Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De ce nu suportăm, de fapt, literatura


Bogdan Ghiu

01.03.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Literatura nu mai înseamnă, public, social, în momentul de faţă, mare lucru. Nu mai înseamnă, poate, chiar nimic. Şi nu (atît) pentru că azi nu s-ar mai scrie bine, substanţial, consistent, creativ, ci tocmai pentru că, la un moment dat, pînă de curînd, într-o anumită perioadă, de peste o sută de ani, s-a scris prea bine şi cu un prea mare orgoliu şi chiar infatuare: în momentul de faţă, literatura pare a-şi ispăşi vechiul păcat omenesc, prea omenesc al superbiei. Pentru că s-a dezvoltat, la un moment dat, doar pe cont propriu, într-un mod pe care l-am putea numi intensiv, separîndu-se total, zice-se, de orice utilitate publică, de lume, de realitate, nimeni, azi, nu o mai citeşte. Literatura şi-ar fi ratat şansa abuzînd de ea, şi azi nu mai înseamnă nimic. Deşi continuă să se scrie literar, (mai) nimeni nu mai citeşte, astăzi, literatură.

Aceasta este, în mare, teza pe care o susţine un reprezentant de frunte al "noii istorii literare franceze", William Marx, într-un eseu voios, exultant chiar pe alocuri, intitulat Rămas-bun literaturii. Istoria unei devalorizări: secolele XVIII-XX, apărut în traducere românească, sub îngrijirea tînărului critic şi eseist Alexandru Matei, la editura România Press, eseu asupra căruia voi reveni în amănunt şi pe larg într-un articol viitor.

(Şi) din această perspectivă, nu al sfîrşitului literaturii (teză de mult obosită), ci al rămînerii literaturii, dacă se poate spune aşa, în plus, pe dinafară, în afara jocurilor sociale simbolice, a scoaterii ei pe tuşă, voiam să discut două acte literare, două recente apariţii. În primul rînd, Strania poveste a lui Benjamin Button, de Scott Fitzgerald: textul, nu filmul. Va trebui, însă, să mă abţin pentru moment, să amîn şi această discuţie, deoarece am aflat, din cele mai autorizate surse, că acest volum, apărut la o nouă editură intitulată TKJ Publishing, constituie, de fapt, o ilegalitate, dat fiind că drepturile de traducere a acestei povestiri a marelui scriitor american aparţin editurii Polirom, care are în pregătire o carte cu acelaşi titlu. Nu pot, prin urmare, să mă apuc să citez şi să utilizez o traducere care încalcă legea.

Mă voi rezuma, pentru moment, doar la cîteva observaţii. În primul rînd, traducerea titlului povestirii lui Fitzgerald. În engleză, acest titlu sună aşa: The Curious Case of Benjamin Button. Or, redarea, în limba română, atît pentru filmul cu Brad Pitt, cît şi pentru carte, a adjectivului curious prin straniu (Strania poveste a lui Benjamin Button) mi se pare nepotrivită. Straniul ţine de fantastic. Or, povestea cu pricina nu este deloc fantastică, ci un fel de basm filosofic, foarte apropiat, în substanţa lui, de Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte al lui Ispirescu. "Strania poveste" este, de fapt, o poveste ciudată, neobişnuită.

Intrînd, însă, dar numai cu titlu de semnal, în însăşi substanţa povestirii (şi, prin ea, în aceea a literaturii), orice cititor onest care o va parcurge, sau care, vai, va fi văzut doar filmul, va trebui să admită că, de fapt, aşa, adică invers, pe dos, stau lucrurile: ne naştem bătrîni de ceilalţi, de toate lucrurile moştenite, şi apoi, eventual, nu obligatoriu, "regresăm", devenim, cu înaintarea în vîrstă, copii, curăţîndu-ne, atît cît este, omeneşte, posibil, de influenţele şi dominaţiile exercitate de către ceilalţi. Aşa ar trebui să trăim, aşa arată, în realitate, o viaţă: ca un dezvăţ. Avansăm prin scădere, prin substracţie, prin eliminare.

Şi acesta este rolul literaturii: să spună adevărul. Dar noi, oamenii, am evitat întotdeauna adevărurile literale şi univoce ale literaturii, ale artei, văzînd în ele simple poveşti, cînd ele, de fapt, sînt specia cea mai preţioasă, dar şi cea mai insuportabilă, cea mai intolerabilă, de jurnalism filosofic. De ce-am mai trăi, dacă nu pentru a deveni, la sfîrşit măcar, copii? Din această perspectivă, poate că literatura "a murit" deoarece devenise cu adevărat insuportabilă. Tocmai de aceea, ca gest instinctiv, noi "traducem" întotdeauna literatura izolînd-o în "straniu" şi în "poveste", cînd ea de fapt expune cazuri (the curious case...) care ne privesc direct. Astfel încît William Marx are, poate, dreptate în descrierea "cazului" literaturii, dar explicaţia pe care el o dă este, dacă nu eronată în totalitate, măcar incompletă: noi sîntem cei care fugim de "cazurile" literaturii, ferindu-ne de provocarea la adevăr cu care ea ne hărţuieşte lenea şi complezenţa de sine.

Dar ţesătura de semnificaţii a povestirii lui Fitzgerald este mult mai bogată, mult mai complicată, eu însă mă văd nevoit să-mi amîn plăcerea de a o discuta, de a o pune în dezbatere pînă cînd deţinătorii legali ai drepturilor de traducere a acestui text vor aduce cartea pe piaţă.

Cea de-a treia apariţie pe care aş dori s-o evoc, acum, cînd literatura a rămas pe dinafară, cînd în sfîrşit - numai din vina ei, zice-se - a fost scoasă din joc, este Melancolica moarte a Băiatului-stridie de Tim Burton, în excelenta traducere (totuşi, imposibil de comparat cu originalul, în lipsa unei ediţii bilingve, aşa cum ar trebui să fie întotdeauna cele de care are parte poezia) a criticului Marius Chivu, apărută la Humanitas.

Ce vină, ce păcat ascuns au toţi părinţii aceştia cărora li se nasc, în poeziile lui Burton, nişte făpturi, nişte creaturi, nişte apariţii pure, rodul unor împreunări nu abominabile, nu incestuoase, nu monstruoase, ci incontrolabile şi neaşteptate, "cazuri curioase", dintre nişte entităţi şi medii extra-umane? Să fie, între altele, "împreunarea sexuală c-un electrocasnic", adică acuplarea curentă a omului cu extra-umanul? Românii, care şi-au vîndut vieţile băncilor pentru a se "împreuna cu electrocasnice", ar trebui s-o ştie cel mai bine. "Păcatul", aici, ar fi fetişismul consumist, fetişizarea mărfurilor.

Iar atunci cînd un "Cap-de-dovleac" (toate fiinţele acestea sînt nişte fiinţe-cu-liniuţă, nişte fiinţe compuse care nu sînt, însă, şi nişte sinteze - ŞI AŞA SÎNTEM CU TOŢII DE FAPT!) este, inevitabil, strivit, dar apucă să-şi mai audă, el însuşi, "asurzitorul fleoşti", adică zgomotul propriului sfîrşit, ca şi cum de fapt şi-ar supravieţui, fie şi doar o secundă, ne aflăm în plină metafizică, dar o metafizică pur literară, şi pe care doar literatura, în jocurile ei, poate să ne-o propună. În ce fel şi cu ce consecinţe insuportabile, vom vedea altădată.

Cînd nişte scriitori vin să ne arunce adevărul în faţă, provocîndu-ne cu astfel de adevăruri pe care, dintotdeauna, noi preferăm să le trecem sub tăcere, este normal ca literatura, ca mesagerul, ca aducătorul de veşti proaste să fie sacrificat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer