Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Garantat 100% dinamovist


Cristian Geambaşu, un interviu cu Cătălin Ştefănescu

27.02.2009
Gazeta Sporturilor, februarie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cătălin Ştefănescu vorbeşte cu naturaleţe despre sport. Nu face deosebiri între Nigel Kennedy şi Dobrin. Nu ascunde că demult a contractat o boală, iar aceasta poartă numele Dinamo.

Se recomandă ca fiind un cetăţean al patriei. Face naveta Cluj - Bucureşti şi retur, convins că Munţii Carpaţi ne unesc cu bunele şi relele noastre. Nu împarte lumea în mitici superficiali şi ardeleni profunzi. Dacă eşti atent îl poţi zări prin oraş. Un tip înalt, bine făcut, cu barbă, purtător al unui rucsac care îşi ţine CD-urile cu muzică şi aspiraţiile. Lucrează la un nou sezon al lui Garantat 100% şi ne promite emisiuni în care vom descoperi oameni interesanţi. E microbist şi nu o ascunde. Iubeşte sportul pentru că e o lume vie, palpabilă, spectaculoasă. E lumea în care îi place să trăiască.

Cristian Geambaşu: E o pierdere de vreme să urmăreşti meciuri, să fii pasionat de sport?
Cătălin Ştefănescu: Cine n-a suferit alături de o echipă crede că e vorba despre o chestie trivială. Că e o idioţenie a unor tipi limitaţi care îşi investesc afecţiunea într-o deşertăciune lumească.

C.G.: Cînd ai fost ultima oară pe un stadion?
C.Ş.: În turul campionatului trecut, la CFR - Dinamo. Am vrut să văd partidele CFR-ului din Champions League, dar am renunţat.


Microbistul fundamentalist şi cavaler

C.G.: De ce?
C.Ş.: Pentru că... Spun asta indiferent de cum se va interpreta. Rămîn un fundamentalist din punctul de vedere al susţinerii echipei favorite. Eu sînt dinamovist. Ţin cu Dinamo de cînd eram în clasa a doua, am însoţit cu pasiunea mea acest club de-a lungul anilor.

C.G.: Şi acum?
C.Ş.: Acum am renunţat să mă mai uit la meciurile lor. Nu mă mai afectează înfrîngerile, nu mă mai interesează victoriile. Zic aşa, dar tot sufăr. Nu mă pot abţine să nu întreb, să nu aflu ce s-a mai întîmplat. E ca o boală, de care nici nu ştiu dacă vreau să scap.

C.G.: Am citit undeva că te încăpăţînezi să crezi în onoare şi cavalerism. Ţi se întîmplă în continuare asta?
C.Ş.: Cred în onoare şi în cavalerism. Fac parte dintre lucrurile care te fac să dormi liniştit noaptea. Nu-i o obsesie, e un cod. Şi e vorba de relaxarea respectării acestui cod. Cu prietenii cu care împărtăşesc asta mă simt într-o lume mai sigură şi mai normală.

C.G.: În sport mai e loc pentru onoare şi cavalerism?
C.Ş.: E nevoie. Sportul are şi o dimensiune individuală, unde e vorba şi despre altceva, dar în dimensiunea spectaculară a sportului onoarea şi cavalerismul sînt esenţiale. La fotbal sînt păsări rare, însă nu spun că nu există. Uite la marile cluburi ale lumii, există ceva care încă aduce aminte de nobleţea sportului. Aş identifica aici respectul faţă de tradiţie.

C.G.: Se mai poate întoarce sportul la originile romantice?
C.Ş.: În măsura în care o criză foarte serioasă, nu criza financiară, o criză a omului ar determina lumea să se întoarcă la valorile de la început, poate că da. Totuşi, nimic din ce e expus spectacolului măreţ nu mai are legătură cu onoarea şi cu romantismul. E vorba despre reţete care merg, nu de meritocraţie sportivă.

C.G.: Defineşte cu un cuvînt lumea fotbalului românesc!
C.Ş.: Păi... maladie. Da, maladie, asta e!


Poeziile lui Nigel Kennedy

C.G.: Ce impresie îţi fac microbiştii de profesie?
C.Ş.: Bănuiesc că mai toată lumea a auzit de marele violonist Nigel Kennedy, l-am avut invitat în emisiune. Înainte să ajungă un mare violonist, Nigel a fost ultras în galeria lui Aston Villa. A studiat la celebra şcoală a lui Yehudi Menuhin. Acolo scria poezii pe sub bancă despre echipa favorită.

C.G.: Poezii, aha! Inclusiv despre meciurile cu Dinamo?
C.Ş.: Îşi amintea mai bine decît mine cînd fuseseră întîlnirile, scorul, jucătorii de atunci. Omul ăsta care a făcut cea mai mare performanţă în muzica simfonică, el, care a vîndut milioane de discuri, se revendică dintr-o galerie de fotbal. Dintr-o comunitate de urlători, unii ar zice de barbari, de brute. Vine Nigel Kennedy şi zice: Ai mei sînt ăia din galerie! De aceea nici nu a conceput să intre în Consiliul de Administraţie al clubului cînd i s-a propus.


Deturnat de frumuseţe

C.G.: Ai un personaj preferat în sport?
C.Ş.: Sampras, întruchiparea decenţei, a măsurii. Mi se părea ultimul romantic din sport. Apoi Ingemar Stenmark, schiorul. Olanda cu Gullit, Rijkaard şi Van Basten. Cred că despre ei era pleonastic să spui că aveau valoare, determinare, ei conţineau aceste noţiuni. La muzică nu spui despre Yes, Genesis sau Pink Floyd că performează, fiindcă ei conţin ideea de muzică, o generează.

C.G.: Campioni detestaţi?
C.Ş.: Aveam o antipatie sinceră faţă de Navratilova, apoi faţă de Seles. Şi o slăbiciune pentru Chris Evert. Mă deturna frumuseţea. Mai tîrziu lucrurile s-au schimbat şi am ajuns să le admir şi pe Seles, şi pe Navratilova. Am priceput cîtă dedicaţie se ascundea acolo în efortul lor de pe teren.

C.G.: Analizează din punct de vedere literar propoziţia "You'll never walk alone!".
C.Ş.: Sloganul are dimensiuni celebrissime. Şi nu are legătură doar cu fotbalul. Este vorba despre o comunitate profund solidară, cu o componentă emoţională pe care nu o întîlneşti în altă parte. Mi se pare exemplar că nu altceva, ci un spectacol sportiv ne poate aduce astfel împreună.


Despre mateloţi şi căpitani

C.G.: Cît a fost relatare şi cît spectacol mediatic în cazul tragediei lui Marian Cozma?
C.Ş.: Nu mă exclud din acest peisaj, fac parte din fenomen, din această meserie. Oamenii tineri au rolul lor la nivelul prim, al mateloţilor, care asigură investigaţia, informaţia. Dar presa are mai multe straturi, şi poate deveni un reper. Aici e nevoie de jurnaliştii valoroşi experimentaţi, cu putere de discernămînt. M-a mîhnit cîte microfoane i s-au înfipt în gură lui Petre Cozma, într-un mod grotesc, sadic. Ne lipseşte ceea ce se numeşte discreţie, compasiune nezgomotoasă.

C.G.: Ai avut la tine în emisiune şi foşti mari sportivi. Gabi Szabo, Gică Popescu, Dan Petrescu, Elisabeta Lipă, Patzaichin. Cum erau? Cum erau prin comparaţie cu ceilalţi?
C.Ş.: Ilie Dumitrescu mi-a zis aşa: "La noi, la sportivi cultura trebuie luată mai uşor". Şi avea dreptate. Nu trebuie să pretinzi cine ştie ce lucruri unui om care şi-a dedicat viaţa unui anume tip de performanţă. El e vizibil în teritoriul pe care şi l-a ales, nu trebuie să-i ceri performanţă în alte teritorii. Dar sînt împotriva teoriei de a nu te apropia prea mult de reperele pe care le ai, pentru că astfel le descoperi dimensiunea umană. Slăbiciunile.

C.G.: Există antidot împotriva violenţei pe stadioane?
C.Ş.: Atît timp cît mai există rudimente de comportament sportiv normal şi performanţă sportivă, există speranţă. Spectatorii pot veni în arene cu alte sentimente. La noi, funcţionalitatea instituţiilor e compromisă, totul e mocirlos, e rezultatul unui proces de frustrare. Într-un astfel de mediu, omul merge la stadion să bată, să înjure. Natural.

C.G.: Ce e garantat sută la sută în fotbalul românesc?
C.Ş.: Maladia e garantată sută la sută. Dar nu-i felul meu să produc butade. Eu intru în categoria suporterilor mîhniţi şi mă împac cu situaţia echipei mele. Dar sînt un suporter fair-play, mă bucur atunci cînd le iese ceva bun adversarilor. Cu jumătate de măsură, însă. M-am uitat cu drag la felul în care juca odinioară Steaua. Şi cu invidie.

C.G.: Îţi enumăr cîteva personaje şi o să te rog să le ataşezi un adjectiv. Mircea Sandu.
C.Ş.: Românesc.

C.G.: Mitică Dragomir.
C.Ş.: Românist.

C.G.: Ilie Năstase.
C.Ş.: Spectaculos.

C.G.: Gigi Becali.
C.Ş.: Contemporan.

C.G.: Nadia.
C.Ş.: Nostalgie.

C.G.: Gheorghe Tadici.
C.Ş.: Trist.

C.G.: Patzaichin.
C.Ş.: Exemplar.

C.G.: Hagi.
C.Ş.: Îţi cer permisiunea să tac.

C.G.: Cum va arăta emisiunea ta din sezonul următor?
C.Ş.: Întinerim lotul, există o secţiune de establishment cultural, dar veţi vedea şi mulţi oameni tineri, cercetători, artişti, oameni încă necunoscuţi.

C.G.: Eşti obişnuit să pui tu întrebările. Ce vrea să fie întrebat realizatorul lui "Garantat 100%"?
C.Ş.: Pînă cînd? Pînă cînd voi ţine cu Dinamo? Răspund acum. Pînă la capăt, cu orice preţ. Sună patetic, dar asta e! Apropo, la partida contra lui Marseille mi-a fost atît de rău la sfîrşit încît am crezut că voi ajunge la spitalul de urgenţă!


"Dobrin face parte din resursele umane ale naţiunii. El a fost foarte român. Dobrin e posibilă definiţie a românismului. Şi pentru patriotul patologic, şi pentru cel moderat."

"Ivan Patzaichin e un arhetip al decenţei. Bunul lui simţ are o dimensiune statuară. E ca o statuie grecească."

"Cine spune că nu există emoţie artistică în spectacolul sportiv se înşeală amarnic."

"Nu îmi găsesc eroii în locuri care au legătură cu glamour-ul. În meseria noastră descoperi tot ce-i mai rău şi tot ce-i mai bun în lume. Tot ce e mai urît, tot ce e mai frumos"

"Nu mă mai afectează înfrîngerile, nu mă mai interesează victoriile echipei mele. Ciudat, continui să sufăr. Microbul o dată instalat rămîne acolo."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer