Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Clickantabil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Publicul de concert


Oltea Şerban-Pârâu

09.10.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Scriam înaintea Festivalului "Enescu" despre public şi relaţia acestuia cu festivalul de-a lungul a aproape jumătate de secol de istorie recentă. Uimirea artiştilor străini, români şi a comentatorilor fenomenului în faţa afluenţei spectatorilor la ediţia din 2003 a festivalului "Enescu" a fost sinceră şi unanimă. Greu de dat explicaţii. Poate că acestea vor veni mai târziu. Deocamdată, nu putem decât să ne bucurăm.

Este adevărat că biletele n-au fost scumpe şi că acest lucru a fost spus cu toate ocaziile posibile. E imposibil, oriunde în lume, să-i vezi şi să-i asculţi pe viu, într-o sală, pe Zubin Mehta la pupitrul orchestrei Maggio Musicale Fiorentino sau pe Sir Colin Davis conducând London Symphony Orchestra, cu minimum echivalentul a trei dolari. Dar de la existenţa acestei oportunităţi până la "urnirea" potenţialului spectator de acasă până la casa de bilete şi apoi la spectacol, astfel încât seară de seară, aproape, Sala Palatului să fie arhiplină, pe scaune şi pe scări (iar când nu era, tot vedeai 3500 de scaune ocupate din cele aproximativ 4000), este o distanţă apreciabilă. Ce a determinat atâta lume să ia cu asalt sălile de concert (şi la Ateneu sau Operă situaţia a fost aceeaşi), fie că a plouat aproape o săptămână încontinuu, fie că vremea a fost frumoasă şi însorită ? Cum a început să facă Enescu săli pline şi să genereze urale, dintr-o dată ? De unde a venit acest public, în bună măsură "virgin" în materie de concerte simfonice, camerale sau operă? Sunt întrebări cărora deocamdată nu le putem da decât răspunsuri cu o puternică tentă personală, a căror subiectivitate mi-o asum.



În afara publicului tradiţional al festivalului, în septembrie 2003 au venit în sălile de concert mulţi spectatori care au fost rar sau deloc la concert înaintea acestui moment. Acest public nu cunoaşte regulile concertului, nu ştie că între părţile unei simfonii sau unui concert nu se aplaudă (ci se aşteaptă sfârşitul, când dirijorul se întoarce cu faţa la public), uneori mai uită să închidă telefoanele mobile (dar şi celor cu ştate vechi în domeniu li se mai întâmplă). Dar a-l condamna pe acest nou spectator, a cărui vîrstă se găseşte, de cele mai multe ori sub 40 de ani, pentru aceste aspecte ce ţin de "bunele maniere" în sala de concert este stupid. Nimeni nu i-a spus că aşa ceva nu se face... Noi, cei dinăuntru ar trebui să ne gândim cum putem să educăm acest public, care încearcă să scape din capcana muzicii de consum şi a echivalenţei între ideea de timp liber şi divertisment ieftin şi nu ştie exact ce trebuie să facă în acest scop. A auzit de festival, a auzit că e frumos şi a venit.



La ora actuală, cine poate face acest lucru. Şcoala, poliţia, armata ? Nu. Singura care are forţa şi impactul necesare este televiziunea. Iar ea face exact invers. Stimulează prostul gust şi divertismentul ieftin. Şi este vorba inclusiv de televiziunea publică, momente precum Festivalul "Enescu" (reflectat şi transmis de posturile publice), producând numai nervi şi chinuri majorităţii din cei foarte mulţi implicaţi în realizarea acestui proiect. Imediat ce cortina a căzut, domeniul va intra în aceeaşi banală şi bătrânească formulă de prezentare pe posturile naţionale ca şi până acum, care te determină să schimbi automat programul când vezi şi auzi aceleaşi discursuri de prezentare demodate şi plîngăreţe. Să tragă cineva cu ochiul la Mezzo, un canal de televiziune dedicat muzicii clasice, sau măcar la emisiunile de cultură ale programelor cu profil general gen Euronews sau TV5 şi la cum se pune problema pentru ca telespectatorul mileniului trei să devină interesat de ceea ce îi spui fie şi despre muzica clasică, nici nu se pune problema. Paradoxul este că teatrul sau cinematografia beneficiază de astfel de emisiuni sau rubrici atractive. În cazul unor televiziuni particulare am văzut şi emisiuni despre carte realizate cu grijă pentru a capta publicul şi nu de a-l îndepărta de fenomen. Dar cine poate obliga televiziunea publică (ce să mai vorbim despre cele particulare) "să-şi de silinţa"...

Într-un fel, situaţia a fost aceeaşi cu obligativitatea (propunerea, rugămintea... nu ştim cum a sunat oferta) ca orchestrele simfonice mari invitate la festival şi dirijorii acestora să includă în program lucrări de Enescu. Toţi şi-au făcut datoria şi au cîntat ceea ce şi-au ales sau li s-a dat. Dar nu toţi au făcut-o într-adevăr cu onestitate profesională şi mai ales, nu toţi "şi-au dat silinţa". Aşa am avut o versiune plată, pătrată şi lentă a Rapsodiei a II-a cu Orchestra Filarmonicii Regale din Stockholm cu Alain Gilbert la pupitru sau o versiune "mutilată" şi neglijent cântată cu Gerd Albrecht şi Wiener Symphoniker a Suitei I pentru orchestră de Enescu. Lucrările au fost aproape de nerecunoscut. Din fericire, acestea au fost sancţionate şi de public şi de critică. Dar în rest, nu s-a întâmplat nimic. Nici nu avea ce să se întâmple, în fond.

Important este că surprizele plăcute privind muzica lui Enescu interpretată de străini au fost mult mai multe. Făcînd o selecţie între acestea, amintim pasionata versiune a Suitei a II-a cu Orchestra Filarmonicii din Moscova dirijată de Yuri Simonov, transparenta Suită a III-a "Săteasca" cu Orchestra simfonică din Praga dirijată de Leos Svarovsky, apoi una dintre culmile festivalului şi respectiv una dintre versiunile cele mai profunde ale muzicii enesciene pe care ne-a oferit-o Orchestra Filarmonicii din Helsinki cu fabulosul Leif Segerstam (despre care publicul românesc nu ştia nimic) cu pretenţiosul Vox Maris (solist Marius Brenciu), Simfonia a II-a cu Michel Plasson la pupitrul orchestrei simfonice a Academiei naţionale Santa Cecilia, complexul program Enescu semnat de Gidon Kremer şi Kremerata Baltika (cu Octetul orchestrat şi Cvintetul cu pian în versiuni de elită) şi, nu în ultimul rând, Simfonia a III-a cu Royal Philharmonic Orchestra din Londra dirijată de Horia Andreescu, care a avut la dispoziţie un "instrument" care funcţiona tehnic perfect, ceea ce i-a oferit posibilitatea să se concentreze asupra concepţiei şi expresiei dificilei lucrări enesciene.

Oare principalele achiziţii ale acestui festival, afluenţa publicului către muzica clasică şi transformarea muzicii lui Enescu într-o muzică de popularitate vor putea fi susţinute de instituţiile româneşti de concert şi spectacol de acum înainte ? Presa (de cultură şi cea generală - care a reflectat festivalul de trei-patru ori mai mult decât la anterioara ediţie, cel puţin cantitativ) are ceva de spus în acest sens. Televiziunea publică ar putea contribui şi ea. Dar responsabilitatea principală se găseşte chiar în "curtea" celor care au stagiuni de concert şi spectacol şi trebuie să se gândească cum ar putea să nu mai folosească calculatoarele din secretariatele muzicale doar pentru pasienţe şi jocuri, ci să caute idei pentru a-şi apropia (din nou) publicul. Un public care la Ateneu, la concertele Beethoven by Midnight, de exemplu, era într-o majoritate covârşitoare un public cu vârsta sub 40 de ani.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

0

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Alvin Ailey American Dance Theatre la Bucureşti (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Oedipe - 50
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Senzaţia şi clişeul (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Toamna simfonică (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Operă şi aer liber
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Muzica în mp3
Sageata Liter-Rock
Sageata UK top 50 - Acum 50 de ani
Sageata Top nostalgic


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer