08.03.2009
Nu ştiu cum stau alţii la televizor, dar eu stau pîndind. Ce pîndesc? Mesaje. Semne de viaţă. Mesaje articulate sau doar rumori, foşnete. Urme de viaţă conştientă, aşa cum spun radioastronomii (dacă s-or numi astfel). Spionez umanist lumea.

Media, devenită mediasferă, are darul de a transforma lumea, societatea, planeta însăşi în cosmos. Nu aştept de la ceilalţi să mă distreze, ci să-mi spună ceva, să mi se adreseze, să mă avertizeze, să mă cheme în ajutor, de departe, ca de la foarte mare distanţă. Căci între noi se află, tocmai, mediasfera, în care cuvintele şi imaginile tind să devină vînt şi nisip, adică deşert. Dune.

Paradoxul, vechi şi aparent, dar mereu frapant de actual, face ca mesajele să fie, de fapt, tot mai rare, rarissime chiar, în mediasferă. Multitudinea de mesaje se transformă în zgomot unele pentru altele. Mesajul nu este doar mediul, ci zgomotul, care este rumoare. Greu se distinge cîte ceva în mediasferă.

Ceea ce pîndesc, de fapt, ca oricine de altfel, este evenimentul, gîndirea: zvonul de re-apariţie, sau de persistenţă, de continuitate în existenţă, semne de creştere a omului, de continuare, sau măcar de voinţă, de poftă de continuare a hominizării, care nu poate să se fi întrerupt, care nu se întrerupe niciodată. Intenţii de ripostă, planuri de salvare prin evadarea în reconstrucţia de sine. Caut "desenul din covor": schiţe, oricît de vagi, de refacere a umanului, de reacţie la geomorfismul mediasferei, felul în care vorbele şi imaginile noastre, devenite, "mediasferic", vînt şi nisip (sau gheţuri), altfel spus, geologizate, încearcă să redevină, cu efort, umane. Felul în care retransformăm în lume simplul mediu în care ne transformăm (unii pe alţii). Re-apariţia fulgurantă, ca veste (nu doar ca ştire), a omului, cum spuneam.

Vorbeam mai demult, făceam, de fapt, mai demult, elogiul interceptului, al atitudinii de ascultare faţă de ceilalţi, un fel de audio-umanism treaz, curios. Datoria (strategică) de a asculta mai înainte de a vorbi. Pentru ca din mediasferă să se poată distinge, la rigoare, ceva.

Mi s-a părut, recent, că disting, la cele două televiziuni de ştiri (Realitatea şi Antena 3) intens "mediasferizante" (adevărate uzine, complexe militaro-industriale de transformare a mesajelor în zgomot, a vorbelor şi imaginilor în vînt şi nisip), două interesante zvonuri, două timide încercări de mesaj, de reacţie semnificant-imaginativă, re-hominizantă, la ceea ce, deja, s-a transformat în semnificantul suprem: "Criza" (cuvînt pe care ţin să-l redau, printr-un procedeu intens semnificant învăţat de la Nabokov, atît cu iniţială majusculă, cît şi între ghilimele - tocmai de aceea).

Primul mesaj ("nu contează cine vorbeşte") spunea cam aşa: "Criza este de fapt o normalizare, o dezbrăcare de şmecheria generalizată".

Iar cel de-al doilea ("nu contează cine vorbeşte"): "După această criză, lumea nu va mai fi la fel, economia va trebui să devină cu adevărat sustenabilă", adică grijulie şi prudentă faţă de planetă, faţă de resurse.

În sfîrşit, mi-am zis! În sfîrşit, nişte încercări de a gîndi cu propria minte, prin recurs la imaginaţia etică. În sfîrşit, nişte replici, nişte tentative de articulare.

Schiţasem şi eu, nu cu multă vreme în urmă, o astfel de încercare de gîndire, completînd seria, după părerea mea, mioapă criză-anti-criză cu termenul contra-criză: să răspundem la criză cu contra-crize.

"Crizei" actuale i se potriveşte analiza pe care Bruno Latour o face invenţiilor tehnice din viaţa de zi cu zi. Centura de siguranţă, de pildă, spune Latour, este de fapt o transpunere "tehnică" a unei legi morale, adică de supravieţuire, de instinct de conservare, pe care noi n-o putem transpune ca habitus, ci trebuie să ne fie impusă, "tehnic", din afară, ca lege insesizabilă, non-discursivă, non-verbală, inexplicită.

Aşa este şi "criza": un feed-back sistemic, o reacţie auto-imunitară de corecţie, de redresare. "Criza" e un mesaj. De înţelegerea lui corectă, oricum tîrzie, depinde nu, catastrofic, supravieţuirea noastră, ci calitatea ne-catastrofală a vieţuirii.

"Criza" nu este un sfîrşit al capitalismului, capitalismul "sfîrşeşte" tot timpul şi constă tocmai într-o serie nesfîrşită, şi inobservabilă, de micro-crize, de "distrugeri creatoare", cum le spune Schumpeter. Capitalistic vorbind, orice iniţiativă individuală nu urmăreşte decît "terminarea" celorlalţi, eliminarea competitorilor.

"Criza", aşadar, nu poate fi un sfîrşit, ci semnalează necesitatea de a nu mai amîna o revoluţie paradigmatică pe care ne zbatem să ne facem că nu o vedem, dar care face, deja, "masă critică" prin înseşi acţiunile noastre, ca rod în acelaşi timp dorit şi temut, refuzat, amînat, trecut cu vederea, al cercetărilor şi căutărilor noastre.

"Criza" este pragul provocat al acestei revoluţii ale cărei condiţii noi înşine le-am acumulat. Acumulările, întotdeauna "dezirante", ale tehno-ştiinţelor noastre ne-au adus în pragul unei revoluţii pentru care nu părem, de fapt, pregătiţi. Pentru că noi sîntem, mai presus de orice, fiinţe ale amînării, iar gesturile noastre produc, acumulează, precipită, atît în rău, cît şi în bine, rezultate care, peste noi şi prin noi (ca adevărate medii ale facerii), se înlănţuie apoi, automat, de la sine.

Voi reţine deocamdată atît: posibilitatea ca actuală "criză" să fie, de fapt, una de creştere, de forţare la creştere a umanităţii. Căci ne temem să devenim aşa cum tocmai noi, de fapt, ne-am produs, aşa cum ne dorim să devenim, adevăratele dorinţe, dorinţele profunde, să ne reamintim, fiind inconştiente.

"Criza" anunţă nu o criză a capitalismului, ci imposibilitatea de a mai amîna o schimbare în bine, o redresare. Este semnul, deocamdată în negativ, al binelui însuşi: "criza" este o reacţie de sănătate, nu de boală. Reacţia la reacţia noastră de respingere a binelui pe care noi înşine îl producem, dar pe care îl refuzăm.

Secolul XX, s-a spus, a început cu adevărat abia după Primul Război Mondial. Este bine, va fi bine că secolul XXI începe, iată, ceva mai devreme, mai din timp, dînd deja semne că vrea să fie imaginea răsturnată, în bine, a precedentului.

0 comentarii

Publicitate

Sus