Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Manualul traducătorului în cultura provincială globală


Bogdan Ghiu

22.03.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Traducătorul-agent (literar), contra-om politic şi colaboraţionist calificat

Faţă de autorii pe care-i traduc mă simt, în primul rînd, responsabil. Responsabilitatea traducătorului se declină însă pe multe paliere. Există cărţi, şi mai ales autori, faţă de care m-aş simţi vinovat dacă nu i-aş traduce, dacă n-ar fi traduşi. Apoi, evident, şi la infinit, mă simt responsabil de felul în care îi traduc. Traducătorul face parte dintr-un lanţ uman, dintr-o reţea poştală pe care, de fapt, uneori - în România, cel puţin -, tocmai el (trebuie să) o constituie. Se aplică aici imaginea lui Nietzsche despre gînditorii care lansează săgeţi care sînt, apoi, culese şi lansate mai departe, din timp în timp şi cu întreruperi, de alţi gînditori: o adevărată ştafetă invizibilă. Traducătorul, din acest punct de vedere, este un agent, şi nu doar literar, ci de influenţă, de propagare, al unui autor, al unei panoplii de idei pe care consideră injust şi sinucigaş să le vadă stînd pe perete şi nu la lucru, în acţiune. Traducătorul este un contra-om politic care participă specific la actualizarea ideilor prin transplantarea lor, ca "arme", la el "acasă". Prin traducere trebuie să-ţi propui întotdeauna să "răneşti", să deschizi, să menţii necontenit deschise vechi şi noi "răni narcisice" ale corpurilor autohtone, care întotdeauna tind spre supra-organicizare. Din punctul acesta de vedere, traducătorul este întotdeauna un "trădător", dar nu atît al celor pe care-i traduce, cît al "alor săi". Un "colaboraţionist" inefabil. O fenomen de "coloană a cincea". În domeniul teoriei artei contemporane, mult mai avansat şi mai clarificat, mai ne-defazat, după opinia mea, decît cel al teoriei literare, Boris Groys numeşte acest fenomen "auctorialitate multiplă".


Traducerea inutilă şi traducerea automată

Fiecare traducător trebuie să-şi aibă autorii "lui", familia lui: clan, trib, haită, cum ar spune Deleuze-Guattari. Eu nu sînt un traducător care preia comenzi de la editori, ci care face presiuni şi exercită lobby asupra editorilor pentru autorii "săi". Pe de o parte, traducerile au devenit, azi, inutile: cu toţii citim în cîte o limbă, în vreo "engleză" măcar (limbă dez-idiomatizată, devenită limbaj), ca mediu universal. Dar, pe de altă parte, nu exişti, ca autor, decît dacă eşti tradus. Scriem, dacă se poate spune aşa, direct în traducere, existăm deja, gata traduşi: scriem tot mai "englezeşte", nivelîndu-ne. Astfel încît există o dublă tendinţă, de dez-idiomatizare şi de "universalizare" (mai exact, de "normativizare", de globalizare) la nivelul propriu-zis al textului şi de particularizare la nivelul subiectelor. Astfel încît devine, de fapt, tot mai uşor, mai "automat" să traduci. Scriitorii contemporani scriu direct în traducere, direct tradus, în ceea ce, deja, se poate numi un "stil internaţional" (ca în teatru, ca în film, arte colective, dar doar secundar verbale).


Împotriva asimilării străinului şi a traducerii-împămîntenire (naturalizare)

Trebuie să traduci cît mai aproape de original. Intraductibilele trebuie marcate, păstrate, punctate. Nu traducem, de fapt, în adevăratul înţeles al cuvîntului, decît acolo unde nu se poate traduce. Comunicăm cu adevărat, adică ne măsurăm distanţele, ne "atingem", căpătăm "faţă" distinctă doar în punctele de intraductibilitate, doar prin intraductibile. Doar pe acolo venim cu adevărat în contact. Sînt împotriva naturalizării forţate, a asimilării străinului, a ştergerii diferenţelor, a omogenizării. Traducem tocmai pentru că există idei, forme etc. care nu s-au născut la noi acasă: creaţii. La ce bun, atunci, să facem să le dispară diferenţa, noutatea, drumul parcurs?


"Traducerea" universalului ca reflex îngropat

Nu poate exista formă fără deformare. Marile opere, marile sisteme se traduc, de fapt, foarte uşor, direct, deja (sînt deja "traduse") pentru că sînt universale: un fel de reflexe inobservabile (ca aerul) pentru că sînt automate, "înnăscute" (tocmai de aceea putînd fi uitate, îngropate). Ceea ce este intraductibil în ele nu este de ordinul particularului, al idiomaticului, al lingvisticului, aşa cum ar putea să pară, ci de domeniul noutăţii, al evenimentului, al creaţiei propriu-zise, care întotdeauna pare străină. Traducerea operelor universale este o reamintire, o redezvăluire, o aletheia. Sau, oricum, în orice operă pe care o traduci, şi care tocmai de aceea merită să fie tradusă, trebuie să străpungi întotdeauna "crusta" (rană narcisică inevitabil necontenit re-închisă) de "uitare", exprimată pozitiv prin diferenţele specifice, pentru a regăsi, a retrezi la viaţă ţesuturile vii şi circulaţia sangvină a universalului, care este somatic-reflexă. Numai astfel de opere, sau numai opere cu o astfel de "dinamică arheologică" a straturilor (piele-faţă/ţesuturi-organe) merită să fie traduse.


Minoratul şi neprofesionalizarea traducătorului român

În România, traducătorii sînt veriga cea mai slabă, cea mai uşor exploatabilă şi mai exploatată din întregul "lanţ al cărţii". Nu se poate trăi, aşa cum ar fi normal, din tradus. Cînd traduci o carte, ar fi normal să te poţi întreţine din cît cîştigi pe traducerea ei măcar atît cît durează traducerea respectivei cărţi. Dar nici măcar acest joc de sumă nulă nu este posibil. În România, traducerea este percepută ca un hobby şi ca o activitate subalternă, minoră. Da' ia haideţi să punem de-o grevă a traducătorilor, să vedem, ce-ar face editorii? Ce ziceţi, încercăm?


Literatura global-corectă: "stilul internaţional" (a-scrie-pentru-a-fi-tradus, a scrie direct în traducere)

Traducătorul trebuie să fie, cel mai adesea, şi editor, trebuie să facă şi treaba acestuia. În trecut, şi chiar în prezent, avem traduceri foarte bune, dar există şi foarte multă fuşereală, cauzată tocmai de statutul precar al traducătorului. Tendinţa vechilor traduceri româneşti era, aşa cum am spus deja, de a împămînteni, de a şterge diferenţele, de a naturaliza apropriativ: de a supra-, de a hiper-traduce. Mi se pare fantasmatic şi imatur să traduci astfel. Cam asta fac, atunci cînd fac treabă, redactorii de carte: anulează diferenţele, producînd, de fapt, falsuri: texte care să pară scrise direct în română (pe cînd traduceam A supraveghea şi a pedepsi de Michel Foucault, un venerabil redactor de la editura Humanitas voia cu orice preţ să traduc, de pildă, "a fabrica indivizi" prin "a crea" sau "a modela" indivizi). Dar, aşa cum, din nou, spunea, cel puţin romancierii contemporani sînt deja globalizaţi, scriu direct-tradus, pentru a fi traduşi. Ceea ce conduce, în practica traductorială de astăzi, la meteahna opusă: non-traducerea sau sub-traducerea, calchierea, stilul "barbar" care anulează, şi el, diferenţele, deci posibilitatea comunicării, dar din direcţie opusă. Tocmai pentru că sînt deja-traduse (du déjà-traduit, m-aş auto-traduce spontan în limba franceză), nu mă interesează să traduc, de exemplu, romane contemporane. Literatura contemporană globală este un fel de prêt-à-traduire, de all-ready translated. Nu exişti, ca scriitor, ca romancier, dacă nu eşti bun de tradus. Eşti publicat în limba ta, adică în limba în care scrii, numai dacă eşti traductibil, bun pentru a fi tradus, imediat, simultan, ba chiar, dacă s-ar putea, dinainte tradus, gata tradus: mai întîi tradus, tradus mai înainte de a fi fost publicat. A traduce a devenit sinonim nu numai cu a vinde, ci cu a exista. O operaţiune pur şi strict comercială devenită ontologică. Şi uite aşa vom ajunge din nou (ca) în trecut, publicînd, în româneşte, doar autori români mai întîi, deja traduşi. Există, deja, scriitori români care scriu "în traducere", doar pentru a fi traduşi. Ceea ce poate conduce la o instrumentalizare şi la o reificare a intimităţii actului de a scrie, la o reeducare a lui, la instaurarea unui fel de "cenzură pozitivă" (asemănătoare discriminării pozitive). Se discută foarte mult, obsesiv, compulsiv, în zilele noastre, despre aşa-zisul canon. Eu, însă, în ceea ce priveşte creaţia "vie", aş prefera să discutăm despre normă: despre normele, normarea şi "normativizarea" literaturii contemporane. Mai vechi spus: despre "reţetizarea" ei. Scriem tot mai global-corect, adică tot mai imediat, automat traductibil. Dar la ce bun să mai traduci ceva deja-tradus, gata tradus, uşor traductibil? Numai intraductibilele merită traduse, sînt de-tradus. Literatura trece printr-o mutaţie de fond. Inovaţia se deplasează în alt plan. Fără să ne dăm seama, literatura devine, încet încet, altceva. Devine "traducere" (de "conţinuturi", cum se spune în trans-media, trans-portabilitate de pe un "suport" pe altul, indiferent, tocmai, de mediu şi de suport). Literatura se de-lingvisticizează, devine trans-lingvistică. Traductibilitate pură.


Pentru o re-traducere permanentă

Fiecare generaţie trebuie să-şi facă traducerile ei. Să zicem, în cazul operelor canonice, cel puţin două pe secol.


Închiderea în(tre) noi înşine şi plagiatul inefabil (românesc) de influenţă

Literatura de idei contemporană este cea mai defavorizată, practic nereprezentată în programele editoriale româneşti. Există mari autori care continuă să rămînă, practic, secreţi în cultura română, care se fereşte de influenţe pentru a putea fi dominată "baronial", pe întuneric. Nu înţeleg cum unui intelectual nu-i vine, pur şi simplu, să traducă atunci cînd iubeşte ceva, ci preferă să traficheze pe tăcute idei ale altora. Preferăm să ne închidem în ale noastre pentru ca lucrurile să poată fi mai uşor de condus: prin tăcere şi ignoranţă. Tocmai de aceea nu participăm la viaţa internaţională, mondială, a ideilor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • intre cretinaria ieftina si ochelarii de cal
    miruna runcan [membru], 22.03.2009, 11:42

    De ani tot imi promit sa gasesc timp sa scriu despre viitura de traduceri idioate din media, care calca lobii cerebrali ai (tele) spectatorilor si cititorilor. Impreuna cu fiul meu aveam, acum citiva ani, un caietel pe care scriam, spontan, imbecilitati incredibile culese de pe ecran: "asta-i punctul!" (That's the point!"), numele unei echipe de fotbal american tradus "Tunarii de Mortar" ("Mortal Blasters", cf. mortieristii, cel mult mortierele). Si...imposibil de egalatul "adresa de pe strada Gettisburg" (celebrul discurs cf. "adress" cu care s-a incheiat razboiul civil american). Ca sa le dau pe cele care/mi vin in secunda asta, colectionasem sute inainte de a ceda, dezarmati.
    Cit despre meizul problemei, cel al crizei din spatiul traducerii si editarii ideilor, aici lucrurile evolueaza intre cei doi poli:
    POLUL NEPROFESIONISMULUI: autori importanti, cu drepturile cedate intergal, din naiva si generoasa prietenie, definitiv asasinati pentru circulatia publica in cimpul romanesc prin execrabile traduceri: cel mai vizibil exemplu e Vattimo.
    POLUL OCHELARILOR DE CAL: Editori (celebri ori macar bine reprezentati economic) complet surdo-muti, sau suferind de orbire voita, selectiva, ori de-a dreptul de incultura in cimpul ideilor. Dupa un chin de patru ani ca sa gasesc un editor pentru Zizek (Zabovind in negativ), am crezul ca poarta s-a deschis si am propus una din cartile mult mai celebre (atunci), cu larga deschidere culturala, fiindca avea in titlu si numele lui Lacan si pe cel al lui Hitchcock. Ei bine, nu, n-am gasit, si nici un Zizek nu s-a mai tradus pina azi (macar mult mai recentul Pleague...care are de-a face cu societatea media...) In fine. Fireste, am cedat, are si amorul limitele lui. Ca sa nu mai vorbim de literatura de specialitate, dirijata cate spatiul universitar: am in computer, din 2003(!!!!!) traducerea completa, facuta de altcineva (in draft, nu in varianta finala) a cele mai importante carti despre Semiotica teatrului. Editori? O puteam face eu insami, daca bagam bani din buzunar pentru drepturiile minuscule si pentru tipar. Refuz, fiindca mi se pare ca a nu-l plati pe omul care a muncit doi ani sa faca asta e o marsavie. Pe care o foce o gramada de lume, de altfel.

Spacer Spacer