sub ceauşism, după care i s-a interzis să mai publice. Şi iată că nici la 13 ani de la răsturnarea dictaturii nu ne-am lecuit de această boală. Dar autocarul nostru botezat nu se ştie de ce Ti-Bu mai suferă de o maladie: are 80% din geamuri semiopace. Am crezut la început că e un detergent care s-a uscat din neatenţie sau a intrat în reacţie bizară, neaşteptată cu sticla securizată, dar erau pur şi simplu nişte scursori imposibil de îndepărtat pentru că se prelinseseră printre cei doi pereţi de sticlă formând nişte pete foarte originale pe transparenţa iniţială a geamurilor. Aşa că a trebuit să mă acomodez cu acest filtru iritant şi să percep imaginile de afară ca pe nişte peisaje tratate în strictă tehnică poantilistă, asta desigur cu multă bunăvoinţă şi imaginaţie din partea mea, pentru că altfel aş fi avut impresia că voiajez prin ceţoasa Anglie sau mă cufund într-un tablou de Turner.

Departe de aceste alambicate transfigurări ale realităţii, la Turnu, vamă construită după 1990, stăm în plin soare mai bine de două ore. Mentalităţile şi practicile mai vechi persistă. De-aia-i vamă ca omul să stea şi să aştepte până îşi pierde răbdarea. Să aştepte ce? De pildă voucher-ul de la Oradea care confirmă vameşilor faptul că turiştii din autocar au asigurate masa şi cazarea în spaţiul Schengen. La insistenţele lui Alex, ghidul nostru urcat din Arad, un bărbat subţire la propriu şi la figurat, cu o experienţă de 30 de ani în turism, vameşii ne dau drumul fără să primească mult aşteptata confirmare telefonică de la Oradea. Merge şi aşa. Bine că mergem!

În orăşelul unguresc Mako din apropierea graniţei ne atrag atenţia două monumente. O recentă statuie ecvestră a lui Ştefan cel Sfânt, întemeietorul creştinismului în Ungaria, şi monumentul cepii, emblema oraşului. Localnicii sunt vechi şi renumiţi cultivatori de ceapă şi usturoi, făcându-şi din această specializare legumicolă un titlu de glorie. Pe o căldură îngrozitoare traversăm Ungaria pe la nord de Balaton, "Marea Ungariei", după cum îi şopteşte ironic lui Alex şoferul autocarului. Pe malul drept al Dunării casele sunt mai modeste până în apropiere de Austria, viaţa e mai scumpă, dezvoltarea economică mai puţin semnificativă.

După pusta ungară, Austria se deschide ca o suită de imagini seducătoare prin pitorescul lor, farmec datorat în primul rând reliefului muntos, dar şi amenajărilor civile exemplare, în acord cu ambientul şi cu specificităţile arhitectonice tradiţionale. Austria e o vastă grădină pregătită parcă în fiecare moment să-şi întâmpine oaspeţii. Nu vezi în gospodăriile personale coşmelii dărăpănate, coteţe de păsări sau animale. Cineva şopteşte că Austria doreşte să reintroducă viza de intrare în ţară ca un mijloc de protecţie. Nu e de mirare. Privind această splendidă grădină din spatele geamului meu pătat cu scursori suspecte mă întreb dacă guvernul austriac va semna atât de curând cum promit guvernanţii noştri actul de aderare al României la Uniune. Nu sunt un complexat în faţa unei fascinante realităţi. Dimpotrivă, încerc să judec cât mai obiectiv cu putinţă şi nu prea găsesc puncte justificative pentru elanul populist al politicienilor noştri care promit intrarea în Uniune, dar nu fac mai nimic pentru aceasta. În Italia acest punct de vedere se va accentua. E firesc.

Reţeaua de autostrăzi, viaducte şi tuneluri e în măsură să stârnească admiraţie oricărui turist, chiar unuia umblat prin lume. Trecem pe lângă Graz, apoi poposim la un autobahn restaurant, unul din lanţul de localuri Rosenberger răspândite în întreaga Austrie. Aici opresc autocare, maşini mici, rutieri de pretutindeni şi e mare animaţie. Sortimentele de mâncare preparată stau expuse îmbietor, la îndemâna şi la dispoziţia turiştilor. Fiecare îşi pune în farfurie cât doreşte, apoi se îndreaptă spre casa de marcat. La grupurile sanitare se stă la rând sau se vorbeşte la telefon pentru că acestea sunt montate chiar lângă uşa WC-ului, fără ca dinăuntru să te ameţească odoruri. Totul e curat şi igienizat în ciuda afluenţei impresionante de turişti. Sus se balotează puternic, clienţii mănâncă sănătos, şi jos, la demisol, se elimină. O mai concretă reprezentare a societăţii de consum nici că se poate imagina.

E noapte. Câte un tunel luminat ne indică direcţia înaintării prin Alpi. Munţii nu se văd. Obosit după o zi de drum, aţipesc vag, fără şanse de a dormi prea mult. Când mă trezesc mi se spune că am intrat în Italia. Măi, să fie! Am trecut graniţa fără nici o oprire? Da, îmi răspund. Am ajuns în normalitatea europeană.


Adrian la Adriatica

După ce am accesat de atâtea ori site-ul informativ despre Lido di Jesolo, mă plimb prin staţiunea de pe ţărmul nordic al Adriaticii, ca la mine acasă, recunoscând străzi şi obiective de pe harta site-ului. Ba am aflat de acasă că apartamentele din vile sunt dotate cu seifuri. Ajunşi în faţa lor ni s-a spus că numai cei foarte sofisticaţi le utilizează. Aşa că am rămas la ancestralele noastre punguliţe, nedorind să ne remarcăm în acest fel şi să solicităm instrucţiuni suplimentare. Vilele închiriate de Agenţia Colibri pentru clienţii săi sunt în dreptul hotelului Tahiti, pe via Dante, în centrul staţiunii, între pieţele Manzoni şi Marconi. Vecinătate convenabilă care marchează etape importante în cultura Italiei: scriitorul romantic Alessandro Manzoni, autorul romanului Logodnicii, înflăcărat patriot şi teoretician al romantismului italian, înregistrează o pagină glorioasă în literatura scrisă a secolului al XIX-lea iar fizicianul Guglielmo Marconi, laureat al premiului Nobel în 1909, este cel care a deschis calea spre radiotehnică şi radiotransmisie. Altfel spus, un reprezentant al Galaxiei Gutenberg faţă în faţă cu cel care a dat numele Galaxiei Marconi. Repere demne de stimă, personalităţi cu care italienii se mândresc pe bună dreptate. Fac slalom printre galaxii culturale, gastronomice şi hoteliere.

Destul de înghesuite, după gustul meu, hotelurile şi vilele înşirate de la est la vest de-a lungul ţărmului în Lido di Jesolo, una dintre cele mai mari staţiuni din Italia. Staţiune pentru familişti şi pentru străini. Întâlneşti în Jesolo italieni, bulgari, nemţi, ruşi, unguri, lituanieni şi, desigur, români. Vegetaţia bogată în palmieri şi leandri uriaşi alungă pe alocuri impresia pripită de lipsă de spaţiu. Levănţica e cultivată până şi pe spaţiul dintre carosabil şi pista pentru biciclişti. Pinii de pe marginea drumurilor te însoţesc pretutindeni cu silueta lor zveltă. De balustrada podurilor de folosinţă publică atârnă minunate muşcate curgătoare sau petunii. Plaja e bine întreţinută şi apa mării îmbietor de caldă.

Dimineaţa, de pe balcon, sunt în dialog intim cu nemărginirea Adriaticii. Clima blândă care începe de aici şi se întinde până în sudul cizmei italice a fost leagănul unui civilizaţii care a uimit lumea. Mă împresoară cu farmecul ei calm, misterios şi senin marea unui împărat protector al artelor. Dominat de acastă atmosferă incredibil de generoasă în revărsarea firească de beatitudini, înţelegi mai bine dulceaţa insinuantă a stilului care se degajă din Memoriile lui Hadrian, celebra carte a Margueritei Yourcenar, stil armonios conectat la evocarea unor spaţialităţi cultural-istorice specifice.

Marea mă aştepta de multă vreme, acum mă cheamă să fac o baie în ea. Cred că fiecare Adrian de pe pământ ar trebui să se întâlnească măcar o dată în viaţă cu Adriatica reală. Nu ştiu precis de ce. Poate pentru a putea savura armonia ascunsă a numelui primit la botez, poate pentru a putea să se bucure de splendorile naturale interdependente onomastic, poate pentru a câştiga decantări nebănuite ale unor gânduri latente, cenzurate inconştient sau pentru a înţelege mai bine originea melodicităţii numelui său, extras din gloria unei culturi străvechi, mediteraneene şi dintr-o limbă cu adevărat muzicală. "Nume de împărat, flexibil ca o sandală romană" după cum spune Mircea Horia Simionescu în al său Dicţionar onomastic, Adrian e un apelativ cu ecouri îndepărtate, venite dinspre clasicitatea latină care îşi are matca în acest spaţiu geografic binecuvântat. Orice Adrian trebuie să se simtă atras de mitul Italiei mai mult decât alţii şi când accede la acest mit să ştie că trăieşte o sărbătoare.

Din vila alăturată, de la parter, iese tânărul din Bangladesh îmbrăcat întotdeauna în pantaloni negri şi cămaşă albă cu mâneci scurte. După lentoarea cu care se îndreaptă spre restaurantul Tahiti unde lucrează e clar că nu are nici un chef de muncă. E un tip singuratic, care îşi petrece serile mai mult închis în cămăruţa lui de serviciu. De partea cealaltă a vilei freamătă viaţa de noapte a staţiunii, cu minunate femei şi parfumuri. Gândul îmi zboară spre Bartleby, bizarul personaj al lui Melville. Acest nou Bartleby a fost împins de sărăcie să lucreze departe de ţară, dar în timp ce serveşte masa e deosebit de amabil. Începe o nouă zi.

Din punctul central al staţiunii se întinde spre est faleza ce poartă numele actriţei Gina Lolobrigida iar spre vest Longo Mare Alberto Sordi. Rememorez filme cu celebrii actori. Numele celor două glorii ale cinematografului italian din anii 60-70 dau locului un aer de caldă familiaritate. Accesul cu bicicleta sau cu câini pe faleză e interzis de un indicator care are pe verso inscripţia Rispetto significa civilta. Respectul pentru oaspeţii staţiunii se traduce şi prin situarea discotecilor undeva în afara perimetrului de hoteluri şi vile. Între orele 20 şi 6 circulaţia maşinilor pe corso e interzisă. Seară de seară poliţia ridică maşini parcate în zona interzisă în aplauzele pietonilor amuzaţi. Poliţia chiar lucrează, îşi face datoria. Maşini cu inscripţia Protezione civili patrulează pe străzi până noaptea târziu. Te simţi în siguranţă oriunde şi la ore oricât de înaintate din noapte. Magazinele şi restaurantele sunt deschise până spre miezul nopţii, străzile sunt inundate de lumină. Lumea se înghesuie la gelateria unde cea mai ieftină îngheţată e 0,80 euro şi nu la tabacchi. De altfel, chioşcuri cu ţigări sunt relativ puţine şi nici într-un caz nu găseşti ţigări în magazinele alimentare.

Alianţa istorică dintre Hitler şi Mussolini e încă nostalgic întreţinută de comercianţi prin etichete cu fotografiile celor doi dictatori prieteni aplicate pe butelii conţinând vinul preferat al fiecăruia. Sub figura emfatică, binecunoscută a aliatului lui Hitler se poate citi invitaţia comercială de a afla gusturile în materie de vin ale lui Mussolini "VINO DEL DUCE".

Bizară mi se pare lipsa de interes pentru Internet. La Internet-cafe-urile din Cluj uneori nu găseşti o staţie liberă, deşi sunt peste 10 într-o locaţie de profil. Trebuie să încerci la vreo trei până găseşti un loc. Un punct Internet din Jesolo are doar două staţii, e drept, ultrasofisticate, într-un mediu select. Atât de select, combinat cu cofetărie şi canapele stil, încât am senzaţia că am greşit adresa, deşi la intrare scria clar Internet. Patronul localului, amabil, mă întreabă în ce limbă putem conversa, mă introduce în încăperea alăturată, unde, evident, nu e nimeni. Îmi manifest uimirea în legătură cu această situaţie. E un timp volubil şi după ce află de unde sunt îmi explică în linii mari că în Italia e diferit faţă de România. Atracţia pentru Internet a scăzut, pe când în România e la apogeu. Se pare că are dreptate. Nu zice, dar deduc imediat că e un semn de rămânere în urmă. Noi încă nu ne-am consumat euforia întâlnirii cu Internetul. Alt punct Internet este într-o sală de jocuri mecanice, unde sunt patru staţii şi plata se face înainte de a intra pe e-mail prin introducerea monedei în aparat. Aici mai e o singură persoană care trimite un mesaj. Ne simţim nişte relicve amplasate într-un mediu ostil. Sunetele jocurilor mecanice ne acoperă victorioase. Ăsta să fie sensul progresului? Mă îndoiesc.

Într-o singură seară a răsunat muzica amplificată de staţie în zona noastră. Pe o estradă ridicată în Piaţa Manzoni, o formaţie de instrumentişti şi cântăreţi vocali, invitată de oficialităţile staţiunii, a reînviat pentru câteva ore muzica anilor 60. Pe scaunele aranjate în mijlocul pieţii s-au aşezat oameni mai tineri sau mai puţin tineri, perechi cu copii. Majoritatea cânta împreună cu soliştii vocali şlagărele din tinereţea prea repede trecută (ea pentru toată lumea trece prea repede), alţii s-au apucat să danseze fără inhibiţii. Piaţa a devenit o minunată sală de dans şi bună dispoziţie. Textele cântecelor au fost în limba italiană, printre care şi binecunoscuta la noi Marina, Marina, doar spre final s-a cântat puţin şi în engleză. O seară reuşită, fără îndoială, dintr-un sejur la fel de reuşit.

După informaţiile primite pe www.jesolo.itam înţeles că Laguna Veneţiei trebuie să fie undeva prin nord şi am pornit spre ea pe jos, din Piaţa Drago, într-o după-amiază fierbinte. Credeam că e la distanţa lacului Siutghiol de mare la Mamaia. Vile splendide, înconjurate de o vegetaţie luxuriantă şi de un gazon impecabil întreţinut, m-au condus până la locul unde se termina trotuarul. Acolo am dat peste un indicator nemaiîntâlnit în România: trecerea pietonilor interzisă. Pista bicicliştilor mergea mai departe, dar trotuarul se termina. M-am întors disciplinat, înţelegând că până la lagună nu se poate merge decât cu maşina.


Croazieră pe lagună

Abia când am ajuns cu autocarul a doua zi la Punta Sabbioni am văzut laguna. Imensă, liniştită. Se anunţa o altă zi caniculară. Ne-am îmbarcat într-un vaporetto cu direcţia Burano. Ordinea de pe străzile aglomerate ale staţiunii se prelungeşte aici prin balizarea lagunei. Ambarcaţiunile respectă cu stricteţe căile navale marcate de balize, nu-şi permit s-o scurteze ca să facă economie de combustibil sau de timp. Turnul înclinat al Bisericii San Martin din Burano atrage atenţia de departe asupra vechimii şi precarităţii construcţiilor de pe insulele lagunei, multe dintre ele datând din secolele XII - XIV. Torcello, Burano, Murano sau Veneţia sunt tot atâtea prilejuri de a te întâlni cu istoria. O istorie care te asaltează insidios de sub tencuiala zidurilor. Încă din secolul IX aceste insule au început să fie folosite ca locuri de refugiu din calea barbarilor. Până la urmă, refugiaţii au întemeiat aici aşezări care au uimit lumea prin insolitul lor. Nu înţeleg de ce Cioran în Schimbarea la faţă a României priveşte cu atât dispreţ gestul similar făcut de români atunci când retrăgându-se din faţa popoarelor migratoare au întemeiat aşezări prin gropi, prin văi ascunse. Desigur că aceste cătune n-au fost atât de pitoreşti ca oraşele ridicate pe ape, dar au servit aceeaşi cauză: ferirea din calea primejdiei. Sigur că asta a dus la păstrarea fiinţei naţionale a unor populaţii ameninţate mereu cu agresiunea externă. Nu toate populaţiile Europei centrale au strălucit în palate şi cetăţi ridicate la loc vizibil, pe stânci, după cum antitetic îşi revendică forţa demonstrativă viziunea cioraniană. Dovadă veneţienii. Cei refugiaţi de pe continent pe insule au deschis Poarta Răsăritului, Veneţia fiind cea mai mare putere a comerţului maritim la un moment dat. Nu poate fi trecut cu vederea în atitudinea marelui sceptic al secolului trecut un anume complex de inferioritate în faţa valorilor Occidentului, încă prezent în mentalitatea multor români, din păcate.

Burano te întâmpină cu multitudinea de dantele expuse pe tarabe până în piaţa centrală unde funcţionează chiar un muzeu al dantelei: Museo del merletto. Căldura înăbuşitoare îi ţine pe pensionarii localităţii la umbră, pe terase sau prin parcul de lângă debarcader. Foştii pescari au mereu ceva de dezbătut sau de pus la cale. Sub copertina unei terase, acompaniaţi de un acordeon, băutorii de vin negru cântă Tanti auguri a te sărbătoritului care face cinste. O persoană din grup, care îşi aniversează chiar în 5 august ziua de naştere, se alătură petrecăreţilor ca să primească surprinzătoarea urare. Burano este o Veneţie în miniatură, mult mai liniştită şi mai modestă decât "Regina Adriaticii", dependentă de tradiţia îndeletnicirilor pentru a-şi prelungi existenţa în prezent.

Meşterii sticlari din Murano nu mai ştiu ce să facă pentru a-şi valorifica produsele. Îşi aşează turiştii pe un mic podium de lemn în formă de amfiteatru situat chiar în atelier, în faţa cuptoarelor şi dau adevărate spectacole de măiestrie în arta sticlăriei. În vreme ce patronul dă explicaţii în franceză despre secretele meseriei, meşterul realizează o vază şi apoi un cal de toată frumuseţea. În galeria cu produse de certă valoare preţurile sunt negociabile. Splendoarea exponatelor farmecă privirea. Meşterii sticlari se întrec în inventivitate: cercei, coliere, pahare, glastre de diferite mărimi şi forme, bibelouri sau obiecte cărora nu ştii ce utilizare să le dai, ceea ce mă duce cu gândul la teoria lui Theophile Gautier din prefaţa la Domnişoara de Maupin, carte din care citesc cu intermitenţe pe balcon, în dimineţile translucide: "Un lucru cu adevărat frumos e acela care nu poate servi la nimic; tot ce este util e urât, căci este expresia unei nevoi şi nevoile omului sunt triviale şi dezgustătoare, ca şi biata şi infirma lui statură. Locul cel mai util într-o casă este latrina." Pe un fond relativ dreptunghiular (din sticlă) sunt aşezate şi scoase în relief mai multe exemplare de floarea soarelui (fireşte, tot din sticlă). Imaginea ni se pare cunoscută şi ne dumirim imediat de unde vine asemănarea când citim Omaggio a Van Gogh. Celebrele variante de floarea soarelui ale lui Vincent cunosc şi aici mai multe reprezentări... în sticlă. Nici nu ştii dacă să apreciezi curajul abordării temei sau să-l trimiţi spre kitsch.

În drum spre Veneţia trecem pe lângă insula-cimitir San Michele. Alex, ghidul nostru, ne informează că aici sunt înmormântaţi Ezra Pound şi Igor Stravinski. În legătură cu veridicitatea informaţiei privind mormântul lui Stravinski urmează să mă documentez acasă., despre Pound ştiu că a iubit Veneţia, s-a stabilit aici şi a murit aici. Prin atracţie denominativă, Alex adaugă o informaţie prea puţin verificată, anume că medicul suedez Axel Munthe a scris aici Cartea de la San Michele. Stând de vorbă într-o seară cu el îi atrag atenţia că în celebra carte este vorba despre insula Capri şi palatul în ruine al lui Tiberiu de pe stâncile de la Anacapri. În Laguna Veneţiei tot relieful e orizontal, fără stânci. Acceptă observaţia spunând că a citit de mult cartea.

Acostarea hidrobuzului nostru în faţa Hotelului Gabrielle, lângă Piaţa San Marco, e mult îngerunată de aglomeraţia de vase. Seamănă cu găsirea unui loc de parcare în centrul Clujului. Aici viaţa are alt ritm decât cel de pe insulele vizitate. Animaţia de pe cheiurile Veneţiei este ameţitoare. Hoardele de turişti defilează triumfător dintr-o direcţie în alta, având în frunte un conducător cu un mic steag fluturat deasupra capului pentru ca grupul să nu se disperseze în mulţime. În Piaţa San Marco distracţia cu porumbeii concurează cu admirarea coloanelor şi a dantelăriilor în piatră de pe Palatul Dogilor şi celebra Basilica San Marco. Căldura e potopitoare chiar şi în sălile Palatului. Conducătorii vechii Veneţii aveau un adevărat cult pentru pictură. Desfăşurări picturale grandioase împodobesc pereţii Palatului. Predomină, după cum e firesc, şcoala veneţiană, cu picturi de Tintoretto şi Veronese, dar parcă lumea se înghesuie mai mult în micuţa sală unde sunt expuse 4 alegorii religioase din opera olandezului Hieronymus Bosch. O tânără pe post de custode îmi spune că numai una dintre pânze este originală şi mă lasă să ghicesc care. E foarte greu de stabilit acest lucru, dată fiind măiestria imitatorilor, dar pot înţelege altceva. Vizitatorii zăbovesc mai mult în faţa acestor pânze pentru că aparatul de aer condiţionat revarsă asupra lor o răcoare binefăcătoare, temperatură necesară conservării lucrărilor. Ca şi clientul din schiţa lui G. Mosari care preţ de 15 minute îl pune pe vânzător să-i golească rafturi de marfă pentru a recunoaşte în final că n-a intrat în magazin ca să cumpere, ci ca să se răcorească la aparatul de aer condiţionat. Paradisul lui Tintoretto din Sala Congreselor e împresionant prin dimensiuni şi execuţie ca şi celelalte pânze care vor vorbi peste secole despre faima de odinioară a Veneţiei şi a artiştilor ei. "S-a stins faima falnicei Veneţii"? Judecând după interesul manifestat de turişti s-ar zice că nu.

Ne pierdem în labirintul de străduţe pietonale, înguste şi întunecoase în ciuda soarelui dogoritor de pe cer. La fel de uşor te poţi rătăci pe cheiurile joase şi nenumăratele poduri din nordul Pieţii San Marco, adevărat bazar multicolor pus la dispoziţia turiştilor de pretutindeni. Ziduri igrasioase alternează cu magazine luxoase luminate a giorno şi cu restaurante ce-şi etalează la intrare listele cu specialităţi. De multe ori acestea nu sunt suficient de îmbietoare pentru clienţi şi atunci, în faţa intrării, patronii îşi plasează pe câte un angajat să facă verbal invitaţia de a le călca pragul.

La reîmbarcare pentru Punta Sabbioni, observăm un mozaic ciudat pe stâlpul de acostament de lângă puntea ce face legătura între chei şi vas. Sunt gumele de mestecat lipite de turişti pe suprafaţa docilă a lemnului înainte de a ajunge pe vas. Sunt pecetele lor prea puţin personalizate, iscate din dorinţa de a lăsa urme ale trecerii lor prin Veneţia. Pentru că sunt încă sub influenţa capodoperelor de artă văzute, nu-mi pot învinge repulsia stârnită de acest act reprobabil, deşi e de mică importanţă şi mă întreb retoric: Ce semne ale trecerii prin lume lasă în urma sa un pictor al Renaşterii şi ce semne lasă un turist consumator de chewing-gumm? Până la urmă se pare că fiecare lasă în urmă ce poate. Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte decât un chewing-gum lipit de-o carte, am putea parodia pe strune argheziene, înfierând lipsa de bun simţ a consumatorului de rând. Şi cinismul mă îndeamnă să adaug: Cartea cel puţin a fost citită? Multe persoane din grupul nostru s-au plâns că Alex nu ne-a însoţit în Palazzo Ducale. Fiecare sală vizitată avea un afişier cu note explicative. Şi apoi comorile de artă întâlnite în sălile Palatului ar fi trebuit să constituie pentru fiecare adult dornic să intre în Uniune nişte re-cunoaşteri în mărime naturală ale reproducerilor cunoscute deja din albume sau istorii de artă.


Conul de umbră

E drept, ca turist plătitor ce te afli pe scena vacanţei estivale eşti stimat, respectat oriunde eşti dispus să consumi ceva, să cumperi. Ca cetăţean român mai puţin. Cine poartă vina? Istoria noastră străveche? Pecetea balcanismului? Recenta discreditare a românilor din cauza ţiganilor ajunşi în Occident sau a conaţionalilor care comit acte antisociale pe acolo? Din cauza sărăciei din România? Mie mi-a fost dat să verific doar un aspect al acestui dispreţ.

Nemaisuportând soarele fierbinte al Adriaticii, într-o după-amiază am luat autobuzul din Piaţa Drago spre Cavallino. Am vrut să vizităm magazinele de acolo zărite din autocar în ziua când ne întorceam de la Veneţia. Am coborât mai repede decât trebuia din autobuz şi am rămas destul de derutaţi într-o piaţetă. Zărind un italian pe o bancă l-am întrebat în franceză în ce direcţie este un supermarket. Ne-a arătat imediat, după care a vrut să ştie dacă suntem români. Am ezitat să răspund, parcă presimţind că are să ne jignească. La supermarket erau preţuri cu ceva mai mici, dar nu cu mult şi probabil că esticii europeni veneau aici să facă cele mai multe cumpărături. Ce puteam să fac? Prins cu mâţa în sac am fost nevoit să-mi declin identitatea naţională. Faţa italianului fără scrupule s-a umplut de greaţă spunând doar două cuvinte care mi-au înveninat sufletul: "Prost leva". La nedumerirea mea de moment a repetat "Prost leva". În mintea lui de italian răsfăţat de soartă leva bulgărească s-o fi suprapus peste leul românesc, ambele monede neavând valoare pentru el. Cine ştie în ce împrejurare o fi învăţat cuvântul slav "prost" şi ştiind că atât Bulgaria cât şi România nu se pot lăuda cu monede puternice le-a asimilat repudiindu-le în formula "Prost leva". Le-am mulţumit în gând guvernelor care s-au perindat din '90 încoace pentru eforturile făcute de a ne scoate din sărăcie şi m-am gândit cât de găunoase pot fi promisiunile de aderare la Uniune ale politicienilor noştri, când pentru un italian oarecare incompatibilitatea dintre ţările noastre este atât de clară. Abureala diplomatică a politicienilor nu ne poate proteja de adevărul rostit deschis de un italian prea puţin dispus la amabilităţi. Conul care ne-a ţinut atâtea secole în umbra Europei continuă să se întindă şi azi până în Italia, dacă nu chiar mai departe.

La întoarcere, Alpii Dolomiţi ne permit să constatăm uscăciunea fără precedent cuibărită între versanţii săi cu înălţimi ameţitoare de peste 3000 de metri. Văi secate, râuri cu albii largi reduse la un fir minuscul de apă, vegetaţie pârjolită de căldură, gheţari în topire lentă, rău prevestitoare. Salba de tunele şi viaducte vorbeşte despre o indubitabilă victorie a omului asupra naturii. Degeaba, victoria aceasta este umbrită de neputinţa de a influenţa mersul climei. Ca români nu putem ieşi din conul de umbră al mizeriei şi sărăciei în care ne-a aruncat totalitarismul şi în care ne menţin actualii guvernanţi. Ca locuitori ai planetei rămânem în conul de umbră al limitelor omeneşti. În rest, ceea ce s-a putut face spre binele omului în ţări ca Austria şi Italia s-a făcut şi continuă să se facă. La noi mai sunt multe de făcut până când italianul de pe bancă să mă accepte ca făcând parte din marea familie europeană şi eu să nu mă simt jignit de aprecierea lui.


Epilog cu surprize

În Timişoara, luăm un taxi de la sediul Agenţiei Colibri până pe o stradă lăturalnică în apropiere de Piaţa Iosefin. Taximetristul ne cere 160000 de lei. Pentru aceeaşi distanţă la dus am plătit 20000 de lei. Nu mai înţeleg nimic. Bătrânul taximetrist, pe care din prea mult respect pentru bătrâneţele lui nu-l suspectez de înşelătorie, îmi spune că de ieri s-a scumpit tariful. "Atât de mult?". Drept răspuns îmi arată ceasul montat sub bord. Trebuie să mă obişnuiesc. Am ajuns în România unde normalitatea înseamnă schimbare, urcarea necontenită a preţurilor până la derutarea consumatorilor. Două atribute de care profită cei care sunt pe fază. Bătrânul taximetrist pare a fi un profitor pişicher. Da, aceasta e ţara tuturor posibilităţilor. Steagul Americii a căzut de mult.

Dacia mea mă aşteaptă cuminte în curtea mult prea amabililor oameni care au primit s-o găzduiască, dar când vreau s-o pornesc... e şi mai cuminte. Tace chitic. Nici nu mârâie. Motorul e mort. Primul gând mă duce la baterie. Dar cum să se descarce pe o asemenea căldură? Împreună cu găzduitorul o împingem în stradă. Un timişorean binevoitor mă întrebă ce are de nu porneşte. Ridic din umeri. El îmi propune să ridic mai bine capota şi se dumireşte numaidecât despre ce e vorba. Una din bornele acumulatorului s-a oxidat. Timişoreanul de pe stradă îmi dă o bucată de hârtie sticlată ca să curăţ locul cu pricina şi mă mustră că nu mi-a plăcut fizica în şcoală. Îi dau satisfacţie, dar ar trebui să mă mustre pentru comoditate, dacă ar şti că la plecare am observat oxidarea dar mi-am spus că nu e prea serioasă.

După 240 de kilometri de condus, obosit şi de cei 1150 de kilometri parcurşi în autocar de la Lido di Jesolo până la Timişoara, trag la un motel relativ nou de la periferia Aradului numită Grădişte să ne odihnim până a doua zi. Înainte de a se însera ieşim să căutăm un Internet pentru a anunţa în America sosirea fără incidente majore în ţară. Din curţile şi coteţele gospodăriilor din jur ne întâmpină un inconfundabil miros de porci. Am ajuns în România.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

0

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Lemnos, Iuliana Marchian (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Thassos, Iuliana Marchian (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Cascada Vârciorog, Florian-Rareş Tileagă
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la Pokhara înapoi la Kathmandu, Nepal, Iuliana Marchian (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer