Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Omul meu cu care beau cafea / Lia, olandeza cu care am început munca la negru


Manu Anghelescu, Maria Balabas

09.03.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Omul meu cu care beau cafeaNe-am luat dintr-o vorbă. Un schimb de vorbe. Prima cafea ne-am băut-o clandestin în underground.

A doua... după câteva luni, a venit de la sine, tot acolo. Ne-am perindat din nou Chopin-ii şi Cioran-ii prin faţa sufletelor. Eram amorţiţi de noi înşine, da' ne-am procopsit cu continuarea. O zeamă lungă de câţiva ani.

... ne-ntâlnim şi spunem de feţi frumoşi, de portocale, de alte sexuri şi de nebănuite plictiseli, femei, bărbaţi, corpuri de explorat şi filosofii la jumătate de credinţă. La cafea cu Marx... spune el, iar eu aprob. Cum el e avocatul, eu, de cele mai multe ori, sunt doar aprodul care deschide uşa spre un soi de nişă de linişte. El fumează, aşa că mai zic şi eu un fum din când în când. Multă vreme nici n-am ştiut cum îl cheamă. Mă aştept şi din partea lui la aceeaşi abordare.

... odată, în bazarul de la intersecţia dintre preşedinte, boală şi biserică, ne-am trăit momentul de suprarealism. Macondo. Masa noastră, deschisă tuturor ochilor, a dispărut pentru un moment. Deşi eram, n-am mai fost acolo. Nu ne-a văzut nimeni. Ne-am absorbit în vidul pe care-l creasem chiar noi.

... altă dată, în alt bazar, situat vijelios ilogic între timp, ancore şi reclame de bere, am schimbat istoria. I-am spus că l-am ars pe rug pe Galileo Galilei, în direct. Auzisem eu că, pasămite, ar fi vrut să-l deshumeze ca să-i studieze ochii, să măsoare cum vedea el stelele.... m-am oprit în râs, fixându-mi în hohote lipsa de logică. Informaţia n-a fost de-ajuns ca să-mi răstoarne tabuurile despre Renaştere: ei toţi sfârşeau în foc...

aşa s-a sfârşit... cu o sorbitură. lumea... chiar zilele trecute am fost, pe-aici pe undeva, la autodafeul lui Galileo. Pentru aceasta mi-am lăsat jobul, familia şi cănile nesfârşite de ceai, m-am suit în ultima căruţă a ultimilor ţigani, în ultimul tren cu blatişti şi n-am aruncat aeroportul în aer. nu mi-am ars cărţile. nu mi-am tăiat părul. i-am dat foc. hotărât. am vrut să punem ordine în credinţele noastre, să împlinim ceea ce nu fusese făcut acum 400 de ani. În timp ce năluca ardea, deja mă resorbeam în cafea, zâmbind în gol, ştiind că începea, aşa şi numai aşa, urmarea.

Lia, olandeza cu care am început munca la negruSăptămâna trecută vorbeam despre o conexiune bizară între Gange, podurile labirintice din Amsterdam, râurile alpine şi raftingurile lor ucigaşe... Bun, poate fără detalii din memoriile care se modifică atunci când devin fraze. Însă şi ele sunt parte din poveste. Mergând pe acelaşi fir al memoriei, îmi dau seama că rămân blocată în ceea ce se numeşte în rafting "maşina de spălat". Un vârtej care te ţine blocat în circularitatea dominaţiei. Din maşina de spălat memorii nu ieşi decât înecat. Mă întorc deci într-o simetrie a coincidenţei care leagă oameni fără un sens de moment. Prinsă de povestea Michael este povestea Lia. Căci întortocheate sunt căile canalelor acestei lumi finite în geografii şi infinite în combinaţii.

Revin deci la inocenţa zilelor în care aveam chef de risc. Sau poate nu aveam de ales. Nu de puţine ori am simţit cu lejeritate puerilă că, mda... nu ţine de mine. Poate şi de aceea luam din toate ceea ce îmi convenea mai tare pe moment. De aici şi revelaţii recente gen "creaţie prin distrugerea structurilor fără bază." Înţelegi ce vrei, acţionezi divagat, conform unei teorii adaptate. Şi de aici tot şirul de evenimente bizare, nocive, atomice.

Nu ştiu cum aş putea să leg ideea asta de ceea ce s-a întâmplat în perioada de internship indian (din care nu pot să ies. Şi nici nu aş vrea). Poate printr-un cocktail simplist şi un Campari Orange. Pentru că nu prin puterea lui Ganesh mi-am început scurta carieră de bartender alături de o olandeză cu tupeu blond şi ochi de afacerist nordic. Poate nu prin Ganesh ci prin Shiva, Laxmi, dar cine mai ştie acum? Banii şi faima de internaţional care nu este privit ca un român uitat de Europa, m-au făcut să-mi pierd puţin conştiinţa tălpilor care n-au cunoscut limitarea spaţială. Torni soda şi whisky, zâmbeşti amabil şi rămâi mereu în spatele tejghelei pentru că cele câteva ore de seară meritau sentimentul de risc pueril. Acum, după trei ani, văd Slumdog Millionaire şi intru brutal în atmosfera de Bombay post-musonic. Chiar nu ştiu ce a fost sau nu real. Partea de slum nu am cunoscut-o decât din tren. Trenul a făcut mereu legătura dintre lumile de lux în care ne câştigam vieţile de post-stagiu, făcând pe studenţii europeni care fac pe barmanii experimentaţi. Aveam rochii cu paiete şi machiaj de Bollywood. Ne distram teribil după chef. High-class-ul de New Delhi şi Bombay ni se urca uşor la cap. Aburii de masala în talere de argint ne prevedeau un viitor strălucit în rândurile actorilor şi vedetelor bollywoodiene. Lia era la fel de prinsă ca şi mine în maşina de spălat trăiri spirituale. Ne distram mai bine ca invitaţii, câştigam mai bine decât în firma de IT în care ascultam trance ca să treacă timpul mai uşor, primeam rupiile pe loc, aveam cazări în hoteluri de 5 stele, beam chai până ne lua cu rău, ne făceam prietenii din Mexic până în Suedia, din Paris până în Tokyo. Părea să nu avem vreo grijă pe lumea în care intrasem cu totul. Cu Lia împărţeam şi apartamentul în care ne înghesuiam vreo opt internaţionali. Nostalgii dure. Acum, de exemplu, sunt cu Lia şi cu Franzi (nemţoaica blondă cu sâni care înnebuneau lumea indiană) pe scuter, în drum spre un deal de 2000 de metri pe care era să-mi rup gâtul cu calul din zona crepusculară. Pe scurt, cu Lia reveneam la realitatea apartamentului şi a vieţii responsabile, pe atât pe cât se putea... Când am plecat, Lia a plâns. Cred că ne-am declarat prietenia pe viaţă. Ea a plecat în Vietnam, eu m-am întors acasă. Ne-am reîntâlnit în Amsterdam. După doi ani cu ea şi după două săptămâni cu Michael. Aşa s-au intersectat poveştile. Lia a ajuns pe un colaj la o expoziţie, cu mâna pe care îi desenasem henna într-un bar olandez iar Michael a ajuns într-un desen pe lemn. Iar eu... eu voi rămâne cu ei, cu fiecare în parte, în Pune, în Amsterdam, în Rishikesh, în Monetier şi în Monitorul din oglinda mea. Ieşirea. Nu către o altă lume ci înapoi în cea care coace în etern.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer