24.03.2009
Când eram în clasa întâi, părinţii mei au hotărât să ne mutăm. De fapt, am hotărât împreună. S-a făcut consiliu de familie şi am votat. S-a decis mutarea cu trei voturi la unu. Au vrut să mă convertească la unanimitate, dar n-a mers.

Am hotărât că a venit momentul să joc murdar. Am ascuns cheile de la casă, am plâns şi am încercat să conving pe oricine părea dispus să-mi acorde mai mult de treizeci de secunde că, asta e, eu fac parte dintr-o rasă ciudată de copii care nu pot locui decât la etajul opt. Am nevoie să văd lumea de sus, iubesc hurducătura liftului care mă lasă între etaje şi mă îmbie şerpeşte să mă ridic pe vârfuri, cu ochii la prohibitul buton de alarmă, îmi place să mă joc în vecini, să plănuiesc expediţii pe terasă, îmi place camera mea cu jucării... M-au ascultat, au găsit cheile într-o vază din sufragerie, mi-au împachetat cu mare grijă jucăriile şi ne-am mutat. La etajul unu. Aproape de sol.

Nimeni nu mi-a scos ochii cu avantajele, dar, cu tot spiritul de frondă, le vedeam şi singură. Camera mea era mai mare. Copiii din vecini, cam de aceeaşi vârstă. Călătoria cu liftul, de domeniul trecutului. Îmi aduseseră jucăriile, discurile cu poveşti, lucrurile de şcoală. Aveam biroul meu, mic, ca pentru mine şi trei rafturi orizontale pentru "cărţile mele". Cu tot huzurul, m-am obişnuit foarte greu. Am continuat să mă cred un fel de copil-condor. Îmi era dor de cuibul meu de la înălţime. La şcoală, când mă întreba cineva la ce etaj stau, ziceam "la opt". În timp, am optat pentru "la unu, dar am stat la opt", că nu-i frumos să minţi.

Chiar şi când m-am învăţat, ba nu, chiar când am început să mă împrietenesc cu etajul unu, nostalgia după hurducătura liftului a rămas intactă. Cumva, într-un mod absolut inexplicabil, eram în contratimp cu "acasă".

Apucătura, privită ca o hachiţă de copil, a proliferat subtil. Dar constant. La liceu ascultam Doors când toată lumea asculta U2. Când a ieşit filmul lui Oliver Stone şi Jim Morrison a realimentat euforia publică, mă pasiona exclusiv Bono. Mi-au plăcut blugii evazaţi când toată lumea îi purta drepţi şi... invers. Nu era pic de revoluţie sau de bravadă adolescentină în anacronia mea. Era doar lipsă de sincronizare.

Cred că în facultate s-a manifestat cel mai acut. Am citit poezie postmodernă când pe tapet, în bibliografia de examen, trona Graalul. În mijlocul Renaşterii m-am ocupat cu romanticii. Modernismul m-a catapultat în literatura sudamericană şi în realismul magic. De-acolo, m-am dus spre Salman Rushdie şi Toni Morrison, când colegii mei de an erau în plin roman social. Când am ajuns la postmoderni, cum-necum, eram înapoi la Villon şi la literatura picarescă. Shakespeare a fost mixat, în lumea mea, cu Sylvia Plath, pe Rabelais încă îl asociez cu e.e. cummings. Am citit Şotronul lui Cortázar în paralel cu John Donne şi restul poeţilor metafizici. Altfel spus, când toată lumea studia literatură, eu am studiat un mare haos.

Încă stăteam la etajul unu, în camera mea îmbogăţită cu ceva mai multe rafturi, când peregrinările nesincronizate la realitatea canonică m-au dus înspre scrierile lui John Barth. Acolo am găsit-o pe ea. Sau poate că am regăsit-o. Cuibărită între perne, înconjurată de tipsii de argint, cu brăţări zăngănindu-i la glezne şi gene grele plecate peste ochi de culoarea mahonului. Şeherezada îşi afundă molatec coatele în mătăsuri, în timp ce mintea ei se arcuieşte felin în tratate de naratologie. Şeherezada îşi cumpără realitatea cu zvâcniri de imaginaţie. Şeherezada îşi răscumpără în fiecare noapte, din cruzimea şahului, degetele, dinţii, părul de pe frunte, vena de pe tâmplă, sprâncenele, unduirile glasului cu o nouă istorisire. Când nerăbdarea lui creşte, povestea se opreşte, se ghemuieşte, ca o pisică, la pândă, până la ivirea zorilor... "Despre asta, mărite Şah Riar, am să-ţi povestesc... altă dată...". Şahul se încruntă, ameninţă să cheme călăul. Viaţa ei atârnă de un fir de păr. Şeherezada surâde leneş. Laţul poveştii, laţul ei atât de fin e prea strâns pentru ca grumazul să i se plece în faţa securii. Peste un ceas şahul va adormi, iar ei nu-i rămâne decât să născocească, până în noaptea următoare, o altă istorisire, la fel de viclean şi de încântător ticluită.

M-a fascinat. Naratorul perfect, aşa cum a numit-o Barth, nu e acasă nicăieri. Povestea ei e când de iubire, când de războaie, când cu prinţi, când cu hoţi, cu cerşetori şi califi, cu omoruri şi mângâieri, cu desfătări de iatac, încleştări de iatagane şi licori otrăvite. Şeherezada locuieşte, pe rând, în lumea lui Harun al-Rashid, în cea a lui Ali Baba, în buzunarele largi ale unui hoţ şi în dansul mlădios al unei cadâne. Numai o vreme. Pentru că povestea nu se termină niciodată. Lumea ei e făcută din începuturi.

Îmi aduc aminte, din copilărie, mirosul de petrosin (adoram momentul când se curăţa parchetul!), îmi aduc aminte cum se vedea lumea de sus, când tata mă ducea la fereastră, să-mi arate maşini mai mici decât degetul meu mare. Îmi aduc aminte cum îmi citea mama, seara şi cum mijeam ochii în încercarea de a nu adormi înainte de sfârşitul poveştii. Gustul primilor şapte ani. Cheia primului "acasă". Începutul.

Mă întorc la Şeherezada de câte ori povestea mea trenează. Şi de fiecare dată îmi amintesc ceva nou. Ceva pe care îl uitasem. Îl găsesc acolo, între lămpi fermecate şi şalvari străvezii. Îl duc din nou cu mine, în cuibul meu de-acum, îl recuperez din temniţele memoriei, îl scot la lumină, ca pe un obiect mic, înţepenit în gâtul unei vaze. Aşa mă întorc acasă, în serile bune, întotdeauna cu o amintire nouă, nederanjată de hurducătura liftului de la patru. Pentru că, am uitat să vă spun, sunt din nou la înălţime. Locuiesc la etajul şapte.

0 comentarii

Publicitate

Sus