16.12.2002

Ninge şi ce bine îmi pare! Ninge ca mătasea, de aseară, fără oprire.

Înzăpezit, oraşul s-a făcut frumos şi pur, parcă-i dintr-un nordic basm, mai ales noaptea, cînd se-aprind, magic, beculeţele colorate agăţate în pomi, suspendate deasupra stăzilor.

În faţa blocului, pe trotuarul ce coboară spre fabrica de locomotive, copiii cu săniile au încropit un derdeluş. Doi cîini tomberonezi participă şi ei stînd ţanţoşi în mijlocul copiilor şi repezindu-se după toate maşinile care trec pe drum. Aleargă lătrînd, după ele, cîţiva metri, apoi se întorc, plini de mîndrie şi se-aşează în mijlocul pîrtiei.

În curtea şcolii, băieţii mai mari, joacă fotbal. Fetele dornice de-o bulgăreală se plimbă nestingherite.

Am fost aşa de bucuros că te-am găsit la telefon! Abia intrasei în casă, fusesei jos, să perii covoarele bătute de fratele tău, iar eu sunasem zadarnic de la toate telefoanele întîlnite în cale, în plimbarea mea minunată.

Mă simţeam atît de bine, începusem să întrezăresc seri pline de căldură, în familie, zîmbete, daruri, scrisori pentru Moş Crăciun, colindele copiilor. Nu mă mai gîndeam deloc la cărţi, hotărîsem să nu mai scriu, să iau o vacanţă, să renunţ chiar să alimentez editorialele de la LiterNet, pînă tocmai...pe 20 ianuarie 2003- asta ca să fiu niţel american şi să evit să încep pe 13!

Mă apucase o dorinţă teribilă să trăiesc- fără să mai citesc nici un cuvînt, fără să notez nici un gînd şi nici o întîmplare, fără să mai ascult, în camera mea, Neuitatele femei, ultima casetă a lui Alifantis.

Ne vedem imediat după examenul tău la engleză.

Cineva mă strigă, de-afară. Sunt aşteptat.

Vîntul împrăştie zăpada de pe-acoperişuri.

Nu mai pot rămîne.


0 comentarii

Publicitate

Sus