Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Locul de citit


Ioana Bâldea Constantinescu

03.03.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
Cartea pe care o citesc acum nu e a mea. Proprietarul de drept a consimţit, tacit, în momentul în care am început-o, să mă lase să mi-o înghesui în geantă, printre agende, chei, pachete cu şerveţele, post-it-uri, o umbrelă şi o pereche de mănuşi. Nici nu mai ştiu dacă l-am întrebat. Am o cartolină, tot a lui, pe post de semn de carte. N-o folosesc mereu. De multe ori, mai ales acasă, mi se întâmplă s-o las deschisă pe marginea canapelei, într-un gest care mă include, vreau - nu vreau, în categoria oamenilor care nu au grijă de cărţi. Am încercat să lupt cu ideea asta o vreme. În fond, nu subliniez, nu îndoi paginile, încerc (doar încerc, nu reuşesc mereu) să nu forţez cotorul aşa încât, după ce am terminat-o, cartea să nu rămână cu paginile răsfirate nefiresc, de parcă ar fi răvăşit-o un tăvălug de origine necunoscută (dacă, totuşi, se întâmplă, secretul e s-o aşezi orizontal, sub alte două-trei cărţi mai groase, până se aplatizează la loc). Şi totuşi, în ciuda acestor principii de bun simţ, de la care nu abdic, evidenţa, aşa cum mi-a fost ea semnalată mai demult, rămâne aceeaşi: pentru un om care iubeşte cărţile, citesc aiurea.

Dau pagina cu furie. Sar pasaje la care mă întorc, pe urmă. Abandonez o carte începută, dacă nu-mi place. Citesc la metrou, pe pervazul ferestrei şi în bucătărie, când mă fac că supraveghez ceva care fierbe, sfârâie, se coace, dă în clocot, e pe punctul de a se rumeni şi, una peste alta, necesită supraveghere. O dată, o singură dată, am compromis total o carte, cu o cană de cafea fierbinte care a făcut-o ilizibilă. Am jelit-o, destul de sonor, şi am colindat anticariatele, încercând s-o înlocuiesc. Era o carte veche şi n-am mai dat de ea. Corect ar fi să spun că mi-a fost învăţătură de minte, dar realitatea e că... nu mi-a fost (ceea ce nu înseamnă că posesorul cărţii pe care o citesc acum ar trebui să-şi facă probleme, de cartea lui am mare grijă şi nu gătim niciodată împreună).

O explicaţie, destul de validă, de altfel, ar fi că sunt repezită din fire şi că am un fel de a citi, deloc particular, dar, în mod clar, pus pe viteză variabilă, inegal şi dezorganizat. O alta, strâns legată de prima, ar fi că urăsc, fără patimă, dar constant, toate elementele care, în copilăria mea, au jalonat relaţia "corectă", standard, dintre carte şi mine. Poziţia de citit (la masă, eventual, cu spatele drept), semnul de carte (zilele astea am cartolina aceea, dar, în general, prefer să ţin minte sau, şi mai bine, să redescopăr unde am rămas), bibliografia obligatorie (am o mulţime de cărţi pe care le iubesc acum, dar pe care le-am urât, în anii mei de şcoală, cât timp au figurat pe liste interminabile de titluri aşteptând să fie bifate) şi biblioteca.

Iar ultima, de departe, mă intimida cel mai tare, pe vremuri. Parţial din cauza birocraţiei. Parţial din cauza buzelor strânse şi a ochelarilor purtaţi pe vârful nasului din care s-a construit, pentru mine, mitul bibliotecarei (întotdeauna e o ea), stăpână peste fişe cu nume şi date, în spatele cărora se întrezărea posibilitatea vagă de a primi cartea "la sală". Încă am autori care-mi evocă, mental, cuvintele "Linişte, vă rog".

Acum câţiva ani, în Scoţia, am descoperit, într-un conac cu istorie titrată, o bibliotecă de vis. Cărţi stivuite până în tavan, unele legate în piele, altele în catifea roşie şi altele, colorate sau un pic patinate de timp, pur şi simplu, hălăduind, fără etichete, departe de nesuferita ordine alfabetică, pe rafturi sprijinite de scăriţe de lemn suficient de stabile încât să te cheme spre un, încă, neexperimentat alpinism beletristic. Fotolii comode, colţişoare cu perne şi lămpi cărora le-au dat căldură, odată, aburii unei căni de ceai. Mi s-a părut incredibilă. Nimic auster, nimic solemn, nimic din morga ţâfnoasă a unui aşezământ municipal. Îmi venea să nu mai plec. Să mă cuibăresc acolo, într-o firidă boltită, cu o carte şi să las spaţiul acela decupat, parcă, din scrierile unui Eco, sau ale unui Borges, să mă înghită, pur şi simplu. De-atunci am scris despre ea, o evoc periodic, să mă asigur că-i ţin bine minte nu toate cotloanele, toate volumele şi toate nişele, ci toată atmosfera aceea de complicitate, de pledoarie non-verbală pentru cartea deschisă nu cu evlavie, ci cu plăcere.

Nu mai ştiu unde, în lume, cineva îmi spunea că există o sală de lectură... de vară, plasată la ultimul etaj al unei biblioteci fără plafon. Te uiţi în sus şi descoperi un oculus imens, din hăul albastru al căruia te bântuie stoluri de păsări consternate de acest mare cuib... gol. Te uiţi în jos şi eşti înapoi în cartea ta. De-afară vine miros de proaspăt şi nu te-apasă nicio uşă închisă.

Cartea din geanta mea funcţionează ca un fel de iPod. E fundalul literar al golurilor de timp. Nu are timpul şi nu are locul ei. Survolează prin librării, în care îmi reiau lectura direct din exemplarul de pe raft, câteodată, fără ca nimeni să mă întrebe nimic. Mă ajută să ignor bruiajul unui oraş înţepenit în imprecaţii şi claxoane, când sunt claustrată în trafic. Îmi place aşa. Aşa m-am obişnuit. Citesc în tranşe. Cu pusee de entuziasm şi letargii şi plictiseli şi tot tacâmul. Foarte puţin romantic. Complet detabuizat. Şi fără semn de carte.

Previzibil ar fi să spun, acum, cum oraşul e o mare bibliotecă, una la fel de dezordonată ca şi mine, în care îmi găsesc ritmul şi voluptatea de a citi mai repede ca în orice loc, imaginar sau nu, unde mi-ar fi plăcut să stau o oră, o zi, o săptămână. Să mă întorc. Fără timidităţi şi reticenţe. Sau că trăiesc cu frustrarea faptului că nu am avut un asemenea loc de citit, când marile mele iubiri literare erau încă idile. Sau că, uite, nenorocire, nu avem timp, nu mai avem disponibilitate, ne atrofiem sensibilităţile cu tracasările zilnice şi cărţile sunt expediate la sfârşitul zilei, când ţi se închid ochii şi duci cu tine şi bagajul întâmplărilor de peste zi...

Adevărul este, însă, că locul de citit, locul meu de citit, am ajuns să fiu... eu. Eu îmi plimb cărţile prin oraş, în căutarea unor 20 de minute libere şi a unui minim de comoditate. Nu citesc mult. Nu pentru că nu am timp (ştiu, e un alibi perfect, nimeni nu are timp) ci pentru că mă fură peisajul, oraşul, telefonul, net-ul, filmul, primăvara... Când reuşesc, însă, să-mi rup cele 20 de minute dintr-un cotidian care nu e întotdeauna prozaic, îmi desluşesc o libertate totală, una cu titluri multe şi dezordine pe rafturi. Şi mă simt bine, în biblioteca din capul meu, cu şi fără oculus, pe care, în realitate, nu am văzut-o niciodată.

În caz că proprietarul romanului pe care îl citesc acum îşi face griji... îl rog frumos să fie liniştit. Cartea lui e acolo. Mai am 40 de pagini şi termin.
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer