Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Revista presei  Sageata  Atelier literar

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cenaclul de la Muzeu - Şedinţa din 25.02.2009


Autori diverşi

13.04.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cenaclul de la Muzeu




*****

Cronica lui Ion Zubaşcu
Cenaclul de la Muzeu a luat fiinţă în 18 iunie 2008, din iniţiativa directorului Muzeului Naţional al Literaturii Române, dl. Radu Călin Cristea, fiind coordonat iniţial de trei critici remarcabili: Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache şi Tudorel Urian. Cenaclul şi-a reluat şedinţele în septembrie 2008, sub conducerea lui Daniel Cristea-Enache şi a lui Tudorel Urian - doi moderatori care au făcut, în timp, o echipă sudată, cu fler şi bun gust critic - întâlnirile având loc de două ori pe lună, în miercurea din a doua şi a patra saptămână a fiecărei luni, de la orele 18. În răstimpul scurt care a trecut de la înfiinţare, cenaclul a reuşit să-şi formeze un public constant şi activ, adresându-se tuturor celor care cred că au ceva de spus în literatură, atât tinerilor care doresc să se afirme, cât şi celor care, la început de drum fiind, vor o confirmare a valorii lor.

Au citit în cenaclu, in anul 2008: Gabriela Toma (poezie), Petre Andrei Fluieraşu (poezie), Adrian Suciu (poezie), Alexandru Ciprian Colţan (proză), Daniel D. Marin (poezie), Ion Maria (poezie), Ştefan Alexandru Ciobanu (poezie), Mălin Stan (poezie), Claudiu Komartin (poezie), Adrian Diniş (poezie), Aida Hancer (poezie), Cătălina Cadinoiu (poezie), Corina Munteanu (proză), Livia Dimulescu (teatru), Florin Caragiu (poezie), iar în anul 2009: Stan Ghenea (teatru), George Enache (poezie), Ofelia Prodan (poezie), Daniel Stuparu (proză), Lorena Păvălan Stuparu (poezie), Marina Ciobanu (proză).

În şedinţa din 25 februarie 2009 au citit Lorena Păvălan Stuparu - poezie şi Marina Ciobanu - proză.

****

Lorena Păvălan Stuparu - poezie
Lorena Păvălan Stuparu nu are nici o legătură cu Daniel Stuparu, prozatorul care a citit la întâlnirea precedentă a cenaclului fragmente din romanul iniţiatic Oglinda Venerei. Lorena Stuparu este doctor în filosofie, cu o teză despre Mircea Eliade, cercetător la Institutul de Filosofie al Academiei Române. Legături sporadice cu lumea literară: a frecventat cenaclul Traian Demetrescu, Craiova, Universitas, Bucureşti etc. Publicată de Geo Dumitrescu la celebra (în epocă) Poşta redacţiei, din România literară şi Flacăra, dar şi de Alex Ştefănescu, la rubrica sa de debuturi din SLAST, 1987. Premii ocazionale la diverse festivaluri literare din ţară, Calafat, Mediaş etc. Recidivează în mediile literare doar la răstimpuri mari de timp. N-a mai publicat versuri din 1996.

Îmi place să vin la Cenaclul de la Muzeu. Dincolo de un anume bovarism al femeii trecute de 40 de ani, cred într-un mesaj uman care nu poate fi transmis decât prin poezie".

Opinii de cenaclu: O stare cuminte-tulburătoare

Felicitări poetei Lorena Stuparu. Excelente versuri. Având în vedere ce se întâmplă în ţară, eu nu mai pot să mă concentrez şi să scriu nimic. Vă felicit că vă puteţi detaşa de intemperiile vremii. Ioan Turensky nu are dispoziţia necesară să şi explice ce se întâmplă în ţară. N-a criticat până acum pe nimeni, dintre cei ce-au citit la ediţiile precedente ale cenaclului. Îşi cere scuze, are o urgenţă, trebuie să plece. Tânărul poet Mălin Stan, în schimb, n-a iertat pe nimeni, n-o face nici acum: Poemele sunt slabe, cu prea mulţi termeni abstracţi, dar fără o profunzime care să reveleze idei de valoare. Sunt poezii fără cap şi coadă. Foarte tânăra Maria Bratu vine pentru prima dată la cenaclu: Nu sunt de aceeaşi valoare toate poemele, dar am găsit versuri frumoase, care mi-au dat de gândit: "În cer / Bunicii noştri sunt adolescenţi / Şi încă nu se cunosc". Per total, nu mi s-au părut poezii foarte bune, dar important e să curgă ideea. Gabriela Blebea a ajuns la cenaclu, venind dinspre filozofie, cu un copil de mână. Are o minte vie, foarte dinamică şi provocatoare, a fost materia enzimatică a acestei înâlniri, atât de necesară într-o dezbatere poetică, stârnind întrebări şi declanşând polemici fertile: Îi mulţumesc Lorenei pentru ceva important: versurile ei creează emoţii plastice puternice. Au fost imagini care m-au tulburat pentru că aveau un detaliu extrem de bine marcat şi transmiteau o stare cuminte-tulburătoare, nu... vulturoasă. Nu sunt o obişnuită a cenaclurilor, dar e de elogiat în aceste versuri o radiografiere a unei stări poetice distincte, foate bine surprinse. E important dacă poţi pleca de aici cu câteva imagini care să rămână. Pentru o bună secvenţă de timp, discuţiile au fost focalizate pe conceptul de casnicitate, care s-a lansat pornind de la versurile Lorenei Stuparu, cu trimiteri la poeticile distincte ale lui Petre Stoica, Nora Iuga sau Emil Brumaru, dar şi ale Anei Blandiana sau Ileana Mălăncioiu, cu marcarea personalizării stilistice a discursului poetic, care să-i confere un procent de istoricitate cu bătaie lungă în timp.

Opinia moderatorului:

Daniel Cristea Enache
- Fără marca unei originalităţi riscante
Discuţiile au fost mai interesante decât textele. Disputele depăşesc, desigur,  cadrul poeziei, dar e important că se întâmplă acest lucru. Aşa monotone cum sunt, versurile au stârnit intense aprecieri şi negaţii. Adevărul pare să fie la mijloc. Poezia Lorenei Stuparu e medie, cu un aer comun,  uşor defazată, anistorică, neasumându-şi codurile în care s-a scris poezie până acum, problema ei fiind aceea de a evita să forţeze uşi deschise. Textele Lorenei Stuparu sunt curăţele, cu idei de poetică, stilistică, gramatică, au versuri ingenioase, dar nu e vorba de o poezie cu marca unei originalităţi riscante. Poeta ar putea reveni peste un timp cu un nou grupaj, ar fi o experienţă interesantă să-i putem urmări evoluţia.

Despre esenţa temeiului

Un om poate fi ghicit
După cuminţenia pantofilor
Aşteptînd la adăpost
Peste noapte:
Pantofii cuviincioşi ai bunicii
Pantofii osteniţi ai bunicului
Pantofii chinuiţi ai mamei
Pantofii năstruşnici ai tatei
Şi bucuroşii pantofi ai copiilor.
Încălţări ce ne poartă în somn
Invers decît în realitate.

Pămînt nou

Scrisorile şi florile voastre de măr
De-o reînviere păstraţi liniştea
Minunea vă pare o farsă
Ivită dintre necunoscuţii
A căror moarte am plîns-o
Spre seară,
Cînd mai e lumină
De un deget
În cameră
Şi aluatul învelit
În haina de călătorie
Aşteaptă să devină pîine.

Neopozitivism

Dintr-o realitate
Înserarea abia schiţează
Un timp al respiraţiei perdelei
Fapte fluturînd pe deasupra rîndurilor
Care dilată memoria -
În cer
Bunicii noştri sunt adolescenţi
Şi încă nu se cunosc.





Marina Ciobanu - proză
A ajuns la cenaclu târziu pentru că liceul din centrul capitalei, unde predă matematica, a luat foc şi n-a plecat de la locul incendiului până acesta a fost stins. Are 48 de ani şi doi copii studenţi. A citit proza scurtă Telefon sunând gâtuită de emoţie.

Mi-a plăcut să citesc întotdeuna şi scriu literatură pentru a mai face şi altceva. N-am publicat nicăieri şi acesta e aproape un debut.

Opinii de cenaclu: Un pic din forţa unei speranţe

Doar câteva cuvinte: E o descriere de atmosferă cu multă veridicitate dar lipseşte un element dinamic, o schimbare de planuri, ceva care să se întâmple şi să dea un anume dinamism. Textul se concentrează mai mult pe crearea atmosferei (Florin Caragiu). Valoroasă e coerenţa noţiunilor în ciuda unui anume didacticism al evoluţiei epice. Dacă ar interfera nişte secvenţe absurde, şocante, i-ar creşte valoarea (Mălin Stan). Am reuşit să mi-o imaginez pe eroină ascultând proza citită (Luminiţa Duţu). Abundenţa detaliilor încearcă să înlocuiască ideile mai importante, dar proza are elemente care dau pozitiv de gândit. Îi lipseşte, însă, forţa, un pic din acea forţă care ne dă sentimentul că ne aflăm în faţa unei speranţe (George Enache). Deşi nu mă pricep nici la proză, mi-au plăcut mult şi detaliile şi descrierile, intreaga construcţie, care nu m-a obosit prin exces, ci m-a convins. Doar finalul nu mi se pare la înălţimea povestirii, nu se îmbucă vizibil cu restul. Aş găsi o altă formulă, ca textul să se oprească mai repede (Gabriela Blebea).

*****

Opinia moderatorului

Daniel Cristea- Enache
: Potenţial pentru o evoluţie viitoare
Am o altă opinie faţă de unele exprimate aici. În proza Marinei Ciobanu se întâmplă totul, viaţa, moartea... Acest monolog al ei aminteşte de proza Gabrielei Adameşteanu: în rama unei zile  intră  o întreagă atmosferă, în aşteptarea unui telefon care îngrozeşte. Poate e prea demonstrativ făcută toată povestea, prea demonstrativ şi predictibil: ştim că telefonul va aduce ceva, aruncând o lumină asupra întâmplărilor viitoare, e puţin cam artificial, iar dialogul e uneori nenatural, informaţia trebuia introdusă altfel. Dar proza se ţine bine. Marina Ciobanu e o începătoare care joacă bine acest monolog. Lectura ei e o surpriză plăcută. Textul a fost foarte bine gândit pentru a fi citit în cenaclu,  nu e o proză de începător, e publicabilă în orice revistă literară. Autoarea are potenţial pentru o evoluţie viitoare.


Telefon sunând

Tocmai încuia uşa când telefonul a început să sune. Mâna care răsucea cheia a ezitat o secundă, ea şi-a privit ceasul, nouă fără un sfert, nu, nu mai avea timp, era deja în întârziere, s-a îndreptat grăbită spre uşa liftului, bineînţeles era ocupat, parcă aş fi blestemată, ori de câte ori mă grăbesc mi se întâmplă aşa, ei, hai, s-a calmat continuându-şi monologul fără voce, n-ar fi prima oară, şi sigur, nu ultima oară, pacienţii mei cuminţi o să mă ierte, o să le zâmbesc şi o să fiu drăguţă cu ei.

Dimineaţa a trecut chinuită, durerea de cap cu care se trezise s-a accentuat, algocalminul nu făcea decât să-i sporească greaţa, doamna doctor, de ce nu încercaţi ceva mai tare, pacienţilor le prescrieţi tot felul de nume noi şi impresionante, le-am încercat pe toate, Cori, nu au niciun efect, îi spusese probabil asistentei asta de sute de ori, dar dialogul se repeta neschimbat ori de câte ori se pregătea să mai ia o pastilă.

A răsuflat uşurată când Corina a anunţat-o că nu mai aştepta nici un pacient la uşă, bineînţeles iar trecuse aproape o oră peste programul afişat, ura din ochii asistentei nu reuşea să o convingă să trimită acasă bătrânii care preferaseră să o aleagă ca medic de familie tocmai pentru că aflaseră că se purta frumos cu toţi, îi asculta cu răbdare şi avea întotdeauna un zâmbet pentru ei, chiar dacă spre sfârşitul programului acesta devenea mai mult o grimasă politicoasă, care încerca să ascundă oboseala înfiorătoare, nu e uşor să vezi cincizeci de pacienţi într-o zi.

Asistenta a plecat grăbită şi furioasă, ea a privit cu jind patul îngust pentru consultaţii, s-ar fi ghemuit acolo, de multă vreme nu putea să se mai odihnească altfel decât adunându-se ca un ghem de carne, oboseală si tristeţe, şi-ar fi culcat capul care îi zvâcnea dureros pe braţul îndoit şi ar fi închis ochii încercând să nu se mai gândească la nimic, dar trebuia să gătească, ştia că băieţii nu ar fi mâncat cu plăcere şi astăzi omleta pe care ieri o acceptaseră bucuroşi.

S-a îmbrăcat cu gesturi obosite, a renunţat să-şi mai rujeze buzele palide, ce rost mai are, şi-a luat geanta, a aruncat o privire spre fereastra pe care mereu o credea rămasă deschisă, a încuiat şi s-a îndreptat încet spre ieşirea din dispensar, a salutat portarul, observase că era singura care făcea asta şi a coborât scările de ciment tocit. Staţia autobuzului nu era departe, poate găsesc şi loc, aş putea să mă odihnesc puţin, dar în acel moment şi-a amintit de Mihai, de banii pe care i-i dăduse dimineaţă, se apropie ziua ta, nu am timp să umblu prin magazine, parcă ziceai ceva de o bluză care ţi-a plăcut, treci tu şi cumpără-ţi-o, în anul în care Mihai făcuse prima dată aşa suferise, nu mai merit nici măcar un drum de o oră în oraş, apoi se gândise, bietul de el, are aşa de puţin timp liber, şi mai ales îşi amintise eşarfa oribilă pe care i-o cumpărase la aniversarea trecută, o purtase câteva zile, chiar reuşise să-i spună lui Mihai mulţumesc mult, e drăguţă, sunetele pentru cuvântul frumoasă refuzaseră să-i iasă de pe buze, apoi o aruncase într-un fund de sertar.

Dintr-o dată s-a simţit vie, paşii i-au devenit mai uşori, şi-a ridicat fruntea şi un zâmbet firav i-a încolţit pe buze, s-a îndreptat spre staţia de metrou, i se părea ciudat drumul acesta care nu era cel de fiecare zi, avea mult de mers până la Universitate, nici nu i-a mai trecut prin cap să se aşeze deşi la un moment s-a eliberat un loc în apropierea ei, apoi pe jos de-a lungul bulevardului, trecuseră câteva luni de când nu mai fusese pe acolo. Doamne, dacă nu mai găsesc, dacă s-a vândut, a grăbit paşii, a intrat, s-a dus ţintă spre masa din centrul încăperii, strălucirea culorilor a ameţit-o puţin, a refuzat să caute singură, s-a adresat unui vânzător pe care l-a zărit în preajmă, mai aveţi albumul cu interioare din insulele greceşti, a privit cu atenţie buzele bărbatului, se temea că urechile o vor înşela, da, doamnă, dar numai un exemplar, aţi avut noroc, poate mâine nu îl mai găseaţi.

A plătit fericită, banii de la Mihai nu i-ar fi ajuns, noroc că mai avea şi pentru cumpărături, mă descurc eu cumva, a luat cu emoţie punga cu emblema librăriei, zâmbea în continuare aşa cum zâmbise tot drumul. Văzuse albumul cu câteva luni bune înainte, stătuse zeci de minute în picioare, lângă masa pe care era expus, răsfoindu-l încântată, albastrul şi bleumarinul mării, albastrul şi albul cerului şi al norilor, culorile florilor care se revărsau din ghivece şi pereţii de cărămidă văruiţi simplu o înnebuneau, şi obiectele care decorau încăperile, patul din fier forjat acoperit cu o cuvertură albastră, din nou albastru, acelaşi cu al uşilor şi ferestrelor care dădeau spre satul alb imaculat, terasele cu vedere spre mare şi spre acoperişurile plate, vasele antice din ceramică, fragmentele de statui, scoici şi cochilii de melci aşezate pe marginea unei căzi din fontă cu robinete de forma unor capete de leu, de un auriu greu, toate astea îi tăiau răsuflarea, făceau să-i tremure mâinile care întorceau paginile lucioase ale albumului scump. Revenise de două, trei ori, singură, Mihai s-ar fi uitat îngăduitor la ea şi ar fi zâmbit, ce copil eşti şi tu câteodată, băieţii ar fi fost ultimii pe care şi i-ar fi dorit lângă ea, staţi cuminţi, potoliţi-vă odată, venise singură, îşi aşteptase cuminte rândul, privise cu nesaţ paginile albumului, dar nu îndrăznise niciodată să şi-l cumpere, luna asta îi trebuie pantofi celui mare, apoi adidaşi şi blugi celui mic, nu, nu are rost, nu pot să dau atâţia bani doar pentru plăcerea mea.

Şi acum îl avea, era acolo, în plasa neagră şi foşnitoare, îi simţea greutatea şi zâmbea în continuare, atâtea ore, atâtea zile în care va fi fericită, albumul ei.

A ajuns în faţa intrării în bloc, plasele pline de cumpărături îi tăiau mâinile, le-a pus pe jos, sprijinite de uşa de sticlă, nu şi albumul, nu, şi-a trecut punga de plastic negru pe încheietură, a apăsat cele cinci taste pentru interfon, a deschis uşa grea, şi-a ridicat plasele de jos şi a urcat cu greu cele câteva trepte pâna la lift. Simţea din nou, ca în atâtea alte zile cum mâinile i se lungiseră cu câţiva centimetri, dar gândul de a ieşi din nou din casă pentru a face încă o tură de cumpărături o îngrozea, nu s-ar mai fi simţit în stare, şi atunci alegea să care dincolo de puterile ei, trei plase, cinci plase, zece plase, dar astăzi avea albumul, dungi roşii vineţii îi brăzdau încheietura pe care ţinea punga lui, nu îi păsa.

Când a ieşit din lift, telefonul suna din nou dincolo de uşa apartamentului, prelung, răbdător, a căutat grăbită cheia în geantă, mâinile îi erau ca de plumb, a descuiat, a aruncat plasele pe gresia din hol, dar telefonul s-a oprit. A rămas descumpănită în mijlocul camerei, i s-a părut pentru câteva clipe că nu mai ştia ce trebuia să facă, apoi a văzut mormanul de lucruri din hol, geanta se desfăcuse şi tot conţinutul i se revărsase peste cumpărături, a oftat, apoi a tresărit, albumul. Era intact în ambalajul lui de plastic negru, l-a scos din pungă, i-a mângâiat uşor coperta lucioasă, l-a aşezat pe măsuţa de lângă fotolii, dragul meu, nu am timp de tine acum, a simţit cum răsuflarea i se oprise în piept, oare voi avea vreodată... şi-a trecut mâna peste frunte ca pentru a îndepărta de acolo gândurile care îi dădeau târcoale de o vreme.

Desfăcuse cumpărăturile, pulpele de pui începuseră să se rumenească în cuptor, cartofii aşteptau în castron să fie curăţaţi şi puşi la fiert, cred că am făcut până acum tone de piure, şi, în timp ce întindea pe masa din bucătărie ziarul vechi pentru coji, telefonul a început iar să sune. Ea a lăsat cuţitul jos, şi-a dat la o parte de pe frunte o şuviţă rebelă, degetele au mângâiat uşor obrazul şi buzele, s-a dus în cameră, a întins mâna spre receptor dar şi-a oprit-o o clipă în aer, părea că aşteaptă ca sunetul să se oprească iar. Privea neîncrezătoare aparatul, gândurile au dus-o fără voia ei înspre zilele acelea, şi săptămânile acelea, în care aşteptase atât de mult ca telefonul să sune pentru ea, îşi agăţase atunci viaţa de cuvintele pe care ar fi trebuit să le audă, ce rânduri minunate aţi scris, cât talent, ce forţă, dar cuvintele nu veniseră, şi ea trebuise să trăiască mai departe. Şi acum soneria răsuna în toată casa, prelung, insistent, ar putea fi oare, ar mai putea fi... Bună ziua, da, eu sunt, a, dumneavoastră, da, am fost la serviciu toată dimineaţa, a rămas apoi tăcută ascultând, vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitate şi pentru grijă, da, sigur, am să-mi fac o programare cât de curând, şi altă-dată o să am mai multă grijă, da, mulţumesc foarte mult, vocea îi era uscată, simţea că fiecare sunet o zgâria până la sânge înainte de a se face auzit, la revedere, mulţumesc.

A rămas ca împietrită cu telefonul la ureche, apoi dintr-o dată a părut că se trezeşte, şi-a trecut mâna peste ochi, a aşezat cu grijă receptorul în furcă, ca pe un obiect deosebit de fragil. A făcut doi paşi spre bucătărie, s-a întors, a privit din nou telefonul, a vrut să plece dar corpul nu a ascultat-o. S-a lăsat în genunchi în faţa fotoliului, şi-a culcat obrazul pe stofa cafenie ce păstra urmele şi mirosurile atâtor dimineţi, iar braţele ei s-au întins asemenea unor mari aripi frânte.

Mai întâi suspine uscate au început să îi scuture umerii, gemea abia auzit, degetele se strângeau şi se desfăceau mototolind stofa. Lacrimile au venit târziu, dureros de târziu, la început reci ca gheaţa, apoi fierbinţi, din ce în ce mai fierbinţi, a plâns mult, pentru toate zilele şi toţi anii în care nu o mai făcuse. S-a ridicat cu greu, picioarele îi amorţiseră strivite sub povara trupului prăbuşit, a netezit cu mâna stofa umedă a fotoliului, lasă, nu-i nimic, nu o să rămână nicio urmă când o să se usuce, s-a îndreptat spre bucătărie, a curăţat cartofii, i-a pus la fiert, a pus ulei şi mirodenii la friptura care era aproape gata în cuptor, a făcut piureul, salata de roşii, budinca de ciocolată. Când băiatul cel mic a intrat în casă, bucătăria strălucea de curăţenie, ce faci iubitul mamei, cum a fost astăzi la şcoală, hai, spală-te pe mâini şi treci la masă, nu, nu îl aştepţi pe Bogdan şi nici pe tata, la calculator te joci după ce mănânci, mai vrei puţin piure, bine, cum spui, nu mă pupi, nu, nu vreau să aştept până diseară la culcare, de ce zâmbesc, aşa, pentru că îmi eşti foarte drag. Bună, Bogdan, ai sosit şi tu, nu, mai întâi mănânci, ştiu, ţie îţi place mai mult budinca de vanilie cu ananas, data viitoare. Matei, acum e rândul lui Bogdan la calculator, dacă vă certaţi îl închid şi nu mai are voie nimeni, nu, la laptopul tatei nu aveţi voie, ştiţi ce aţi făcut ultima oară, da, să ştiţi că pot să zâmbesc şi atunci când vă cert. Mihai, bună seara, aşa târziu ai scăpat, vrei să mănânci ceva, după ştiri, bine, ce spui, ce album, a, acela...

Spăla ultimele farfurii, aplecată deasupra chiuvetei, a simţit cum lacrimile îi ard ochii şi obrajii. A pus cu grijă jos farfuria pe care o tocmai o spăla, a închis robinetul, s-a îndreptat spre baie, a încuiat uşa după ea şi s-a aşezat pe marginea căzii, şi-a înfundat capul în prosopul mare şi pufos atârnat deasupra, încercând să îşi înabuşe hohotele care îi spărgeau pieptul.

Iartă-mă, Mihai, a trebuit să merg urgent la baie, ce spuneai, a, albumul, e cadoul de ziua mea cu banii pe care mi i-ai dat dimineaţă, lasă, bluza o să mi-o cumpăr altă dată, îţi place, pune-l tu te rog în bibliotecă, nu am timp să mă uit acum pe el, altă dată, poate mâine, nu-i aşa că e grozav, şi apoi doar cu vocea gândurilor ei, ştii, Mihai, nu mi-a fost prea bine în ultimul timp, nu părea a fi cine ştie ce, dureri nu prea puternice, sângerări, am crezut că vârsta e de vină, dar am doar 39 de ani, am fost la doctor şi mi-a recomandat să fac biopsie, am primit astăzi răspunsul, prin telefon, aşa se face mai nou. Gândurile ei au făcut o pauză, zâmbea privindu-şi mâinile pline de spumă, a lăsat bucuria caldă să îi inunde trupul şi sufletul. A tăcut în continuare, nu, nu te speria, nu a fost nimic, mă rog, nimic grav şi care să nu se poată rezolva printr-un banal tratament, de data asta nu aş mai fi putut să lupt fără tine, am reuşit atunci să ies singură din depresie pentru că am vrut să vă apăr de suferinţa mea, sau poate cine ştie, din orgoliu, să nu mă arăt înfrântă în faţa voastră, în faţa ta, dar cel mai greu ar fi fost pentru mine să-ţi fi spus toate astea dacă lucrurile ar fi fost atât de grave pe cât mă aşteptam, să îţi văd ochii speriaţi, m-ar fi durut mai mult decât orice altceva, ar fi trebuit să îi ferim pe copii de tristeţe şi durere, şi pe părinţi, sunt bătrâni de-acum, oare ar fi rezistat, nu ştiu, m-aş fi gândit la asta multe nopţi şi zile de acum încolo, azi am plâns de bucurie, pentru prima oară în viaţa mea, dar nu, tu nu ai văzut că am plâns, şi nici nu ai auzit ceva din ceea ce numai gândurile mele au rostit acum. Ce spui, Mihai, şi vocea ei s-a auzit calmă şi egală peste sunetul apei care curgea în chiuvetă, nu, dragule, nu vreau să merg în Grecia vara asta, dar la vară să ştii că nu mai scapi, o să plecăm doar noi doi, pe băieţi îi trimitem la mama, nu, nu e un moft cum mai au femeile câteodată, nu, iar albumul e minunat, deja îl ştiu pe dinafară, vrei să-ţi descriu interiorul de la pagina douăzeci şi patru, peretele de cărămidă ruginie netencuită, cuvertura ţesută în dungi albe şi bej, fereastra cu rame albastre şi perdea albă de dantelă, şi în larg o barcă uşoară, o pânză roşie pe marea verde şi bleumarin.

Băieţi, Mihai, să ştiţi că joi seară sunteţi invitaţii mei la restaurant, cum, de ce, aţi uitat, e ziua mea, împlinesc 40 de ani, ce spui, ce e cu vocea mea, cântă? Râsul ei a umplut casa de bucurie.

Era tânără. Era frumoasă. Era fericită.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer