Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Respiraţie sub apă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Max


Simona Cratel

21.02.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Înainte de a intra pe alee, se opreşte.

Vântul bate cu putere răscolind ziua tomnatică, obligând-o să se unduiască în ritmul valurilor de praf şi gunoaie, fără viziune. Un necunoscut se loveşte de el. Nu e cea mai fericită idee să se oprească în mijlocul drumului, aşa dintr-o dată, fără motiv, când lumea se grăbeşte gonită de probleme presante şi griji, aşa că o ia din loc. Dar se mai opreşte odată, chiar în faţa scării, şi stă acolo fără să facă nimic altceva în afară de a se juca cu mărunţişul din buzunare.

Au trecut aproape două luni, îşi spune. Apoi pauză, mintea lui pare blocată, incapabilă să adauge ceva acestei simple constatări. Ca şi cum n-ar fi plecat nicio zi de-aici, ca şi cum s-ar fi trezit dimineaţă, ar fi ieşit pe uşă, apoi ziua ar fi fost un pic mai lungă decât alte zile, dar doar o zi, şi niciun alt interval de timp mai lung de-atât, doar o zi normală, absolut normală, iar acum în fine, s-ar fi întors acasă după un program prea obositor.

Învăluit în semiîntunericul scării de bloc, aşteaptă câteva minute în faţa liftului. Bate în uşă, în caz că îl ţine cineva pe undeva, dar probabil e stricat.

Urcă pînă la etajul patru cu gânduri în minte pentru care n-are cuvinte. Are îndoieli, totuşi e hotărât, nu ştie dacă e bine ce face, totuşi nu se poate abţine, ştie că e o greşeală, dar e cel mai bun lucru pe moment. Trupul său, prins în acţiunea de a merge şi în anumite momente de a alerga, n-are însă niciun dubiu asupra a ceea ce face, trupul său ştie. E ca şi cum ar respira, drumul lui care sfârşeşte mereu aici, mereu lângă ea. Cel mai natural lucru posibil, acela de a se întoarce mereu acasă. Reîntoarcerea trezeşte în el ceva deasupra stomacului, ca un bulgăre de ceva indescriptibil, posibil frică. Ce-ar fi dacă. Cum ar fi dacă. Treptele par interminabile, numeroase, duplicându-se la infinit.

La doamna Pavel uşa e larg deschisă, iar ea îl aşteptă urmărind Tânăr şi neliniştit. Înăuntru e curat, şi peste tot plante. Florile ei favorite sunt trandafirii japonezi.
"Intră. Intră, dragul meu", i se adresează aceasta.

Robert face câţiva paşi cu mâinile îndesate în buzunare, părul său negru, deranjat de hazardul vremii, luceşte în întuneric. Ochii lui sunt calmi, nu există în ei nici urmă din nervozitatea pe care o simte crescând în el, obiect străin care-l populează, ochii lui n-or să-l trădeze. Inima sa pompează nebuneşte valuri de sânge, dar numai el poate să audă larma asta, alarma asta.

Iar el n-o să spună.

Pentru că este ceva ce ţine de amintiri şi emoţii şi temeri, toate în secvenţe precise apărându-i în minte şi estompându-se imediat. Nici măcar nu îşi dă seama ce-şi aminteşte, dar ştie că e ceva ce nu poate fi aşa uşor mărturisit.
"Săru-mâna, tanti", spune până la urmă, şi se opreşte surprins de propria voce. Efeminată, caldă. Nu, nu, de copil.
"Îmi pare bine să te văd. Unde stai acum?"
"La maică-mea."
"Uite acolo pe masă."

Robert se răsuceşte pe călcâie, face câţiva paşi cu repeziciune, pe vârfuri, şi apucă plicul. Îl deschide cu gesturi nervoase, de parcă ar vrea să-l sfâşie.

Nu e nicio cheie înăuntru.

Ţine în mână doar o foaie de hârtie, pe foaia de hârtie scrie ceva, un mic text acolo, pe care el nu are răbdare să-l citească.
"Tanti, n-a lăsat nicio cheie pentru mine?"
"Nu ştiu nimic despre asta. Ce vezi, aia a lăsat. Ba nu, scuză-mă, şi cutia aia."

Robert se lasă pe vine, trage cutia sigilată cu bandă adezivă mai aproape de el, şi o desface. E o cutie destul de mare, cutia de la mixer probabil, îşi spune Robert, cu imaginea poliţei din bucătărie în minte. Câteva pulovere tăiate, o pereche de blugi sfâşiaţi, câteva cărţi ude, combina stereo făcută bucăţi.
"E ceva în neregulă?" întreabă neliniştită bătrâna.
"Nu. Nu, totul e... ok. Totul e... cum mă aşteptam."

Ceva în intensitatea ei, ceva care l-a făcut de la bun început să se teamă. Pasionat şi intens, brutal. Robert închide încet cutia, ascunzând tot ceea ce simte cu încă un zâmbet. Ridică scrisoarea în dreptul ochilor, şi citeşte: "Honey, după câte vezi, mi-am schimbat hotărârea. Suni după atâta timp şi te porţi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. N-ar fi stupid din partea mea să te primesc aşa uşor înapoi? Nu mă mai suna, nu-mi mai scrie mail-uri, pentru că n-o să-ţi răspund. PS: Max este la adăpostul de animale".

Robert împachetează hârtia şi şi-o vâră în buzunar.
"Plec, doamnă Pavel, vă mulţumesc."

Femeia îl priveşte calmă, prinsă între secvenţele de serial şi interesul real pentru el, dar serialul pare să învingă.
"N-ai pentru ce, puiule. Nu stai la o cafea?!", întreabă fără convingere, cu un ochi la televizor. "Speram să apucăm să vorbim mai mult."
"Am băut deja una. Nu, vă mulţumesc."
"Bine, Robert, să nu uiţi ce ai promis. Eu te aştept oricând pe la mine."

Femeia scoate un geamăt când se ridică din fotoliu. "Şoldul, din nou, zice."

Şchiopătă cei câţiva paşi până la uşă. Se opreşte, îşi scoate din buzunar o pereche de ochelari cu lentila crăpată, şi şi-i aşează pe nas cu mâinile tremurânde. Îl priveşte cum se îndepărtează urcând pe scări. Apoi se întoarce înapoi în apartament.

Pe scară miroase a peşte. Voci îndepărtate susură în liniştea instabilă. Un câine latră. La etajul şase, Robert se opreşte, pune cutia jos, şi îşi trage sufletul. Stă şi priveşte dreptunghiul uşii. "E doar un dreptunghi nenorocit, geometric, un obiect neînsufleţit, o uşă", îşi spune, şi adaugă o înjurătură. "Încep să-nnebunesc", îşi şopteşte.

Îşi lipeşte urechea încercând să audă zgomote, orice zgomot. Dar nimic. Sună, iar când nici sunatul nu are rezultat, începe să bată. După un timp, renunţă. Ziua în care s-au mutat împreună aici, vie în memoria sa. Era vară şi cald şi Laura râdea cu gura până la urechi. Purta o rochie cu flori mari roşii, fără mâneci, iar peste umerii bronzaţi valuri de păr se mişcau în ritmul frenetic, săltînd, curbându-se, şuviţe grele de păr blond. Au cărat împreună mobilele, au plătit jumătate-jumătate o canapea bej, şi s-au zgârcit să plătească transportul. S-au cocoşat pe scări, şi au râs, s-au tăvălit pe jos de râs. Din nimic, din motive pentru care nimeni altcineva n-ar fi râs. Au căutat împreună perdele, s-au decis la unele roşu închis, şi totul a fost perfect calibrat, strălucirea caldă a soarelui intesificând totul, propriile lor persoane, trupurile lor perfect calibrate unul pentru celălalt. Au făcut dragoste în mod spontan pe maşina de spălat din baie, apoi în cearşafurile cele noi, ca toţi oamenii, cu sentimentul indescriptibil că mai mult de atât n-are nimeni dreptul să pretindă. Pielea ei, cei doi sâni rotunzi. Văitându-se încet că şi-a sucit o gleznă. "Cum îşi poate cineva suci o gleznă când face dragoste?", întrebase el. Fusese prea prins în act să observe ceva, prea concentrat asupra propriei persoane, ocupat să se toarne pe sine în ea. "E prea complicat să-ţi explic", îi replicase ea aţintindu-l cu ochii săi negri, şi începuse să râdă.

Îşi scoate mobilul şi formează un număr. Curând îi intră căsuţa poştală. Abandonează cutia cu lucruri nefolositoare acolo în faţa uşii, şi coboară încet, dezamăgit.

În stradă îşi aprinde o ţigară. Începând să se îndepărteze, aruncă o privire spre geamul lor de la etajul şase. Perdeaua e trasă, nemişcată, în aceeaţi poziţie ca înainte. Formează iarăşi numărul, intră iarăşi căsuţa poştală, şi atunci formează un alt număr.
"Art Image, bună ziua", aude. "Cu cine doriţi?"
"Bună ziua. Cu Laura Popescu, vă rog."
"O clipă."

Cât e pus în aşteptare, intră Money, Money, a celor de la Abba. Nu durează mult, şi aude aceeaşi voce:
"Cine o caută, vă rog?"
"Tatăl ei."
"Aşteptaţi vă rog."
"Alooo?!", se aude vocea Laurei.
"Nu închide", zice Robert.

Urmează un moment de tăcere.
"Ascultă, sunt jos la bloc. Am venit să-l iau pe Max?"
"Te-am rugat să nu mai suni aici...!"
"Unde e Max?"
"La adăpostul de animale."
"Care adăpost de animale?"
"În Voluntari."

Aude un clic, semn că asta a fost totul. O ia spre staţie, abătut. Scurtează drumul trecând printre blocuri. Aleile sunt pline de frunze care foşnesc la fiecare pas. Sfârşit de octombrie. Totul uscat, veştejit, roşu. Se urcă în 368 şi se aşează în spate. Coboară la Orizont, unde mereu se găsesc taxiuri.

Se urcă în primul, în faţă lângă şofer. Nu salută. Doar aşteaptă, de parcă celălalt ar trebui să ştie ce vrea. "Încotro...?!", este întrebat.
"Ştiţi un adăpost pentru câini în Voluntari?"
"Da."
"Atunci să-i dăm bătaie."

Şoferul conduce relativ calm în nebunia din oraş, dar oraşul este prea puternic, copleşitor. Îi scapă o înjurătură când o fată trece strada în diagonală printre maşini. Frânează violent, blestemând-o încet şi temeinic.
"Pot să fumez?", întreabă Robert privind semnul din faţă, fumatul interzis.
"Vă rog. Îmi aprind şi eu una, atunci."

Fac mult până în Voluntari. La unele stopuri stau şi de două ori. În mai multe porţiuni ale drumului, circulaţia e blocată din cauza semafoarelor care nu funcţionează. Până la urmă se trezesc în faţa unei clădiri scunde, albe, cu gard înalt de sârmă ghimpată. Plăteşte, apoi intră pe o uşă metalică. Acesta se închide cu un scârţâit strident.

Un individ spală holul de la intrare.
"Bună ziua", zice Robert.
"Da, domnu'. Ziceţi."
"Îmi caut câinele, un bull-terrier. Aveţi vreun bull-terrier aici?!"
"Săptămâna trecută a venit unu'."
"Aaah, buuun. Cred că e al meu. Trebuie să-l văd ca spun, dar dacă e, aş vrea să-l iau înapoi."
"Pe aici", îi indică omul. "Trebuie să vorbiţi cu şefa."

Robert îl urmează. Din mopul pe care-l cară picură o zeamă cenuşie. Îi face semn să aştepte în dreptul unei uşi. Din cauza bruştei apropieri fizice, Robert ia cunoştinţă că bărbatul duhneşte a băutură. Aşteaptă acolo unde i s-a spus. Curând uşa se deschide şi apare o femeie înaltă într-un halat alb, cu o pisică în braţe.
"Domnul a venit după Max", îi răspunde bărbatul.

Femeia intră înapoi, se întoarce fără pisică, şi după ce-şi scoate mânuşile de plastic, întinde o mână să-i arate drumul. Merg unul lângă altul, femeia explicându-i câte ceva despre istoria încâlcită a clădirii şi despre munca de acolo. Când intră pe un coridor, un val de lătrături asurzitor îi întâmpină. Intrând înăuntru, Robert constată că aproape toţi sunt maidanezi, înghesuiţi şi patru-cinci în aceeaşi cuşcă. Max e însă singur, într-o cuşcă separată. Când îl zăreşte pe Robert, începe să se agite, să dea ture prin cuşcă şi să sară pe plasă.
"Acesta e Max al dumneavoastră?"
"Sigur!... Max, băiete...!"

Câinele rămâne în două labe pe uşa cuştii, dând din coadă ca un nebun. Robert îşi strecoară degetele prin găurile plasei şi atinge câinele, iar acesta se pune pe lins. Îi linge disperat buricele degetelor, îl muşcă uşor, în joacă, din simpatie şi din bucuria revederii. Femeia, zâmbind plină de înţelegere, îi deschide uşa cuştii.
"Oooo, nu e Max al nostru un dulce?", zice.

Robert se lasă pe vine, trăgând animalul spre el, şi începe să-l frece energic pe spate, să mai atenueze cu acest gest bărbătesc faptul că i-au dat lacrimile. Fir-ar al naibii. Câinele îl linge pe faţă, apoi pe ureche.
"Putem pleca acum?", întreabă după câteva minute.
"Sigur, zice doctoriţa. Trebuie completate nişte formulare şi gata."

Femeia ia dintr-un cui o lesă şi i-o întinde. Câinele o ia înainte, trăgând spre ieşire. Robert smuceşte o singură dată şi câinele i se aliniază la picior. Îl priveşte în ochi adorator, iar Robert îi face doar un simplu semn cu mâna. Apoi pornesc din nou.
"Ei, ce băiat cuminte! L-ai dresat bine.", comentează din nou doctoriţa veterinară.

Îl conduce într-un birou în care miroase ciudat.
"Acum, am nevoie de carnetul de sănătate al lui Max."
"Ah, nu l-am, zice bărbatul. E o problemă?"
"Oh, va trebui atunci să mergeţi să-l aduceţi."
"Nu, nu-l am deloc. E la fosta prietenă, cea care l-a adus pe Max aici. E o situaţie mai complicată. Ne-am despărţit de câteva luni şi nu suntem tocmai în relaţiile cele mai bune."
"Atunci trebuie să-l luaţi de la ea."
"Nu se poate altfel?"
"Nu."

Robert, încurcat, se joacă cu lesa, nu ştie ce să facă, doctoriţa îl fixează cu o pereche de ochi inexpresivi, ceea ce nu-l ajută cu nimic.
"Ascultaţi... Dacă aş fi un om de pe stradă şi aş veni să-l adopt pe Max?!"
"Aş fi nevoită să vă refuz. Vorbim despre un câine de luptă surd. Surd. Dacă doriţi să luaţi alt câine, nici o problemă. Plătiţi o taxă, şi plecaţi cu el acasă."
"Bine, dar... Eu îmi vreau câinele meu."
"Trebuie să dovediţi că e al dumneavoastră."
"Ce să mai dovedesc? N-aţi văzut cum a reacţionat?"
"Vă rog, nu ridicaţi tonul, şi încercaţi să înţelegeţi!"
"Ce-ar fi dacă aş face o mică donaţie, să zicem?!"
"M-aş vedea nevoită să vă invit afară!"
"Nu, nu înţelegeţi!"
"Dar ce este aşa de greu să vă duceţi să luaţi carnetul de sănătate?! Câteva ore în plus aici, nu o să păţească nimic."
"Nu cred c-omi-l dea..."

Femeia îl priveşte indiferentă. Nu poate face mai mult. Faţa ei nu prezintă nici urmă de simpatie.
"Există legi", mai adaugă.
"Înţeleg."

Bărbatul cu salopeta murdară îl determină să-şi desfacă degetele, iar atitudinea sa de beţiv are ceva violent. Max se supune, îl urmează pe om.
"N-am avut niciodată probleme cu el", îi zice doctoriţei pe un ton înfrânt.

Dar aceasta face ordine în nişte dosare, şi nu-l mai ascultă.
"L-am crescut de mic. L-am dresat personal. Am cumpărat cărţi, m-am interesat, mi-am dat toată silinţa."

Face câţiva paşi spre uşă, cu spatele. Femeia nici nu mai pare să ştie că el se află încă aici.
"Este un câine bun, zice Robert, şi închide uşa după el."

Îşi aprinde o ţigară cu mâinile tremurânde. Primul fum pe care-l trage, arde ţigara pe sfert. Încă două fumuri, o termină.

Se opreşte la un chioşc şi-şi cumpără un alt pachet de ţigări. Cere un foc unui trecător de pe stradă, nu mai e capabil să-şi găsească bricheta. Mâinile îi tremură mult prea tare. Tremură tot. Merge pe jos un sfert de oră. Asta îl ajută să se calmeze.

Ajunge acasă în jur de nouă. Seara îşi aşterne umbrele peste oraşul încă agitat. Vântul s-a intensificat de o vreme, iar semnele de ploaie au apărut dintr-o dată, chiar miroase a ploaie, norii se strâng pe cer cu viteză, aduşi de vântul sălbatic.

Merge prin întuneric. E linişte. Se aude un lătrat surd de undeva şi voci de tineri care râd. După o călătorie de jumătate de oră, nimereşte automat blocul, nici măcar nu se gândeşte unde merge, sau de ce, sau ce-o să spună. Se trezeşte acolo, pur şi simplu. Urcă la etajul şase şi sună. Aşteaptă. La un etaj mai jos are loc o petrecere. Se aude muzică, se aud voci.

Apoi uşa se deschide. Ea stă în prag, arătând mult mai subţire decât şi-o amintea.
"Ţi-am spus să nu mă mai cauţi."
"Trebuie să vorbim", spune Robert.
"N-avem despre ce vorbi."

Vocea ei sună ciudat, epuizată.

Dar lasă uşa deschisă şi dispare cu un mers automat, straniu.

Intrând, urmând-o, Robert priveşte în jur. Bucătăria pare într-o dezordine cu adevărat cumplită. Maldăre de vase nespălate peste tot, iar pe hol, Robert calcă pe ceva care i se lipeşte de talpă. Apucă să observe în timp ce şchioapătă să scape de surpriza de pe pantof, că pe masă, printre farfurii şi tacâmuri murdare, există o cutie cu o jumătate de pizza şi o sticlă de vin desfăcută.

Se aşează pe fotoliu.

Ea îl priveşte inexpresiv de pe canapea, cu o falcă în pumnul strâns. Expresia ei are ceva nou, care-l deranjează pe Robert, ca o versiune mototolită a Laurei pe care a iubit-o odată. Dar ea tace, iar el oscilează între a-i considera tăcerea drept ironică sau sarcastică. Are uşoare riduri pe fruntea arcuită, fruntea pe care Robert a sărutat-o de-atâtea ori dintr-un prea plin de sentimente, în impulsuri imposibil de stăpânit. Dintr-o dată îi vine în minte cum au făcut sex prima oară, cum tremurau amândoi, şi cât de delicat s-a întâmplat totul, ca şi cum unul din ei ar fi putut fi rănit în proces. Cum înainte de a-şi da jos hainele şi a se afla în faţa lui complet goală, l-a privit în ochi şi i-a spus complet din senin şi fără legătură, în mijlocul furtunii de săruturi din partea lui, că sexul este ceva despre încredere. Îmi încredinţez ţie trupul. Ai mare grijă de el.

Apoi ea rupe liniştea. Vocea ei sună calm.
"Unde ai fost lunile astea?"
"La maică-mea."
"Nu, lasă, hai zi, cum o cheamă?"

Robert îşi ia câteva secunde de pauză, apoi zice:
"N-a fost serios. N-a fost... nimic!"

Un zâmbet înfloreşte pe chipul Laurei, pare să nu-l fi ascultat, ci doar să-şi fi amintit ceva între timp. Zâmbeşte mai departe în felul ei misterios.
"Ce vrei de la mine acum?"
"Vreau să fim din nou împreună."
"De ce? De foarte multe ori am avut senzaţia că îţi iubeşti mai mult câinele decât pe mine."

Robert ia un minut de gândire. Îşi aminteşte, desigur, sentimentul că nu poate greşi cu nimic în prezenţa ei, că ea n-o să-l judece niciodată, indiferent ce-ar face. Că totul e aşa uşor şi normal. Femeia îl priveşte drept în ochi, şi deşi ea face asta, el nu poate interpreta ce vede acolo în niciun mod.
"Ai o brichetă?"
"Da", zice Robert.

Îşi caută prin buzunare şi dă peste bricheta rătăcită. I-o întinde, iar femeia o apucă fără să-i atingă degetele, apoi o păstrează în pumn. Nu se întinde după pachetul de pe tăblia mesei, deşi îl priveşte.
"Eşti bun să-mi aduci un pahar de vin?"

Robert se ridică, dispus să facă orice i se cere. Se îndreaptă spre bucătărie uşurat, simte că a câştigat şi de data asta. Totul o să fie ca înainte.

Când se întoarce, Laura îi zâmbeşte. Arată ca oricare altă femeie obişnuită: iubitoare, supusă din cauza iubirii prea mari. Robert simte impulsul de a se aşeza lângă ea, să-i ceară iertare, să o sărute, să o ţină în braţe. Dar în momentul următor observă că în faţa ei, pe masă, arde ceva în scrumieră, şi înţelege ce anume într-o singură fracţiune de secundă.

Se repede disperat să stingă focul, neştiind cum să facă asta. Varsă paharul de vin peste, dar focul se stinge doar parţial. Îngenunchează, încercă să adune bucăţile care nu au ars complet. Laura începe să râdă încet, privindu-l cu fixitate.
"În maximum o săptămână ţi-l eutanasiază", zice, şi râde mai departe cu faţa în palme.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Simona Cratel este autoarea volumului Străinii, publicat de Editura LiterNet.
Siteul personal al Simonei Cratel

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestioara cu prăjiturele, Simona Cratel (4.7/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Adevărul despre mine, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Falling from grace, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mi-e dor de Praga, Simona Cratel (4.5/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Orice femeie ar trebui să aibă un stăpîn şi-un sclav, Simona Cratel (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer