Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Un azil de bătrâni - Un om norocos, de Octavian Paler


Daniel Cristea-Enache

23.02.2009
Idei în Dialog, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Octavian Paler, Un om norocos,
roman, ediţia a II-a
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 488 p.
În judecarea şi evaluarea literaturii apărute înainte de 1989, tendenţiozitatea şi ignoranţa îşi dau adeseori mâna. Scriitorii disidenţi ori rezistenţi sunt asimilaţi abuziv celor care au pactizat cu Sistemul, prin aceea că şi-au publicat cărţile într-un regim totalitar; iar curajul celor câţiva autori care au scris, negru pe alb, adevăruri neconvenabile liniei oficiale este numit, în derâdere, "cu voie de la poliţie". Aceste judecăţi de valoare morală şi estetică sunt făcute, desigur, post festum, de către analişti intransigenţi care, cum nu riscau înainte de Revoluţie nimic, nu o fac nici astăzi, într-un climat democratic şi într-un spaţiu public unde toate opiniile (inclusiv cele mai bizare) pot fi exprimate liber. Păcat că vocalizele de azi nu pot compensa laşităţile de ieri, acea tăcere asurzitoare din anii '80 despre care aminteşte, cu o ironie plină de tristeţe, Octavian Paler.

Mă îndoiesc că există foarte mulţi cititori ai romanului său Un om norocos, o carte "cu probleme" apărută la finele lui 1984 şi devenită ţintă a unei "dezbateri" sinomine cu o demascare. În prefaţa la această a doua ediţie, Mircea Iorgulescu evocă simulacrul de proces literar organizat la... Întreprinderea Mecanică de Utilaj Chimic şi reflectat pe larg în săptămânalul Contemporanul, sub titlul edificator Creaţia literară în faţa "instanţei" cititorilor. Exact ca în anii '50, în epoca înfloritoare a realismului socialist, cititori "indignaţi" îşi arătau ferma dezaprobare faţă de apariţia acestui roman "duşmănos", "nociv", "dăunător pentru educaţia tineretului". În schimb, articolele scrise în apărarea lui Octavian Paler şi trimise aceleiaşi reviste de către Alexandru Paleologu, Mircea Dinescu, Mircea Iorgulescu şi Dana Dumitriu nu şi-au găsit locul în paginile Contemporanului. Unicul protest care a putut fi mediatizat s-a făcut auzit la Europa Liberă, într-o emisiune a Monicăi Lovinescu. Cu toate că, oficial, cenzura fusese desfiinţată în Republica Socialistă România încă din 1977, Octavian Paler a devenit un autor interzis de facto. La aproape un sfert de veac de la prima apariţie a romanului său, putem, citind a doua ediţie, să înţelegem mai bine motivele vechii interdicţii.

Ca în multe alte rânduri, cenzorii, în sistemul lor de referinţă descentrat şi deformat etic, aveau o dreptate "tehnică". Un om norocos este într-adevăr o carte profund duşmănoasă, radiografiind necruţător corpul social bolnav, aproape putred, într-o dictatură cu orizontul în sine însăşi. E un roman apăsător, negru, o distopie socialistă ce deplasează liniile şi împinge lectorul, treptat, în plin coşmar. Avem aici, după cum vom vedea, o replică ficţională dată megaromanului Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda, apărut în 1980, în plină "eră a ticăloşilor". În condiţiile de radicalizare a conştiinţelor, în deceniul nouă, scriitori extrem de diferiţi ca Marin Preda, Octavian Paler, Augustin Buzura ajung să evolueze pe un acelaşi culoar romanesc, folosind toate breşele existente şi deschizând, pe cont propriu, altele, pentru a figura dezastrul societăţii şi surparea individului în epoca omului nou.

La Octavian Paler, curajul moral e dublat de unul artistic. Personajul central nu apare ca Victima (cu majusculă) a regimului totalitar, intelectualul onest călcat în picioare de temnicerii şi activiştii aflaţi în poziţii de forţă. Daniel Petric nu este Victor Petrini, adică un protagonist suferitor, cu care cititorul să empatizeze. "Eroul" din Un om norocos nu are nimic eroic sau stoic în comportament şi nu aderă câtuşi de puţin la ceea ce s-ar putea numi atitudine, verticalitate interioară, inflexibilitate etică. Mediocritatea, laşitatea, ipocrizia, egoismul şi iresponsabilitatea moral-afectivă sunt coordonate ale personajului de care acesta nu poate şi nu vrea să se desprindă. În loc de a fi, prin urmare, o oglindă curată a conştiinţei, reflectând diformităţile monstruoase ale Epocii de Aur, sculptorul acesta ratat şi fricos e parte a peisajului şi rotiţă cuminte în angrenaj. Mai degrabă complice decât opozant, mai mult om al Sistemului, decât om, pur şi simplu.

Într-o lungă şi tulbure confesiune, secvenţele biografiei lui se înscriu într-o structură, până la urmă, coerentă. Dar în plan negativ. Departe de a căuta să ni se prezinte altfel decât este, Daniel Petric are chiar voluptatea descripţiei cât mai exacte, a autoportretului crud şi dezonorant. Conflictele din copilărie cu un tată impulsiv şi autoritar neconsolat de pierderea unui alt fiu îl arată ca pe un netrebnic in nuce, un mediocru resentimentar, cu "gustul de a fi nelegiuit". Curând, el va învăţa lecţia de bază a duplicităţii, linguşirea enormă a oamenilor de care depinde, pentru a-şi putea face mendrele. La şcoala de corecţie, la spital, la Belle Arte, la închisoare, la azilul de bătrâni, peste tot unde ajunge personajul nostru, el se adaptează din mers, reprimându-şi revoltele şi făcând figură de elev (pacient, deţinut) model. Aceasta fiind masca, chipul adevărat şi lumea lăuntrică se arată, en aparté, în toată abjecţia lor: "Deţinuţii aveau parcă o pasiune specială să facă ultimilor sosiţi o impresie cât mai proastă. Cel cu care mă nimerisem în celulă reuşise, printr-un miracol, să ascundă de gardieni trei bucăţi de sfoară. «Îţi dau şi ţie una să te spânzuri, mi-a rânjit el. Mie îmi ajung două. Dacă o să ai ghinion şi o să se rupă, să nu mă blestemi.» Mi s-a făcut teamă de el şi la prima ocazie l-am pârât. Sforile au fost, bineînţeles, confiscate, iar eu mutat în altă celulă, ca să nu devin obiectul răzbunării celui reclamat. Dar această întâmplare mi-a atras antipatia generală, şi a deţinuţilor şi a gardienilor care se uitau în altă parte când cineva profita de înghesuială ca să-mi vâre cotul în burtă sau îmi punea piedică şi mă rostogoleam pe jos. N-am avut ce face şi m-am întors la metoda prin care mă apărasem la spital. Am început să-i tratez pe gardieni ca pe nişte oameni importanţi şi, când am avut prilejul, i-am arătat directorului închisorii un respect ieşit din comun, ceea ce i-a atras atenţia asupra mea. L-am asigurat că eram fericit să petrec patru ani în preajma unui om de talia lui. Îmbujorându-se de plăcere de câte ori îl linguşeam, a sfârşit prin a crede că era ceva de capul lui, cine rezistă la laude? şi de câte ori intra în criză de încredere trimitea după mine. Asta mi-a adus cu timpul nu numai linişte, ci şi o situaţie de invidiat, căci puteam să-i strecor directorului orice adevăr sau minciună fără aerul că pârăsc. Nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de mine, ba, lucrurile au ajuns până acolo încât gardienii care vroiau să fie avansaţi veneau şi-mi povesteau greutăţile lor, necazurile, se plângeau că nu le ajungea leafa, că aveau copii mulţi. Unul, cam gângav, mi-a promis chiar că mă ajută să evadez dacă, mai întâi, îl sprijin eu să fie avansat, dar cum bănuiam în el un provocator, l-am poftit să nu mă împingă în păcat. Mai târziu mi-a părut rău. Directorul a ieşit la pensie şi în locul lui a venit o brută căreia nu i-a plăcut mutra mea, deşi am făcut eforturi disperate să-i intru în voie." (pp. 101-102).

Fostul deţinut nu va fi niciodată un "fanatic al nesupunerii", cum se crede la un moment dat. Prins într-un sistem închis, el se va strădui (şi va reuşi, până la un punct) să găsească scurtăturile către inima şi centrul de comandă al acestuia. Are ambiţia să devină eminenţa cenuşie a spaţiului administrat de câte un autocrat veritabil, sfătuindu-l pe lider "de bine" şi arătându-se oamenilor obişnuiţi în haloul Puterii. Eroul acesta de proximitate e reprezentativ pentru o largă categorie de intelectuali care au întreţinut, la noi, cultul personalităţii "celui mai iubit fiu al poporului", trăgând simultan beneficii în planul imaginii publice şi distanţându-se astfel de restul insignifiant al lumii. În mod analog, graficul impunerii lui Daniel Petric în ochii bătrânilor decrepiţi din azil este în strânsă legătură cu apropierile lui, reale ori fantasmatice, de Bătrânul din sala cu oglinzi. Numai aşa se dimensionează statura personajului central - care, altfel, ar fi avut suficiente date pentru a face o figură frumoasă. Nu este chiar un Michelangelo, dar e un sculptor pe care bătrânii îl privesc iniţial cu mult respect. Pe stâncile de marmură de pe ţărm, el le va sculpta, când vor trece în lumea drepţilor, profilurile dorite cât mai nobile. Şi Arhivarul are o anumită solicitudine faţă de el; şi Moaşa, care le inspiră tuturor teamă, îi face avansuri. O văduvă din cătunul apropiat, Marta, se arată mereu disponibilă erotic; iar o laborantă mai sălbatică, Laura, ajunge să-l iubească sincer şi să i se dăruie cu totul. Unul dintre doctori, hipersensibilul Dinu, îi caută prietenia; iar cerberul sălii cu oglinzi, teribilul Francisc, îl lasă, numai şi numai pe el, să pătrundă în sanctuarul Bătrânului omniscient şi omnipotent. Fără urmă de ironie antifrastică, deocamdată, Daniel Petric este realmente "un om norocos", unul dintre potenţialii mari câştigători la ruleta lumii sale ficţionale.

Treptat însă, între defectele de structură ale protagonistului şi cele ale universului în care el şi ceilalţi evoluează apare o tot mai vizibilă corespondenţă. Într-o atmosferă încărcată, remarcabil conturată artistic de autor, azilul se decupează ca un spaţiu al patologiilor reunite în condiţii de constrângere. E un azil de bătrâni şi totodată un spital de nebuni. Ehoan, zis hingherul, urăşte oamenii şi îşi dresează câinii făcându-i să atace manechine umplute cu paie. Victor, costeliv şi absent "ca praful pe mobile", taie cuvinte din dicţionar şi din propriul discurs, vorbind în propoziţii eliptice. Domnul Andrei, fost pilot, dimineaţa e "vesel şi sclipitor", dar seara se înnegurează. Filip e plângăreţ tot timpul şi îl agasează pe sculptor cu eterna istorie a canarului său pe care l-a mâncat pisica Tuberculosului. Bietul proprietar al acesteia moare, fără ca stăpânul canarului anterior decedat să-l poată ierta. Leon, zis Pişorcea, se scapă mereu pe el, iar un Călugăr depravat aprinde imaginaţia auditoriului cu blasfemii îngrozitoare. Lui Siminel, care a fost la viaţa lui vidanjor, îi e mereu frig şi se încălzeşte cu ziare băgate pe sub haine. Anton, ex-judecător, ar organiza oricând un proces în toată regula. Îi lipseşte numai momentul favorabil. Cel mai rău şi mai cârcotaş dintre bătrânii deraiaţi ai azilului este Mopsul, la care inteligenţa rece şi-a asociat un caracter infect. Are şi el un punct slab: dinţii lipsă, din cauza cărora scuipă când vorbeşte, rărind rândurile publicului ascultător.

Relaţiile de forţă devin vizibile pe măsură ce avansăm în lectura romanului. E tot mai clară şi miza subversivă a autorului, a cărui construcţie parabolică se explicitează progresiv, într-o acceleraţie a demistificaţiei. Azilul-ospiciu este o închisoare din care nu există, practic, scăpare, un "orizont îmbâcsit" şi "închircit", cuprins între un cimitir marin, o mlaştină şi un cătun izolat. O "junglă de ierburi" şi o baltă cu "apa neagră, putredă, acoperită pe mari porţiuni de mătasea-broaştei" completează acest decor dezolant, spaţializat în regim crepuscular şi smuls parcă din timpul social pentru a-l figura mai bine pe cel istoric. Azilul e aşadar o imago mundi, în distopia lui Octavian Paler, iar lumea pe care o simbolizează funcţionează după regulile şi indicaţiile unui Dumnezeu absent. Bătrânul despre care toţi vorbesc, dar pe care nimeni nu l-a mai văzut. Pătrunzând, ca prin miracol, în sala cu oglinzi, fiind lăsat să intre de către cerberul de la uşă, Daniel Petric nu observă pe nimeni în afară de el. Oglinzile îi întorc şi multiplică la infinit numai imaginea lui. Centrul de comandă şi control este de fapt gol, Bătrânul nemaifiind o prezenţă umană, ci un mit al Puterii absolute: "În primele clipe n-am văzut nimic. Lumina vie, puternică, reverberată în oglinzi m-a orbit. Fără să vreau, am închis pleoapele. Aşteptam să aud râsul binevoitor sau uscat sau nervos al Bătrânului şi, eventual, o invitaţie. «Ei, hai, domnule sculptor, dacă tot te-ai hotărât să mă deranjezi, îndrăzneşte.» Şi mă miram că nu auzeam nici râsul, nici invitaţia. Inima îmi bătea cu putere, mă întrebam dacă nu făcusem o gafă pătrunzând în sala cu oglinzi fără să fiu chemat şi, cu un efort aproape supraomenesc, am deschis ochii murmurând: «Vă rog să mă iertaţi că am avut îndrăzneala să...». Dar m-am oprit. Bătrânul nu era în sală. Chiar în mijloc existau două fotolii de răchită, la care însă nu stătea nimeni. Asta m-a descumpănit şi chiar m-a speriat. Apoi mi-a trecut prin minte că Bătrânul, după ce Francisc îi semnalase probabil venirea mea, se ascunsese undeva în spatele oglinzilor, studiindu-mă ca pe o muscă pătrunsă în sanctuarul său înainte de a-şi face o intrare solemnă, impunătoare. Ezitam. Să mă aşez pe unul din cele două fotolii şi să aştept? Dar nu se cădea. Trebuia să aştept respectuos în picioare. Aproape paralizat de ideea că eram studiat de un ochi invizibil, mă străduiam să-mi impun o atitudine cât mai avantajoasă şi să par liniştit, deşi îmi auzeam pulsul zvâcnind la tâmplă. Ca să mă calmez, m-am uitat în jur. (...) Sala era un fel de incubator enorm şi strălucitor, mai degrabă pătrat decât dreptunghiular, în care din toate părţile mă întâmpina, uluită, figura mea, reflectată în sute, chiar mii de exemplare în oglinzile scăldate de o lumină orbitoare şi rece. (...) Mi-am impus să stau nemişcat ca să mă liniştesc. Ceilalţi au rămas şi ei nemişcaţi. Cu ochii ţintă la mine, aşteptând. Eram ca un cobai închis într-o cuşcă luminoasă de sticlă, supravegheat de mii de paznici care aveau, toţi, chipul meu şi-mi ghiceau gândurile. Ştiau când voi deschide ochii, când voi mişca un deget. Eu însumi mă transformasem în haită contra mea. Eram haită şi hăituit. Gândul acesta m-a făcut să izbucnesc într-un râs nervos. Dincolo de pereţii de sticlă strălucitori, ceilalţi au râs, bineînţeles, şi ei. (...) Când am trecut pe lângă Francisc şi am ajuns pe coridoarele obişnuite ale azilului, mijeau zorii; ferestrele se înălbeau de o lumină murdară şi mă simţeam obosit; parcă toată noaptea mă luptasem cu vedeniile unui coşmar strălucitor." (pp. 317-321).

Autorul diversifică şi alternează registrele (realist, oniric, simbolic), într-o mişcare epică tot mai susţinută. Singurul aspect pe care i-l reproşez ţine de inflexiunile vocii lui Octavian Paler pe care le regăsesc în confesiunea lui Daniel Petric. În mai multe rânduri, personajul se exprimă exact cu ideile şi stilul autorului său: "Am fost încântat de inteligenţa mea, dar mă tem că am confundat inteligenţa cu priceperea de a-mi da dreptate în tot ce făceam, meteahnă care la altul putea să rămână neobservată, pierdută printre altele, dar care la mine, combinată cu păcatul meu originar, a dat rezultate catastrofale" (p. 238); "mi-a lipsit totdeauna ceva. Sentimentele mele erau incomplete ca şi visele mele. Imaginaţia mea a avut ceva în exces, dar capacitatea mea de a stabili contactul cu lumea a avut undeva un nerv rupt." (p. 256); "N-am pus niciodată preţ pe virtuţile care mi-au cerut să renunţ. Le-am preferat pe cele care mă lăsau să trăiesc şi puţin mi-a păsat că, unora, aceste virtuţi li s-au părut mai degrabă vicii." (p. 339); "Da, nu mă feresc să recunosc că drama mea e drama renunţării la mediocritate. Am vrut să devin neapărat «cineva» şi am dispreţuit fericirea «oarecare»" (pp. 413-414).

Dincolo însă de acest numitor comun, într-o astfel de lume a cerbilor vânaţi în mlaştină şi a tentativelor de viol la care până şi bătrânii senili ai azilului se încumetă (scena violului ratat al Laurei e teribilă), conştiinţele sunt foarte tulburi. Personajele par nefiltrate, amestecate, cu impulsuri contrare care le scutură ca pe nişte păpuşi dezarticulate. Cei care ştiu cu adevărat ce vor sunt cu un cap deasupra celorlalţi: Mopsul, Arhivarul, Moaşa, faţete ale terorii exercitate de inexistentul Bătrân, diferenţiale nu divine, dar demonice. Lui Petric îi cresc acţiunile atunci când se intersectează cu această piramidă a puterii şi mai ales când ajunge, întâmplător, în vârful ei vid. Cu aceeaşi dorinţă infantilă de a-i impresiona pe toţi, de a lua piuitul celor din jur, el începe să fabuleze în cercul mort al bătrânilor, inventând întâlniri şi istorii cu Bătrânul, povestindu-i, chipurile, viaţa. Curiozitatea azilului este excitată la maximum, fascinaţia bătrânilor e pervers întreţinută. Când însă sculptorul ratat şi mincinos dă adevărul pe faţă, arătându-le că totul a fost un bluf, pacienţii se sufocă de indignare. Nu se află nimeni în sala cu oglinzi păzită de Francisc? E imposibil. Căci fără Conducător, azilul şi vieţile lor ar merge în gol. Întreg programul, tot desfăşurătorul cotidian, bârfele, comentariile, curiozităţile, gesturile şi maniile fiecăruia ar face implozie. Lăsat de unul singur, fără un Big Brother care să-l supravegheze şi să-l comande de dimineaţă până seara, şi pe timp de noapte, în fiecare zi, până la moarte, individul îşi pierde centrul de greutate. Care, de mult, nici nu mai ştie de când, s-a deplasat în afara lui.

E limpede motivul pentru care Octavian Paler nu a putut să-şi scrie romanul într-un cod exclusiv realist. Nu doar că n-ar fi fost publicat în anii '80, dar redactarea şi deţinerea unui asemenea manuscris ar fi constituit un delict grav, în optica şi în cadrul legal al epocii trecute. Pentru ca totuşi să-l vadă tipărit şi ajuns în mâinile cititorilor, scriitorul a venit cu această interferenţă calculată a planurilor narative, cu "alibiul" derapajelor onirice, transcrise în caietul de vise al lui Daniel Petric. Poate că toată această atmosferă întunecată, în care vedem şi atingem o lume deformată, siluită şi degradată, poate că toate aceste personaje nevrotice şi înfricoşătoare reprezintă doar proiecţia imaginaţiei unuia dintre ele. "De unde ştiu că nu visez chiar faptul că scriu?", se întreabă eroul narator înspre finalul romanului, ajuns aproape la capătul lungii şi apăsătoarei sale confesiuni. De unde ştim că Un om norocos nu este o halucinaţie de om bolnav, ci chiar mlaştina fetidă a socialismului românesc, falimentul omului nou şi al societăţii "multilateral dezvoltate"?

Ştim ceea ce ştia, la fel de bine, şi cenzura vremii. Că am parcurs o carte duşmănoasă, nocivă, profund dăunătoare pentru educaţia tineretului progresist; un roman atipic, extraordinar, cu multe şi grave probleme de natură ideologică.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer