La mare, la soare...

Vineri, 3 octombrie 2003

Padre n-are chef de hip-hop. Mai bine îl las în pace. Mai bine povestesc ce-am făcut la mare, că tot am promis.

Cel mai enervat lucru e că toată lumea îşi închipuie că dusul la mare înseamnă neapărat plajă, înot şi femei frumoase pe care, după ce trec pe lîngă tine, le notezi, ca la patinaj artistic, cu 5.6, 5.4, 5.7, 6.0. De fapt, m-am bronzat la bec de la 9 şi pînă la 7 seara, la un tîrg de carte, pe holurile Universităţii "Ovidius" din Constanţa. Şi nu ştiu de ce naiba cea mai pregnantă amintire despre dusul meu la mare e imaginea unui om care arunca cu bîta într-un nuc de lîngă universitate.

Deşi am stat aproape o săptămînă, am văzut marea de trei ori. Impresionantă era atmosfera de oraş părăsit, din Mamaia. Nimeni care să-ţi ceară taxă de intrare. Zeci de magazine pustiite ca după o invazie hună, după care au supravieţuit doar cîteva manechine mutilate, aruncate pe jos.

OK. Am făcut chiar şi baie în mare. Chiar a fost cald şi am dîrdîit mai puţin decît în zilele fierbinţi de vară. A trebuit să merg vreo sută cincizeci de metri ca să-mi ajungă apa pînă la gît. Am înotat (mă laud: înot ca toporul!) juma' de oră, apoi mi-am amintit de păianjenii ăia letali care au făcut vreo patru victime în vara asta şi am tulit-o la mal.

OK. La capitolul distracţii s-ar mai putea adăuga că am fost de trei ori la pescuit cu unul dintre şoferii noştri. De două ori într-o baltă din faţa hotelului. O dată în mare. În baltă stătea pluta ca-n fîntînă. Dacă au existat cîţiva peşti rătăciţi şi mai sărmani cu duhul, pe aceea i-au prins cei cincizeci de pescari care stăteau ciucure pe malul bălţii. Eu n-am prins nimic. Peştii din mare sînt nişte mîrlani. Apa era cleştar, puneam nada la botul peştelui şi tot nu puteam să-i prind. Mîrlani şi disperaţi de foame. La amicul meu trăgeau şi la acul gol, la mine îmi furau nada şi o ştergeau englezeşte sub pietre. Dă-i în mă-sa. Amicul meu susţine că nici măcar nu erau peşti, ci nişte cîini-de-mare. N-am reuşit decît să-mi buşesc un deget într-o scoică. Deget pe care, după ce l-am julit, într-un avînt de inteligenţă, l-am băgat în apa sărată a mării.

Pentru mine, punctul culminant al tîrgului a fost întîlnirea cu scriitorul Ismail Kadare. Şi-a lansat cele două cărţi apărute la noi - Generalul armatei moarte şi Florile îngheţate din martie -, a plecat la o conferinţă de presă şi am crezut că asta a fost totul. Era după-amiază, lume la fel de multă ca pe plajă şi, cînd mă uit mai bine, îl văd pe Ismail Kadare intrînd în standul nostru. A dat mîna cu mine (pe moment am jurat că nu mă spăl pe mîini vreo două zile) şi a pus cîteva întrebări legate de cărţile sale. Am schimbat cîteva vorbe, a mai zăbovit o vreme. La plecare, după ce a făcut cîţiva paşi, s-a întors brusc şi m-a salutat milităreşte. Drept care l-am considerat un om de treabă, un albanez de-al nostru, din popor, deşi am înţeles că ulterior s-a jurat să nu mai calce prin România. Poate exagerez importanţa întîlnirii mele cu Ismail Kadare, dar pentru mine ar fi fost ca şi cum un junior de la Poli Iaşi s-ar fi întîlnit cu Gică Hagi. Probabil că, asemenea lui Al Bundy care a dat patru touch-down-uri într-un singur meci, o să mă laud cu asta tot restul vieţii.