Sindromul de panică în Oraşul Luminilor

Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 în Bucovina, la Rădăuţi, oraş fabulos tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată care reprezintă pentru autor axa de simetrie a universului. Oraşul este descris pe larg în precedentul roman publicat de Matei Vişniec la Cartea Românească şi intitulat Cafeneaua Pas-Parol. Mama, Minodora, a fost educatoare, tata, Ioan, a fost funcţionar.

A debutat cu poezie în clasa a patra cînd a versificat o fabulă de La Fontaine. Ulterior a descoperit în literatură un spaţiu de libertate şi s-a hrănit cu pagini din Kafka, Dostoievski, Camus, Poe, Hemingway, Oscar Wilde, Nichita Stănescu şi mulţi alţi scriitori nealteraţi de realismul socialist.

Se duce la Bucureşti ca să studieze filozofia dar este aspirat de literatură şi devine foarte activ în sînul generaţiei '80, fiind membru fondator al Cenaclului de Luni. Crede în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Crede mai cu seamă că teatrul şi poezia pot denunţa atît manipularea omului prin "marile idei" cît şi spălarea creierelor prin discursurile ideologice.

Înainte de 1987, se afirmă în România prin poezia sa epurată, lucidă, scrisă cu acid (vezi Corabia). Începînd din 1977 scrie piese de teatru care circulă masiv în mediul literar, dar care sunt interzise pe scenele profesioniste. Proza sa rămîne însă una de sertar, precum romanul Cafeneaua Pas-Parol scris în 1982/1983 şi publicat abia după căderea lui Ceauşescu.

În septembrie 1987 părăseşte România, ajunge la Paris şi se duce de la Gare de l'Est direct în cartierul Montparnasse ca să bea o cafea în cafeneaua La Rotonde (unde fantoma lui Sartre fumează încă ţigară de la ţigară). În zilele următoare cere azil politic, începe să scrie în limba franceză şi devine jurnalist întîi la BBC şi apoi la Radio France Internationale. Primeşte cetăţenia franceză în 1993 şi editează peste 20 de piese la Actes Sud-Papier, L'Harmattan, Lansman, Crater, Espace d'un Instant... Într-un fel sau altul, numele său a figurat pe afişe teatrale în peste 30 de ţări.

"Am scris acest roman într-o singură zi, altfel spus într-o zi şi o noapte (la Paris, poate aţi citit şi în unele ghiduri, timpul nu are asperităţi, el este un tobogan pe care alunecăm pînă la epuizarea tuturor fantasmele noastre).

Cînd l-am terminat, romanul era deja viu şi se izbea cu umerii săi încă fragili de uşă ca să iasă afară. L-am lăsat să plece şi am ieşit şi eu după el, oarecum curios: unde ai să te duci acum? ce ai să faci?, l-am întrebat. Am vagabondat împreună prin Paris, un om cu o carte alături. Parisul este de altfel plin de fantomele celor care se plimbă aşa, cu cărţile lor scrise sau nescrise alături.

Dar romanul meu avea un scop precis, voia să fotografieze Parisul invizibil din minţile celor care îl iubesc. Sunt cărţi de genul acesta, care au impresia că trebuie să viziteze imediat locurile care le-au născut şi oamenii care nu le-au citit încă. Întotdeauna m-am întrebat, de ce sunt oamenii atît de rapizi în a-şi expune fantasmele erotice dar atît de discreţi cu fantasmele lor culturale? Cine ştie, poate că fantasmele din această ultimă categorie sunt şi cele mai secrete şi cele mai dureroase şi cel mai greu de mărturisit." (Matei Vişniec)

După succesul repurtat de reeditarea romanului Cafeneaua Pas-Parol, Matei Vişniec revine în proză cu un nou roman. De data aceasta centrul lumii se mută la cafeneaua Saint-Médard - o agora a literelor, un turn Babel contemporan, în jurul căruia gravitează doar autori şi personaje. Un întreg univers patronat de un editor francez, fără editură, domnul Cambreleng care; excedat de lectura manuscriselor primite, de sutele de pagini de cuvinte, scrise de autori avizi de glorie literară, într-o lume în care domnesc imaginea şi sunetul, decretează moartea cuvintelor. Acum, principala lui pasiune este colecţionarea cărţilor moarte, care umplu librăriile devenite abatoare, din cauza cititorilor orbi şi surzi la suferinţa şi plînsul cărţilor necitite.

Într-un Paris asediat de personalităţile care l-au locuit şi de o istorie glorioasă, se derulează numeroase întîmplări neobişnuite, invizibile unui ochi neexersat: un poem cucereşte planeta, o pisică ţine un jurnal, o poveste de dragoste scapă de sub control, visele evadează în realitate şi toţi locuitorii devin, fără voia lor, personaje.

Sindromul de panică în Oraşul Luminilor este o distopie vie, care tocmai se consumă sub pana unui scriitor ratat, devenit personajul principal al acestui roman total.

Notă: Mulţumiri Companiei "Théâtre de la Presqu'île" şi directorului acesteia, Michel Vivier (Granville, Franţa), pentru participarea la concepţia imaginii de pe copertă.

49.

La mijlocul lunii noiembrie domnul Cambreleng mă luă cu el la prima operaţiune de comando a grupului nostru.
- Acum, îmi spuse el, că sunteţi iniţiat, puteţi ajuta şi pe alţii.
Ca de obicei, tot ce spunea domnul Cambreleng ţinea de limbajul eliptic. În ce fusesem eu, de fapt, iniţiat, de cînd îl cunoşteam pe domnul Cambreleng? Şi pe cine urma să ajut? Chiar dacă nu aveam răspunsuri clare la aceste întrebări, o anumită mîndrie emana totuşi din adîncul meu. Iar atunci cînd cinam cu ceilalţi membri ai grupului îmi dădeam seama că toţi resimţeau acelaşi lucru. Cu toţii eram iniţiaţi şi dispuşi să-i ajutăm pe alţii.

În ultimul timp succesul iniţierii noastre putea fi măsurat prin plăcerea pe care ne-o procura scrierea în comun. Nimeni nu se mai gîndea să-şi semneze povestirile sau nuvelele scrise. Ele circulau apoi din mînă în mînă şi erau rescrise sau completate de ceilalţi membri ai grupului. Mi se întîmpla uneori să-mi revină o poveste începută de mine, rescrisă de Pantelis sau de Hung Fao, completată şi transformată total, şi pe care aveam din nou dreptul să o rescriu.
- Aşa rămîn textele în viaţă, spunea domnul Cambreleng. Ele trebuie nu numai citite continuu, ci şi rescrise continuu... Într-o bună zi omenirea va avea această revelaţie, oamenii vor avea această revelaţie, şi anume că fiecare carte citită trebuie şi rescrisă. Cînd oamenii se vor ocupa numai de asta, lumea va fi în sfîrşit mîntuită.

Pînă la mîntuirea lumii, însă, domnul Cambreleng ne propunea să salvăm sufletele schingiuite de la Salonul Internaţional al Cărţii. Săptămîna cînd avea loc Salonul, la începutul lunii noiembrie, era poate momentul cel mai excitant al anului pentru domnul Cambreleng. Marea, imensa lui plăcere era să se plimbe cu noi prin Salon de dimineaţa pînă seara pentru a-i identifica în primul rînd pe scriitorii schingiuiţi. Un scriitor schingiuit era un scriitor obligat, de către editura sa, să se aşeze, alături de standul respectiv, în spatele unei mese, cu un teanc din cărţile sale în faţă, pentru a acorda autografe. Nouăzeci la sută dintre aceşti oameni afişau o mutră de cîini bătuţi. Mai nimeni nu se oprea în faţa mesei lor şi în faţa numelui lor scris cu litere cît mai vizibile pe o bucată de carton.
- Uite-l, uite-l cu ce priviri cerşeşte puţină atenţie, îmi spunea din cînd în cînd domnul Cambreleng luîndu-mă de braţ şi forţîndu-mă să mă uit în cutare sau în cutare direcţie, de la o distanţă apreciabilă pentru ca autorul respectiv să nu-şi dea seama că este pîndit.

Aşteptam apoi să vedem ce se întîmplă cu respectivul scriitor schingiuit. În general el urmărea cu o privire absentă circulaţia vizitatorilor de la un stand la altul, conştient de ridicolul situaţiei lui. Ridicolul se amplifica însă atunci cînd se oprea cîte un vizitator în faţa mesei sale, îi privea cu indiferenţă cărţile şi pleca mai departe. Cînd trecătorul mai şi răsfoia cartea înainte de a o abandona din nou pe masă şi a-şi continua drumul, ridicolul se transforma în umilinţă.

Domnul Cambreleng avea o explicaţie pentru această teribilă schingiuire în public a scriitorilor de către marile dar şi micile edituri. O editură, spunea domnul Cambreleng, nu-şi poate permite să facă publicitate decît pentru zece la sută dintre scriitorii publicaţi de ea.
- Atunci de ce îi publică pe cei pe care nu poate să-i sprijine? am întrebat.
- Ca să nu-i publice alţii, fu răspunsul domnului Cambreleng.

Da, da, aşa mergea maşina editorială în Occident. Editurile nu publică ci stochează autori. Un autor stocat de către o editură, adică legat prin contract de ea, este publicat numai ca să nu fie furat de o alta.

Domnul Cambreleng avea un ochi perfect format pentru identificarea acestor scriitori stocaţi.
- Uite-l, uite-l pe tipul de acolo... De zece ani publică la aceeaşi editură cîte un roman pe an, dar nu i se întîmplă încă nimic. Într-o bună zi, însă, dacă rămîne fidel şi dacă e cuminte, editura se va decide să-l bage în faţă. Cu cîteva zeci de mii de euro investiţi în publicitate omul va ţîşni. Va lua un premiu, va rămîne în atenţia publicului doi sau trei ani... Şi apoi se va aşeza peste el, din nou, uitarea...

Într-un fel, noi, cei din grupul Cambreleng, trecuserăm prin acest tip de experienţă. Vindecaţi însă de orgolii şi de dorinţa de a mai transmite ceva lumii, ne simţeam acum la milioane de kilometri distanţă de agitaţia celorlalţi, a restului turmei.
- Haideţi să-l salvăm pe ăsta, ne spunea din cînd în cînd domnul Cambreleng arătîndu-ne cîte un chip tumefiat de aşteptare, cîte un suflet de scriitor schingiut.

Salvarea sa temporară se făcea după un ritual extrem de bine rodat. Întîi, domnul Cambreleng se apropia de masa respectivului scriitor, dădea mîna cu el, îi spunea că i-a citit deja cartea, dar că mai doreşte să cumpere un exemplar cu dedicaţie pentru cineva. Ochii nefericitului autor deveneau dintr-o dată enormi, faţa i se înroşea de plăcere şi de emoţie, brusc aerul începea să-i circule cu mai mare eficienţă în plămîni. Omul se ridica în picioare, se fîsticea aproape, îi mulţumea domnului Cambreleng pentru aprecieri. Întreba, bineînţeles, pentru cine trebuia să scrie dedicaţia, iar cînd începea să o scrie o făcea cu o infinită grijă şi tandreţe. În general acela era momentul în care alţi doi membri ai grupului se apropiau de masa sufletului schingiuit dar pe cale de mîntuire. Eu şi cu Faviola ne apropiam oarecum în mod natural de masă şi ne aşezam oarecum la coadă, ca şi cum ne-am fi aşteptat rîndul pentru a primi şi noi autografe. Cu trei oameni la masa sa, scriitorul devenea aproape fericit. Iar noi îl auzeam spunîndu-şi în sinea sa "Doamne, totuşi, uite că nu scriu degeaba, că nu am muncit degeaba..." În tot acest timp domnul Cambreleng continua conversaţia savantă cu respectivul scriitor, îi arăta, de exemplu, la pagina 57, unul dintre pasajele sale preferate. Faţa scriitorului schingiuit se destindea şi mai mult, ochii săi deveneau luminoşi şi generoşi, spatele i se îndrepta, corpul său căpăta ţinută, omul se relaxa, îşi slăbea nodul de la cravată, îi propunea domnului Cambreleng să bea un pahar cu apă... Pe fondul conversaţiei dintre nefericit şi domnul Cambreleng, eu şi Faviola începeam şi noi să-i răsfoim cartea şi să ne arătăm reciproc pasaje interesante. În spatele nostru veneau apoi Pantelis şi François, apoi Jaroslava şi Georges... Domnul Cambreleng îi cerea nefericitului să-i acorde favoarea unei fotografii făcută împreună, ceea ce nefericitul accepta imediat. Bineînţeles, domnul Cambreleng se arăta extrem de stîngaci în mînuirea aparatului său digital, ceea ce nu făcea decît să-l încînte şi mai mult pe nefericit dispus să tragă infinit de timp numai să aibe pe cineva la masa lui. Cu şase oameni la masa lui, însă, lucrurile începeau să ia o altă întorsătură. Atraşi de acest mic ciorchine de oameni, vizitatorii normali începeau să se adune şi ei. După ce, la rîndul nostru, eu şi Faviola îi ceream dedicaţii nefericitului, agitaţia în jurul mesei sale devenea atît de evidentă încît tot mai multă lumea aflată în trecere pe acolo întorcea capul sau se oprea să observe ce se întîmplă.

Cînd agitaţia începea să prindă, domnul Cambreleng făcea un semn şi brusc apărea şi cocoşatul fără nume, cu un aparat de filmat. Treceam, în felul acesta, la partea a doua a operaţiunii noastre de comando. Utilizarea aparatului de filmat era echivalentă, pentru domnul Cambreleng, cu recurgerea la artileria grea. Unul dintre noi, cel mai des domnul orb Lajournade care juca de minune rolul de jurnalist orbit şi intimidat de personalitatea unui mare scriitor, începea să-l intervieveze pe nefericit. În timp ce domnul orb Lajournade se agita cu un microfon enorm, cocoşatul evolua cu aparatul de filmat în jurul nefericitului, asupra căruia proiecta şi lumina puternică a unui reflector. Succesul operaţiunii noastre de salvare era ca şi asigurat. Acest simulacru de mediatizare atrăgea brusc tot felul de gură-cască, inclusiv amatori de literatură dezorientaţi, gata să cumpere tot ce era cît de cît o valoare sigură, adică mediatizată. În general, în momentul în care noi plecam de la locul faptei, lăsam în urma noastră un om cu moralul redresat, înconjurat de cîteva muşte venite să nu piardă ocazia de a cunoaşte un adevărat scriitor.

Domnului Cambreleng nu-i plăcea să refacă traseul pentru a constata, după un sfert de oră sau după treizeci de minute, dacă micul bulgăre de zăpadă lansat de noi la vale de pe vîrful muntelui se transformase în avalanşă. Omul nostru era lăsat pe mîna larg deschisă a tuturor posibilităţilor, deci a neantului. Iar cînd ieşeam, la ora închiderii, de la tîrgul de carte, depuneam lîngă o pubelă toate cărţile cumpărate în cursul operaţiunilor noastre de comando succesive. Salvam uneori, în felul acesta, cîte zece suflete pe zi şi ne simţeam atît de fericiţi, atît de utili.

50.

Întîmplările în care ne implica frecventarea domnului Cambreleng luară o nouă întorsătură în ziua cînd cuvintele ocupară librăria L'Arbre à lettres. Evenimentele avură loc la cîteva zile după închiderea Tîrgului de carte. Prînzeam la restaurantul Chez Marty, împreună cu domnul Cambreleng, cu Pantelis, cu domnul orb Lajournade, precum şi cu un nou-venit în preajma noastră, un om filiform şi fără vîrstă pe care domnul Cambreleng ni-l prezentase ca fiind "un mare scriitor fără operă". Patroana restaurantului, Madame Detambel, tocmai ne povestea despre problemele de umezeală pe care le avea în pivniţă. Tot cartierul fusese pe vremuri unul de tăbăcari aşezaţi de-a lungului singurului afluent al Senei în zona oraşului Paris, La Bièvre. În 1850, însă, rîul devenise atît de pestilenţial încît Municipalitatea luase decizia să-l acopere şi să-l dirijeze printr-un canal.
- Vă imaginaţi, spunea Madame Detambel, în fiecare zi cînd ne ducem la piaţă la Mouffetard trecem de fapt pe deasupra unui rîu încarcerat.

Faviola deschise uşa restaurantului exact în clipa cînd doamna Detambel pronunţa cuvîntul încarcerat. Palidă, şchiopătînd, respirînd din greu, cu părul în dezordine, Faviola avea aerul unei fiinţe urmărită de un strigoi. Domnul Cambreleng se ridică imediat şi o aduse la masă, o obligă să se aşeze pe un scaun şi începu să-i frece una din mîini ca şi cum ar fi ştiut exact ce trebuie să facă pentru a o reanima pe Faviola.
- Ce aveţi, domnişoară? întrebă doamna Detambel umplîndu-i un pahar cu apă.

Foarte neliniştit eram şi eu, dar n-am îndrăznit să mă manifest. Pantelis însă începu să tremure uşor şi o mîngîie pe faţă. Domnul orb Lajournade aprinse o ţigară şi i-o înfipse Faviolei între buze. Faviola trase puternic un fum ca şi cum ar fi fost oxigen pur, după care vorbi:
- Au ieşit cuvintele...
- Au ieşit cuvintele... unde? întrebă domnul Cambreleng.
- Au ieşit şi au ocupat librăria, spuse Faviola.

Toţi ne-am gîndit la François, a cărui misiune era, de mai bine de cîteva luni să calmeze cărţile. Faviola înţelese din priviri îngrijorarea noastră şi răspunse:
- Nu ştiu ce i-au făcut. Numai eu am reuşit să fug.

Ne-am ridicat bineînţeles toţi de la masă şi am fugit spre librărie. Era pe la ora nouă seara. Animaţia de pe strada Mouffetard se redusese considerabil. Vînzătorii de fructe şi de legume îşi strînseseră tarabele, toate magazinele cu produse regionale, cu vinuri şi cu delicatese erau închise. Cîţiva măturători se mai agitau pe esplanada din faţa bisericii Saint-Médard, doi copii se jucau sub privirile unei mame grijulii în scuarul de lîngă biserică.

Apropiindu-ne de librărie ne-am dat într-adevăr seama că în interior se întîmplase ceva. Cărţile din cele două mari vitrine erau înecate într-un fel de ceaţă lăptoasă şi zumzăitoare, ca şi cum milioane de greieri ar fi invadat librăria. Faviola, în momentul în care ieşise înnebunită din librărie, închisese uşa în urma ei, ca şi cum s-ar fi temut că milioanele de cuvinte ţăşnite din cărţi ar fi putut invada oraşul.

Cuvintele însă nu păreau doritoare să iasă din librărie. Ar fi putut s-o facă prin gaura cheii sau prin gurile de aerisire, dar domnul Cambreleng, după ce analiză repede situaţia, constată că nu existau scurgeri. Nu, cuvintele din librărie nu doriseră altceva decît să ocupe librăria, asta era tot.

L-am întrebat pe domnul Cambreleng dacă era pentru prima dată cînd se întîmpla aşa ceva. El mă privi însă cu un aer atît de mustrător încît am renunţat imediat să-i mai cer acest gen de detalii. Privirea sa rămase însă înfiptă în creierul meu. Era genul de privire încărcată cu următorul gen de mesaj: "Cum e posibil ca un om care a început să înţeleagă cîte ceva să pună astfel de întrebări stupide?".
- Va trebui să aşteptăm, spuse domnul Cambreleng, conştient că nimeni altul nu putea propune vreo soluţie.

Să aşteptăm, ce?
- Cuvintele obosesc şi ele, ne informă domnul Cambreleng. Revoltele cuvintelor seamănă cu cele umane, se moleşesc la un moment dat.

Noi însă eram intrigaţi de substanţa lăptoasă din interiorul librăriei. De unde putea să vină acel abur pe cale de a deveni un fel de gelatină? Nu trebuia oare să intrăm imediat să-l scoatem pe François de acolo? Nu exista oare pericolul ca un om să fie asfixiat din cauza unei asemenea explozii de cuvinte?

Nu. Părerea domnului Cambreleng era categorică. Nu era cazul să intrăm în acel moment în librărie. Ar fi fost ca şi cum am fi violat un creier. Cuvintele formaseră de fapt, ţîşnind din cărţi, un fel de creier artificial. Se recompuseseră după alte reguli, se coagulaseră într-un regim de libertate. Din punctul de vedere al cuvintelor, mai spuse domnul Cambreleng, orice carte este o dictatură, chiar dacă ea, cartea, reprezintă pentru umanitate o capodoperă. Uneori, însă, şi era exact ceea ce se întîmplase în librărie, cuvintele dau pe afară şi creează republici. Da, da, ne asigură domnul Cambreleng, cuvintele au din cînd în cînd această putere, această forţă de declanşare a unor reacţii eliberatoare în lanţ. De la marile acumulări de cuvinte, cum sunt bibliotecile, librăriile, şi chiar creierele umane, ne putem aştepta la orice. Şi în capul nostru uneori cuvintele se revoltă şi creează republici după ce au fost ţinute închise, claustrate, mumificate... Dar cîţi dintre noi se gîndesc la acest lucru, sau sunt capabili să-şi dea seama dacă în capul lor cuvintele trăiesc în regim de dictatură sau de republică? Prea puţini, mult prea puţini... Noi toţi considerăm că suntem fiinţe gînditoare, cînd de fapt suntem nişte recipiente locuite de cuvinte...
- În orice caz, mai spuse domnul Cambreleng, acest tip de revoltă a devenit din ce în ce mai frecvent în ultimii ani. Autorităţile nu spun niciodată nimic, lucrurile sunt ţinute în secret, dar eu am mai văzut revolte de cuvinte. A existat o asemenea revoltă chiar şi la vechea Bibliotecă Naţională cînd milioane de cărţi au fost transferate la noua Bibliotecă Naţională.

În timp ce domnul Cambreleng ne spunea toate acestea şi ne agitam curioşi în faţa librăriei, un abur bizar începu să iasă pe sub uşă. O maşină a pompierilor trecu prin apropiere, dar avea cu siguranţă altă destinaţie. Cineva deschise o fereastră la etajul de deasupra librăriei, se aplecă spre noi şi puse o întrebare relativ banală:
- Iar au început?
- Iar, răspunse domnul Cambreleng locatarului, un domn burtos trecut de 60 de ani.
- Ăsta e calvarul nostru, comentă personajul.

Ca şi cum acel schimb de cuvinte ar fi fost evocator pentru modul în care ar fi trebuit să reacţionăm, Pantelis mă trase de mînă pînă la poarta din fier forjat din faţa bisericii Saint-Médard.
- Aţi citit vreodată această inscripţie? mă întrebă el.

Pe poarta metalică era fixată o tăbliţă destinată turiştilor, una dintre miile de tăbliţe similare care împînzeau tot Parisul. Tăbliţa conţinea cîteva scurte informaţii privind istoria locului şi a bisericii Saint-Médard.

Pantelis îmi indică un anumit paragraf. Din el rezulta că între 1728 şi 1732 toată zona din jurul bisericii fusese scena unor teribile scene de isterie colectivă, cu procesiuni şi vindecări miraculoase. Într-o zi bună zi, însă, pe uşa bisericii apăru următoarea inscripţie: "Din ordinul Regelui, Dumnezeu nu mai are voie să comită miracole în acest loc".

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.