Barcelona

Uite, Plaza Catalunya.
Bulevardele largi se leagănă în ritmurile motoarelor de toate felurile. O seara liniştită se lasă încet, ca o mătase albastră aruncată în neant. Porumbeii au plecat din piaţă, din plaza. Un copil încălţat în crocs-i pare să-i caute cu o privire încruntată. I-a văzut la prânz: le-a dat de mâncare câteva boabe de porumb şi ei i s-au aşezat pe umeri. Şi acum... acum au fugit? Unde fug porumbeii seara? În nici o poveste nu scrie că porumbeii dorm. Că porumbeii visează. Că porumbeii au dreptul de a pleca. În găurelele de la crocs-i, copilul şi-a prins câteva frunze albastre. Porumbeii pleacă seara, gonind pe frunze albastre. Va afla asta, cândva.

Uite, Rambla.
Omul-foarfece stă nemişcat. Ai jura că e Johnny Depp, îmbrăcat în costumul lui de piele, cu freza zbanghie şi privirea anapoda. Flosss-floss. O mişcare rapidă a mâinilor. Turiştii se sperie. Un copil, un alt copil, râde. E râsul acela speriat, care maschează plânsul iminent. Uneori, viaţa trece prin lamele foarfecelor. Vânzătorii de suveniruri sunt placizi. Magneţi cu Betty Boop. Ce-are Spania cu Betty Boop de-şi revendică imaginea ei în magneţi? Fata asta a fost sex-simbolul desenelor animate, cu toată urâţenia-i aparentă. Numai că acum are 79 de ani şi ochii ei mari nu pot cuprinde Rambla de la un capăt la celălalt, cu animaţia ei, cu păsările ei, cu borfaşii ei, cu japonezii ei, cu Colon-ul dinspre Mediterana şi cu porumbeii dinspre Catalunya. Plaza Catalunya. "Catalunya is not Spain!". Scrie pe un zid dinspre playa şi, dacă priveşti în sufletul oricărui catalan, mai că-ţi vine să crezi asta.

Uite, La Pedrera.
Există o răsuflare pe care o simţi. Sunt perioade în viaţă, când simţi răsuflarea cuiva lângă tine, fără să ştii cu adevărat a cui este. Sunt perioade când simţi că răsufli tu însuţi prin plămânii altcuiva. O gură mare de aer. Priveşte! Cum se urcă acolo? Plutind. Dacă vrei să urci, pluteşti. Şi respiri. Cu gesturi largi sau cu sufletul la gură. Apoi intri într-un bar, spui o poveste, bei un vin roşu, ameţeşti, mai spui o poveste, cuvintele se leagă, Gaudí şopteşte. Şi nu ştii că, de fapt, Gaudí e sufletul tău, care caută un loc de povestit, de băut un vin roşu, de ameţit, de trăit.

Uite, portul.
Aşa e, vara e mai frumos. Vara e întotdeauna mai frumos. Dar iarna, totul e întotdeauna mai tandru. Alegi. Dai cu banul sau te întorci la alba-neagra, care se joacă doar câţiva zeci de metri mai sus. Sau asculţi cum tace marea. Sunt tăceri de reflux, tăceri de aşteptare. Un roller a prins avânt. Briza uşoară, da, acolo e marea, prilej de aruncări în cuvinte nerostite. Aproape ostenitor, oraşul de la un capăt la celălalt. O transă lejeră şi caldă. Un puls continuu, regulat, poate puţin mărit, dar suav. O încercare de pictură clasică - cu clasicii nu dai niciodată greş. Au devenit clasici fiindcă au fost buni. Un vas uriaş - e chiar un vapor? - imaginează-ţi petreceri nebune, cu doamne în pantofi roşii şi domni în smochinguri impecabile. Jobenuri? Probabil. Jobenul e o piesă interesantă. Păcat că n-o ia nimeni în serios.

Sangria.
Ca un spectacol de flamenco: intens, uşor patetic, fluid. Cântec, dans, chitară - potop de sentimente andaluze prind dulce formă catalană, se întrepătrund, se mângâie, se sărută, se caută, se găsesc, se pierd, adio! O lună mare sau o iluzie? Vine o vreme când luna e mare şi roşie. Sau albă. Atunci zidurile prind viaţă, cuvintele prind aripi. Oraşul intră în tine ca o umbră neastâmpărată. Oraşul îţi fură umbra sub privirea aprobatoare a lunii şi ţi-o transformă în cântec. Vrei să asculţi ceva tandru? Ascultă oraşul, ascultă-i bulevardele largi, ascultă strigătul copiilor, ascultă omul-foarfece, ascultă un porumbel rătăcit, ascultă-ţi sufletul. Întotdeauna, ascultă-ţi sufletul.

Şi mergi mai departe.