Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Experiment în arhitectura românească? (II)


Augustin Ioan

07.04.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi prima parte a acestui articol aici.


Profesorul Alexandru Sandu, urbanist şi fost rector al Institutului de Arhitectură din Bucureşti, afirma adeseori în interviurile d-sale că nu s-au produs fapte culturale în arhitectura românească a ultimelor trei, patru decenii. În mod interesant însă, această lipsă de dimensiune culturală a arhitecturii edificate nu presupune cu necesitate o totală absenţă a cercetării care nu presupunea neapărat înzidirea, aducerea "în act" a proiectelor. Dimpotrivă, chiar. Anii şaizeci, şaptezeci şi chiar optzeci, bunăoară, sunt terenul unor eforturi - discontinui, sporadice şi individuale dar, mai cu seamă, fără consecinţă asupra discursului edificat al vremii - de cercetare arhitecturală pe care abia acum, când ele se suprapun peste cele două decenii pe cale să fi trecut după 1989, le re-descoperim. Documentându-mă pentru o - rămasă virtuală - expoziţie dedicată arhitecturii româneşti postbelice, am primit din partea colegilor din generaţia optzecistă - căci există şi un necunoscut optzecism arhitectural autohton, despre care, în afara modestelor mele încercări, nimeni, pare-se, nu a scris vreodată - o seamă întreagă de documente "de sertar". Studii, proiecte, texte ale vremii, expoziţii locale sau participări la competiţii externe (cine mai ştie azi că România a avut mai multe participări la concursul mitterandist pentru Tête Defénse decât SUA? Sau că românii au luat cu regularitate premii şi menţiuni la competiţia dedicată arhitecturii de sticlă de la Shinkenchiku din Japonia?). Abia acum experimentele inter-artistice ale d-lui Ion Mircea Enescu de la Costineşti capătă importanţa cuvenită, la fel cum reies la suprafaţă, tot prin comparaţia nefavorabilă contemporaneităţii, experimentele tehnologice cu structuri atipice pentru proiecte social-culturale şi sportive, sau cele din arhitectura industrială a vremii. Iată un corpus de efort exploratoriu care părea să funcţioneze ca o supapă de defulare a presiunii acumulate din pricina realităţii din activitatea reală a industriei construcţiilor româneşti.

Explorarea funcţiona aşadar ca evadare din contingent şi nu - aşa cum trebuie de fapt să se petreacă lucrurile - ca un motor al optimizării practicii curente; iată de ce şi acest tip de cercetare era unul care oferea mai curând utopii decât soluţii: acele clusters de locuinţe individuale neo-medievale, cu loc de muncă la parter, strânse împrejurul unor curţi comunitare, pe care Bienala Internaţională de la Sofia i le-a premiat lui Florin Biciuşcă - în ce fel puteau fi ele altceva decât dulci evadări din ghettourile de blocuri de prefabricate ale ultimului deceniu de dictatură?

Modul în care trebuie discutat despre experiment în arhitectură este aşadar deja contaminat de înţelesurile pe care avangarda istorică, mai cu seamă aceea occidentală, i le-a conferit conceptului. Prin urmare, discutăm despre experimentalişti ca despre "detaşamentul de avangardă" al artiştilor, cei ce se despart de starea de fapt - văzută fără excepţie drept retrogradă, academizantă, epuizată istoric - prin a o lăsa în urmă. Politic, ei sunt radicali şi excesivi: revoluţionari de toate denominaţiile, de regulă aflaţi la stânga spectrului politic, practică retorica desfiinţării status-quo-ului - manifestul, lozinca - şi îi descrie cel mai bine fractura ca topos al artei lor. Regula este opoziţia, despărţirea de ceea ce este discurs dominant / dominator atât în societate (faţă de care practicanţii experimentului se despart prin boemă) cât şi în artă. Ei doresc să rescrie societatea deodată cu arta care acesteia îi - horribile dictu! - place.

Ajunşi aici, este bine poate să precizăm că, în sensul strict al termenului, experimentalismul lipseşte în arhitectura românească post-belică. Nu există neo-avangardă, nici experiment radical, cu atât mai puţin opoziţie deschisă şi totală faţă de discursul predominant. Acolo unde există despărţire faţă de acest discurs al establishment-ului, el este lipsit de program şi de sistemă, este izolat, ascuns în limburile societăţii totalitare: nemanifest. Cred însă, pe urmele articolului la temă pe care ni l-a oferit mai demult Dragoş Gheorghiu ("Context şi experiment în arhitectură" în Experiment în arta românească după 1960, Bucureşti, CSAC, 1997, pp.108-112), că termenul cheie pentru a începe discuţia despre experimentul românesc este acela de "context". Nu putem vorbi aşadar doar despre experiment, fără să menţionăm contextul căruia i se adresează şi faţă de care artistul experimentator se situează obligatoriu în răspăr. Dragoş Gheorghiu face o analiză temeinică a ceea ce, în diferenţă faţă de context, poate fi investigat în căutare de experiment, după cum, pe de altă parte, el priveşte la discursul oficial ca la unul în perpetuă re-localizare, capabil să colonizeze acele pliuri care i-ar putea scăpa controlului pe care altminteri îl exercită asupra întregii societăţi.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer