Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce înseamnă a fi modern astăzi? Invitaţie la dezbatere


Bogdan Ghiu

01.02.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Întrebarea despre modernitate este întrebarea despre fiinţă: cum sîntem? În ce fel ne sîntem, adică în ce fel ne trăim nu numai epoca, ci şi epocalitatea, în ce fel (şi dacă) mai vrem să "facem epocă" din vieţile noastre, în timpul finit al vieţii. Modern, altfel spus contemporan.

Modernitatea, ca epocă şi ca morfotipologie istorică, este departe de a fi epuizat sensul modernului, a lui modern, a faptului-de-a-fi-modern. A fi modern, astăzi, nu mai înseamnă a fi modern în sensul modernităţii istorice, dar nu mai înseamnă nici a fi postmodern: postmodernitatea a reprezentat o tentativă (dez-)utopică mascat "moale", de suprafaţă "slabă", tocmai de a unifica sensul cronologic-epocal cu cel existenţial ("modernitatea" şi "modernul"). A fost o forţare "în jos", după forţarea "în sus" a modernităţii.

Astăzi, mai ales după ceea ce se va numi, pur şi simplu, Criza, în toate sensurile cuvîntului (care, deci, va trebui să pună totul în criză), criteriile modernului se schimbă. Ce va însemna, deci, ce înseamnă deja a fi modern? Căci, este clar, nu mai poate înseamna acelaşi lucru ca pînă acum. Altfel n-am fi intrat în Criză.

"What does it mean to be modern today?" - "Altermodern" Tate Triennial 2009 (3 februarie-26 aprilie 2009): "This year's Triennial has been curated by Nicolas Bourriaud who co-founded the influential contemporary gallery Palais de Tokyo in Paris in 2002. Bourriaud is proposing the new art term 'Altermodern' to describe how artists are responding to the increasingly global context in which we all now live. Altermodern claims that the period defined as postmodernism has come to an end and a new culture for the 21st century is emerging. Increased communication, travel and migration are having a huge effect on the way we live now. Altermodern describes how artists at the forefront of their generation are responding to this globalised culture with a new spirit and energy. Is postmodernism dead? What does it mean to be modern today? Come along to the exhibition and decide for yourself".

Nu sînt un fan al lui Nicolas Bourriaud, mi se pare un teoretician slab nu numai în sensul tipologic al postmodernismului, deşi poate tocmai prin această (vattimiană) "slăbiciune" şi-a marcat epoca ("estetica relaţiei"), iar un curator nu trebuie să fie neapărat un teoretician "tare": "slăbiciunea", aproximativul, poate însemna, aici, şi obligatorie deschidere. Dar faptul că întrebarea despre modernitate, despre ce mai înseamnă şi, mai ales, despre ce-ar trebui să însemne a fi modern astăzi, şi lansarea provocării de Alter-modernitate (nu doar postmoderni, ci moderni altfel: nu se poate să nu - vrei să - fii modern, dar altfel) apare în zona artei, în legătură cu arta. Arta, în sens extins, general, înseamnă tocmai căutarea şi inventarea modernităţii. Iar modernizarea a ceea ce Michel Foucault numea "atitudinea de modernitate" însăşi, care nu depinde de epocă, nu este, altfel spus, dată, ci trebuie permanent creată tocmai pentru a contrazice aparentele cuvinte de ordine ale unei epoci, înseamnă Artă în înţelesul ei suprem.

Am spus-o deja: sîntem condamnaţi la artă. A fi modern ţine de arta de a fi. De-asta reprezintă arta, în sens "restrîns", principala miză a vieţii contemporane.

Lansez, deci, întrebarea: pentru voi ce mai înseamnă, astăzi, A FI MODERN?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • a fi modern
    eva leblanc [membru], 05.02.2009, 13:52

    a intelege criza ca un esec combustiv al unei postmodernitati
    saturate. iesirea nu poate sa fie decit un salt "in gol" care are insa "doar" gustul mortii, camasa de forta (simpla) a ceea ce esti

  • Între-timp
    eva leblanc [membru], 05.02.2009, 13:21

    Între-timp

    ------ întrebările au pierdut de fapt nu temeiul, terenul ferm atît de criticat de postmodernitate (preocupată de metadiscursuri, radiografieri, chiasme, de începuturi niciodată noi şi de redefiniri/rescrieri succesive), ci calea, accesul la o asemenea chestionare a fost blocată şi astupată de complexităţi ecranate, de oglindiri fracturate, de discursivităţi bruiate şi bruiante. Spre deosebire de modernul desuet, postmodernul nu se mai întreabă "înspre ce" şi "de unde" (doar ştie că trăieste în matrici, frame-uri, structuri cărora vrea să le depisteze doar mecanismul). Direcţia nu-l mai interesează, semnele indică precum omul indicator din Oblio în toate direcţiile deodată. Totul pare autocentrat pe sine, pe propria structură şi pe propria aranjare în "spaţiu", un spaţiu geamăn care împrumută din liniile întrerupte, bifate, şterse ori dublate ale personajului postmodern. Ce caută postmodernul? Soluţii de moment, debranşări şi rebranşări, conexiuni inteligente care să-l răsfrîngă în spectralităţi surprinzătoare, acesta fiind singurul soi de surpriză care poate să mai surprindă. Totul retrasîndu-se concomitent cu scrierea/ex-presia, nimic nu mai are consistenţa tragică a finitului, ci gustul plasmatic şi damful euforic al niciodată regăsirii: nu importă nimic mai mult ori mai puţin, totul joacă/se condensează doar în tastatura/nervura compusului/compuşilor obţinuţi. Nu există valoare absolută, există doar filtrări/delimitări cu un grad suficient de "consistenţă", aşadar de posibilitate de a fi recunoscute ca "valori" (acum în ghilimele) ca urmare a unor acumulări/mizări constante, obsesive grupări şi regrupări "în jurul" aceloraşi linii de "forţă": imaginile necesită spectral alte imagini, oglinzile alte oglinzi. Lumina e aleatoare, descompusă. Lumina e. Însă nimeni nu se mai întreabă asupra naturii ei, nici asupra puterii ei inerente disociative: lucrul acesta le revine compuşilor ei, ca şi cum ea ar fi forţată să conlucreze cu "obiectele", şi nu invers, obiectele ar căpăta contur datorită ei. În orice caz, aşa cum centrul nu e, dis-locările devenind mediul însuşi, subiecţii fiind ei înşişi a-centraţi, neexistînd decît în combinaţii diverse, nedefinindu-se niciodată deoarece jocul nietzscheean de aparenţe e totul, dar un tot fără revers, fără umbră, un tot dez-articulat, dezasamblat şi împrăştiat, la fel individul e un conglomerat care a trecut într-o eră post-atomică, reciclînd reziduurile unei vechi lumi, reinventîndu-şi centre numai pentru a le folosi în propriile sisteme care au nevoie de "centru" doar pentru a exersa sabotajul, pentru a dezlipi şi cola, pentru a scrie vechiul în vidul care nu suportă/susţine nici o urmă/respiraţie. Ar fi o situare a-centrată superioară celei simplist centrate (pe principiu, normă si non-contradicţie) tocmai dacă şi cel care efectuează o asemenea elevaţie/sustragere s-ar sustrage pe sine oricînd vrea neatins din joc. Însă jocul îi trădează urma: el nu poate să se sustragă fără rest structurii pe care o analizează - iar asta pe de o parte îi dă un enorm motiv de jubilaţie şi juisare: el nici nu vrea asta!, el nu e captiv nici unei voinţe străine; pe de alta el nu poate asimila restul în mod firesc, co-natural, ci acesta îi rămîne distinct, nenegociabil - abia acum vizibil - indelebilă urmă, pată congenitală, semn distinctiv al apartenenţei. Apartenenţa îl reclamă pe propria piele. El e încrustat, însemnat, marcat. Acest semn îl obsedează, iar el îl reînscrie de fiecare dată, cu/pe propria mînă. Escher, Drawing hands.

    În prag: Deleuze/Guattari: "chiar şi istoria filozofiei rămîne absolut neinteresantă dacă nu îşi propune să trezească un concept aţipit, să-l repună în scenă, chiar şi cu preţul de a-l întoarce împotriva sa". "conceptul nu este obiect, ci teritoriu".
    "Filozofia nu are alt scop decît să devină demnă de eveniment"...
    "omul absent, dar aflat în întregime în peisaj"... (Cezanne)
    "fiindcă au văzut Viaţa din tot ceea ce este viu sau Ceea ce este viu în trăire, romancierul sau pictorul revin cu ochii înroşiţi, cu respiraţia tăiată"
    "atunci cînd Emily Brontë descrie legătura care-i uneşte pe Heathcliff şi pe Catherine, ea inventează un afect violent, care în nici un caz nu trebuie confundat cu iubirea - un fel de fraternitate între lupi"
    "Scriitorul tensionează limbajul, îl face să vibreze, îl înăbuşă, îl sparge pentru a smulge perceptul percepţiilor, afectul afecţiilor, senzaţia opiniei - în vederea, sperăm, acestui popor care încă lipseşte"




Spacer Spacer