Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Caraorman - frumoasa şi bestia


Eugen Andronic

07.04.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Zborul peste o apă încremenită în smarald, liniştea deplină întreruptă doar de foşnetul sacadat al aripilor unei năluci care tocmai a trecut pe lîngă tine... dorinţa de a putea pluti în toată uşurătatea fiinţei se naşte şi creşte în tine misterios şi simţi visceral legănatul bărcii cum intră în străfundurile de stuf şi sălcii - acesta este miracolul pe care-l poţi trăi cîteva zile în inima Deltei Dunării.

Am ales să merg în satul Caraorman, cam la 60 de km de Tulcea. Caraorman se află între braţele Sulina şi Sfîntul Gheorghe, la vreo 12 km de Crişan, o comună mai răsărită de pe braţul Sulina, unde opreşte "pasagerul". Pasagerul e un vapor care pleacă o dată pe zi din Tulcea, după ora prînzului, şi merge la Sulina. Strînge laolaltă o adunătură pestriţă de turişti asudaţi cărînd rucsaci sau geamantane uriaşe, pescari de sfîrşit de săptămînă cu veste de camuflaj şi cizme de cauciuc verzi, localnici ponosiţi, ducîndu-şi traistele de răchită sau rafie, unii, cu o pîine sub braţ şi o ţigară fără filtru arzînd molcom în colţul gurii, alţii.

Pasagerul lasă în urmă blocurile gri şi macaralele oraşului port. Începi să simţi mirosul Dunării odată cu intrarea vaporului în adîncurile canalului Sulina. Ochii încearcă să urmărească siluetele de pe mal, să surprindă foşnetele din tufişurile pe care mai că le atingi cu mîna. E... natură adevărată, cum nu prea mai ai pe unde s-o simţi atît de "în drepturi".



Pînă la Crişan pasagerul mai opreşte o dată sau de două ori; prilej să te familiarizezi cu localnicii de pe mal sau cu noii urcaţi pe vapor. Doi soţi venind de la vreo cumetrie de duminică adorm în cîteva minute lîngă mine, toropiţi de căldură şi... prea multe lichide. Sînt şi eu după o noapte de condus, mi-e somn, dar Dunărea îmi oferă un peisaj unic. Cum aş putea dormi?



Pasagerul ajunge la Crişan după vreo oră jumate - două, timp în care străbate o bună parte din canalul Sulina. Aici te dai jos şi aştepţi un vaporaş mic, ce face cursa de Caraorman. Iese de pe marele canal şi intră pe unul "artificial", tăiat acum cîteva zeci de ani de făuritorii României "multilateral dezvoltate" - dar asta e o altă poveste. Canalul e lung de 12 km şi ajunge în satul în care v-am invitat la o plimbare.

Pe măsură ce te apropii de sat te uimeşte peisajul industrial crescînd încet, încet, pe malul apei. Sunt ruinele unei mari fabrici de prelucrat nisip, care n-a mai apucat să fie pornită, zic sătenii, pentru că a venit decembrie '89. Satul e situat pe grindul Caraorman, o limbă uriaşă de nisip şi dune de nisip, cu altitudini cuprinse între 1-7 m. Satul e lung cam de 3 km şi puţin lat, practic un rînd de case cu grădini mari, de-o parte şi de alta a drumului principal.

Drumul pleacă din faţa fabricii şi se sfîrşeşte într-un cîmp miraculos de dune de nisip. Se zice că peisajul e unic în România, astfel de dune nu mai sînt de găsit altundeva. Aşa că, avînd nisip din belşug, o nouă fabrică a încercat să răsară pe la începutul anilor '80 în inima Deltei.

Locul e straniu de-a dreptul, căci frumuseţea peisajului e dinamitată de un cîmp de fiare ruginite, cu corpurile fabricii şi blocurile de muncitori aflate într-o paragină completă. Am mers la Caraorman pentru trei lucruri: Delta Dunării, dunele de nisip şi aceste ruine. Poate părea bizar să străbaţi ţara pentru scheletul unei fabrici, dar pentru mine a fost o experienţă unică. Am venit nu numai pentru spectacolul Deltei, cu bogăţia de locuri incredibile, cu păsăret din belşug, cu oameni ce vorbesc o limbă ciudată, cu mîncare simplă, dar extraordinar de gustoasă, cu nisip fin şi dune bătute de vînt, dar şi pentru a înţelege demenţa şi apogeul distrugerii la care ajunsese regimul comunist în România. Să construieşti o ditamai fabrica, cu 6 blocuri mari pentru muncitori, cu linie transportoare pentru "minereu" lungă de cîţiva kilometri şi două macarale uriaşe (între timp dezmembrate total) pe o limbă de nisip, numai ca să cari nisip, nu e lucru prea... sănătos.

Ce este în schimb sănătos în Caraorman este că aici nu sunt maşini, parcări, magazine sau discoteci. Dacă uităm de fabrica de nisip şi construcţiile adiacente, Caraormanul ar putea fi asemuit, oricît de clişeizat ar suna, cu un mic colţ de rai: e linişte deplină, natura curată şi sălbatică şi oameni puţini. Turismul aici e abia la început: doar 2-3 case găzduiesc oaspeţi, accesul în zonă nu e tocmai simplu, iar marea masă de turişti ai Deltei preferă oazele mai "civilizate", cu pensiuni sau hoteluri moderne, apă curentă etc. Odată nimeriseră în sat cîţiva tineri petrecăreţi, am aflat, şi, după ce li s-a zis că nu există nicio discotecă, au plecat rapid...

Aşa că te poţi simţi aici ca în idilicul sat al copilăriei, cum, iertaţi-mi nostalgia, nu prea mai sunt astăzi, cu vaci mergînd pe uliţe, cu niscaiva căruţe şi tractoare cînd şi cînd, cîini, gîşte şi măgăruşi.



Mă cazez la nişte oameni foarte primitori, veniţi tocmai de la Alba Iulia, în anii '80, strămutaţi cu forţa, pentru lucru la fabrica de nisip. Oameni cu adevărat gospodari, cum nu prea am mai văzut: pentru ei ziua de lucru începe pe la 5 dimineaţa şi se termină după ora 8 seara. Animale multe şi de toate felurile, inclusiv cai frumoşi, oi şi multe păsări, apoi pămînt de lucrat, cîteva hectare, ce mai, o adevărată fermă unde se produce totul pentru traiul zilnic.

Băiatul gazdelor, în vîrstă cam de 30 de ani, este un adevărat om al Deltei: pescar împătimit şi cu mirosul peştelui în nări, ştie toate potecile şi ascunzişurile zonei. Mare iubitor de natură, mă impresionează prin simplitate, grija faţă de noi, oaspeţii casei, şi dibăcia de a-şi împinge înainte mica afacere.

Bat satul în cele 4 zile cît am de stat, de la un capăt la altul. Multe nu sunt de văzut aici, dar sunt de "simţit". Garduri şi case din stuf, simple şi curate, nisip fin, peste tot, transportîndu-te parcă în povestea lui Kobo Abe, Delta la doi paşi, sute de rîndunele şi multe pisici. Drumurile prin Deltă, ca pentru cineva care este la prima călătorie în zonă, sunt incredibile prin spectacolul de vegetaţie, păsări şi sunete.





Seara, mica bodegă din sat se umple de localnici, toţi obosiţi după o zi lungă şi călduroasă, veniţi să bea o bere şi să mai pună ţara la cale. Alimentara satului, deşi mai aprovizionată decît marile alimentare goale de dinainte de '89, n-are cum să nu-ţi amintească de sărăcia care fusese pînă mai ieri aici şi peste tot în România.

Mergem la cherhana cu nea Dionisie! Vecinul gazdelor, luntraş şi ghid printre potecile de apă ale Deltei, spune că nu poţi pleca din sat fără să treci pe la cherhana. Aşa că, în una din zilele de plimbare prin Deltă, după ce dăm o tură să vedem ce a mai picat prin plasele sătenilor şi mai trecem şi pe la un adăpost unde se mai adună pescarii...



... ajungem şi la cherhanaua satului. Ai aici prilejul să cumperi peşte foarte ieftin, să bei bere la pet şi să asculţi poveşti pescăreşti. Oamenii nu-s prea veseli. Peştele nu mai e ce a fost, preţul e derizoriu, munca e de la răsărit pînă la asfinţit. Mîini crăpate, mari şi arse de soare, ochi pătrunzători. Lumea lor e închisă. Nu poţi decît să dai bună ziua şi apoi să asculţi ce se vorbeşte, fără să întrebi nimic. În Deltă, dacă eşti venetic, cu greu îţi capeţi "drepturile". Poţi sta o viaţă acolo, ca "intrus", fără să ai un loc de aruncat plasa (aflu că luciul apei este împărţit aşa cum e terenul agricol în alte sate, fiecare cu bucata lui de apă, astfel încît dacă nu eşti născut acolo nu prea poţi să ai "tarlaua" ta).





Plec din sat de-a dreptul copleşit de cele văzute. O altă lume, cu tainele şi regulile ei nescrise, cu frumuseţi simple şi fragile, care mă îndeamnă, ori de cîte ori mă gîndesc la zilele acelea, să mă reîntorc cîndva la ea. Şi poate, într-un colţ al sufletului, sînt şi puţin mîhnit, ştiind că, aşa cum se petrec lucrurile pe la noi, acest sat va deveni, mai devreme sau mai tîrziu, locul de făcut bani al vreunui bogătaş, care va transforma micul paradis într-un alt loc de distracţie pentru cei petrecăreţi. Oare dacă aş şti că prin acest articol tocmai deschid ochii vreunui "om de bine", aş mai semnala existenţa acestui loc?!

Mă întreb asta gîndindu-mă la soarta "staţiunii" Vama Veche, la a cărei distrugere trupa rock cu acelaşi nume, paradoxal, în ciuda proiectelor iniţiale şi chiar a acţiunilor de mai tîrziu, a cam ajutat, iar acum se vrea nu ştiu ce revenire la starea "primordială". Cam tîrziu acum, din păcate.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Lemnos, Iuliana Marchian (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Thassos, Iuliana Marchian (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Cascada Vârciorog, Florian-Rareş Tileagă
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la Pokhara înapoi la Kathmandu, Nepal, Iuliana Marchian (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer