Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De pe trotuarul de vizavi mă priveam eu


Manu Anghelescu, Maria Balabas

23.03.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De pe trotuarul de vizavi mă priveşte Maria Balabaş. Puţin îmbătrânită, cam gri... stă cu coatele sprijinite de o fereastră deschisă spre linia unei străzi; fereastră închisă în timpul unei case-colţ de intersecţie.

Din camera cealaltă mă întâmpină un smog de Champa Incense. Părul nu are culoare şi pare îngheţat. Un fel de Dr. Strangelove de culoare. Dormim în pat cu civilizaţiile de acarieni care ne anunţă încă o intersecţie existenţială.

Maria Balabaş mă priveşte în ochi cercetător-plictisită. E dimineaţă. Nu cu mult timp înainte a ridicat perdeaua şi şi-a scos capul afară din interiorul întuneric. Televizorul mersese toată noaptea şi încă mai zgomotea surd lângă un fotoliu rupt şi stors de eleganţă. Mirosea a căţel, a doi căţei. Doi - unul la fel cu celălalt. Poate-i miroseau papucii acum, că ea-şi tocea coatele pe rama geamului. Uneori evadau şi ei; li se dădea voie să amuşineze o eventuală libertate - de bulevard cântat în romanţe, învârtit în pas de umbreluţă nefolositor-trecut-cochetă; - de bulevard reconstruit în sticlă şi aluminiu, învârtit în ceas exact de grabă spre serviciu.

În ochii lor trebuie că arătăm oribili. Numai ce mi-am văzut rănile pe un ecran. Salutările din viitor arată prăfuite şi-mi produc alergie. Cum ar fi să am alt nume? Mi-ar da un titlu peste cap identitatea? Din amazoană în bătrânică operată. Improvizaţiile au încetat de la o vreme. Serviciul îmi face curat în cap. Niciodată nu am fost cochetă. Ce sens are machiajul de azi?

Am văzut-o uneori întorcând capul după tinereţea mea. Nu cu poftă. Nu gheară. Simţeam că mă mângâie dus. Nu spunea un cuvânt. Treceam cu capul în altă direcţie şi-mi purtam pălărioara roşie spre punctualitatea învăţată din familie. Nu m-am oprit niciodată să vorbesc cu ea, aşa sărmană cum o vedeam.

Ce sens are să ascunzi o durere? Dezvăluirea aduce cu sine o stare de realitate paralelă. Explicaţiile îţi arată cum un univers adiţional îşi face de cap în timpul în care tu mesteci pe furiş tehnici de concentrare. Iată răspunsul. Şi marea întrebare: de ce, oare? Nu mai vorbesc cu ea. E rea de gură şi nu iartă.

Casa ei era o bucată de lume cu fâşâituri de patefon. Iubise pătimaş. Ucisese femei şi bărbaţi şi acum, uite, nu mai putea scăpa de cenuşa lor înfiptă-n ziduri... nimeni nu venea să o dărâme. O lăsau să fie. Maria Balabaş privea câteodată cu cinism poluarea, claxoanele şi toţi oamenii ăia cu care nu mai avea de-a face. Îi venea să scuipe. Am simţit-o odată... aproape m-a atins. câte scame strânsese în ea.

Casa ei era plină de iubiri ascunse. Fiecare colţ mai purta încă parfumul unei pasiuni vitale. Avea puterea morbidă de a trece peste sentimente. Până când venea rândul ei. Atunci se speria. Fugea imediat la întâlnire cu oamenii care râd unii de alţii până când orgoliile sunt făcute scrum. În acea noapte de dezintegrare a putut spune urii pe nume. Pleacă în fiecare zi la cucerit lumea prin strategii militare câştigate prin puterea hazardului din zaruri.

Am trecut periculos de aproape de bătrâna-ea. M-am ferit, să nu mă lovesc de scorojeala ferestrei. Îmi bătea inima. Zâmbeam fără adresare. Şi-a întins umbra către mine, s-a agăţat, şi-a zis: "bună, frumoaso".

Îmi bătea inima ca şoarecelui prins în vană. Pe masa de operaţie vedeam brăţara cu oglinzi cusute şi îmi găseam cuşca din cap. O umbră insistentă îmi zicea că voi ajunge pe tărâmul promis. Doar că trebuie să încep cu o alifie de cicatrizat răni mai reci şi mai calde.

Lumea a stat. Scuipatul vremii a rămas suspendat în semicercul desenat de avânt şi de cădere. Maşinile au dispărut, caleştile la fel. Umbreluţa domnişoarei şi-a găsit o clipă odihna şi iubirea lui Gion - tăcerea.

Lumea nu stă pentru nimeni. Time waits for no one, zicea Freddie când la noi cânta ora exactă. Scuipatul de dimineaţă îmi arată consistenţa zilei abia începute cu un zâmbet în oglindă. Which mirror are you?

Am ridicat ochii... să mă văd... cum încă mai existam după ce raiul şi iadul meu se închiseseră amândouă... nu mă mai puteau primi... şi nu-mi mai rămăsese decât bucata aceea de geometrie seacă. M-am privit în ochi. Am zâmbit şi am trecut mai departe.

Am avut tupeul să ridic privirea de pe masă. M-am salvat. Călcând pe orgoliul de scriitor ambulant. Geometria nu poate fi seacă pentru cel care caută sensul calculat. Am ieşit pe uşa clinicii cu ego-ul în fracţie. Am lăsat privitul. M-am pus pe explicat rezultatul.

În urma mea lumea a-nceput din nou să se-nvârtă.
În urma lumii începusem să mă învârt eu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer