Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Respiraţie sub apă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bilet de papagal


Simona Cratel

11.04.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când anume a trecut viaţa sa, nu ar putea spune. Cuvintele i-ar lipsi. Cândva totuşi s-a petrecut tranziţia de la femeia atrăgătoare care a fost la bunica neobservată de acum. Bunica anonimă în marea de oameni în vârstă care-şi târăsc nepoţii prin parcuri ca să-i folosească drept pretext pentru mici socializări ocazionale. Când? Răspunsul nu soseşte.

S-a simţit ca şi cum totul s-ar fi petrecut prea repede, prea alert, ca şi cum timpul nu a fost îndeajuns de bine folosit.

Viaţa ei.

Prea vastă să fie cuprinsă în cuvinte, ca un ocean, fără putinţă de a fi cuprinsă de ochiul unui om, prea adâncă pentru investigare fără costum de protecţie.

Cum ai putea cuprinde un ocean?

Trăieşte singură în apartamentul său printre mobile grele, cu colecţia sa de suveniruri şi bibelouri inspectată periodic de Adriana, fetiţa cu mâini neândemânatice dar cu o curiozitate uriaşă. Radioul vechi din anii şaizeci şi pozele decolorate de vreme atârnând de cuiele lor din pereţi şi aerul de lucruri prea multe şi prea vechi pe care nu se îndură să le arunce începe să plutească precum un nor de mirosuri alterate într-o masă informă de arome diverse, da, ea, acum, pregătită pentru lumea exerioară şi cu fetiţa ferchezuită aşteptând în faţa uşii pentru a hotărî dacă totul este în regulă şi n-au uitat nimic.

Dar Adriana plânge.
"N-ai făcut frumos."
"Arată foarte bine, ce vrei mai mult?"
"N-arată bine. Fă înc-o dată!"
"Nu fi ridicolă, arată bine!"
"Nu şi nu!"

Nervozitatea pare o haină prea mare pentru dimensiunea ei de nouăzeci de centimetri, dar este o realitate pe care Ştefania n-are cum s-o ignore. E acolo, e reală, şi trebuie să i se supună. Îngenunchează, dezleagă şireturile, apoi încearcă să dea fundelor o formă cât mai artistică pentru a evita plângerile şi nemulţumirile ulterioare. Fiinţa cea mică şi plină de personalitate are standarde foarte stricte în privinţa fundelor şi a multor altor lucruri la care este greu să ajungi la un acord cu ea. Dar asta face parte integrantă din vârsta de patru ani. Este ameţitor şi trebuie să te supui, ca un vârtej care încearcă să te măture în jos, ca o migrenă instantanee, o parte din tine îţi spune că n-ar trebui să faci ceea ce ţi se porunceşte, o altă parte priveşte totul cu indulgenţă, e doar un copil, abia a împlinit patru ani, este nepoata ta, o iubeşti. Şi ea a fost la fel, un copil doar, şi şi-ar fi dorit să fi fost cineva acolo pentru ea, să refacă funda aia de milioane de ori până la deplina satisfacţie, până la apariţia expresiei aceleia de mulţumire uşor îngâmfată pe chipul mic încojurat de bucle.
"E bine acum?!"
"Da", admite fetiţa.
"Atunci... afară! Ce mai stai?... Ţi-ai luat şi formele de nisip în găleata aia?!"

Dă din cap.
"Bine atunci. Ieşi afară."

Închide uşa în urma sa, în timp ce fetiţa o aşteaptă bălăgănind găleata încolo-şi-ncoace. Tace, faţa ei a devenit gânditoare. Poate n-a dormit destul, se gândeşte Ştefania. Ora şase dimineaţa e o oră nerealistă pentru un copil. Ar fi trebuit s-o forţeze să mai rămână în pat. Ar fi adormit la loc. În loc de asta, cu ochi fantomatici, a urmărit-o făcând câte ceva prin casă în lipsa de somn pe care vârsta a adus-o cu sine, vârsta şi amintirile şi absenţele din viata ei, torturând-o cu senzaţii modice dar omniprezente. Când majoritatea oamenilor apropiaţi nu mai sunt, personajele principale ale vieţii tale, care ţi-au acaparat întreaga energie şi pasiune cândva, întâi trebuie să admiţi că viaţa ta a dispărut, şi apoi că tu o să dispari. Să supravieţuieşti propriei vieţi nu este un lucru plăcut. Să fii ultima rămasă acolo, apărând nici tu nu ştii ce, luptând mai departe fără să ştii cum se petrece asta, nevrând să cedezi. Trăind în continuare din amintiri care ard şi dor şi trezesc răni nevindecate, totul părând în pofida raţiunii atât de preţios, pe cale de dispariţie. Ca o specie rară în pragul extincţiei, de care eşti singura interesată, viaţa sa.
"Liftul ăsta e stricat", zice.

Fetiţa o priveşte cu ochii închişi la culoare. Două filtre întunecate prin care lumea din jur răzbate într-o formă prea severă, un copil precoce fără simţul umorului. Uşa verde a liftului e scorojită în câteva locuri, şi să aştepţi în faţa dreptunghiului acela mort este o încercare majoră când te afli la etajul zece şi premoniţia atâtor etaje de coborât pare de nesuportat.
"Hai pe scări", zice în final.
"Nu", hotărăşte Adriana.
"Cum nu? N-ai văzut că am bătut, am aşteptat, am făcut tot ce a fost posibil?!"
"Nu."
"Păi şi ce facem, stăm aici toată ziua?!"
"Da."
"Asta nu se poate."
"Nu vreau să merg pe scări."
"Bine, atunci ne întoarcem acasă."

Adriana ezită. Când femeia o apucă de mână s-o tragă înspre apartament, se împotriveşte.
"Ce vrei de fapt, Adriana? Hotărăşte-te."
"Vreau să merg cu liftul", intonează fetiţa.

Ştefania simte iaraşi ceva în tâmple, un zgomot care n-ar trebui să fie acolo.
"Foarte bine atunci", zice.

Apucă uşa liftului, şi, neprevăzut, aceasta se deschide. În mod surprinzător, liftul fusese acolo în tot acest răstimp, iar ea, pe jumătate uşurată, pe jumătate încă sub influenţa durerii de cap, face câţiva paşi, până ridică privirea şi constată golul, întunericul din casa liftului şi se agaţă de mânerul uşii exact înainte de a se prăbusi. Adriana, speriată, Ştefania, speriată. Ochii lor, prinşi, agăţaţi unul în altul, ca-ntr-o încercare ciudată de a extrage forţă de-acolo şi consolare reciprocă. Femeia, înapoi cu ambele picioare pe suprafaţa solidă, cu toţi muşchii tensionaţi, cu oasele dureroase, cu degetele rănite de strânsoarea salvatoare. Tremură, şi anume din toată fiinţa. Se simte epuizată, obosită. Aşteaptă amândouă pe holul cenuşiu ceva ce nu mai vine.
"Vreeei săăă teee puuuup?"
"Nu, lasă-mă un pic, Adriana. Lasă-mă să-mi trag sufletul."

Fetiţa tace. Înspăimântată încă, simte nevoia să se apropie fizic de însoţitoarea ei, dar simte că ar fi respinsă, că femeia e încă în stadiul de pur instinct egoist, celebrându-şi sălbatic şi dureros victoria, evaluând încă şi mai dureros cât de aproape a fost, foarte aproape, de lucrul acela îngrozitor din adâncul întunecat pe care l-a zărit pentru o fracţiune de secundă şi care a încercat s-o înghită şi s-o mestece cu fălci invizibile. Adriana îi spune cu ochii ei uriaşi că nu doarme, că e trează şi că totul se întâmplă în viaţa reală, nu e o proiecţie nocturnă a spaimelor sale cele mai ascunse. Dar e încă prea devreme, ea nu este chiar aşa de bătrână, o să mai dureze mult până în acel moment, totul o să mai continue aşa la nesfârşit, până timpul o să i se pară cu adevărat nesfârşit şi o să-şi dorească sfârşitul iar sfârşitul n-o să mai vină. O să rămână acolo uitată. Aşa o să se întâmple.
"Hai puiule pe scări."

De data asta Adriana nu mai spune nu, apucă mâna femeii şi atingerea pare s-o liniştească. E rândul ei să se supună. Coboară scările, se lasă îndrumată, grăbită, acceptă totul fără să comenteze, vocea ei mică şi categorică nu se ridică.

Ies din bloc şi pornesc împreună spre parc. Este o zi frumoasă de primăvară. Soarele străluceşte pe cer, nici urmă de nor, nu e nici cald, nu e nici frig, iar oraşul formează în jurul lor un tot protector şi oarecum agasant, incluzându-le în viaţa sa alertă.

Apoi, Cişmigiul în plin soare de primăvară, expus acestui exces neaşteptat de căldură, după iarna lungă şi grea, deschizându-se ca o plantă spre lumină. Viaţa reducându-şi un pic din ritm pe aleile străjuite de statui şi spaţii verzi pregătite pentru stratul de flori care va exploda curând în culori tari, iar mugurii vizibili peste tot, în tufişurile tăiate, pomii scunzi, poţi spune că în curând totul va fi verde, iar renaşterea are mereu ceva tonifiant. Partea sa favorită din parc se află în jurul platanilor uriaşi, dar azi se aşează pe o bancă în dreptul unei gropi de nisip şi a câtorva leagăne. Adriana, cu forţa asta de uitare a copiilor, începe să alerge după porumbei. Incidentul care a speriat-o a dispărut. A fost pulverizat din memorie de momentul prezent. Se află undeva în trecut şi gata. Iar trecutul nu mai este.

Ştefania o priveşte cu un zâmbet pe faţă, aşezată comod, încă ţinând cureaua genţii în mâinile crispate de memoria efortului. În timp ce gândurile îi străbat mintea, totul fiind încă prea intens, o observă pe Adriana cum începe să se joace cu doua fetiţe mai mari. Râd, vorbesc, aleargă împreună. Scurta de fâş a Adrianei îi dă un aer preţios, albastrul deschis îi scoate în evidenţă buclele negre şi ochii închişi la culoare, iar pielea foarte albă împlineşte efectul.

Fetele construiesc cozonaci de nisip. O bunică îi zâmbeşte Ştefaniei, dar aceasta respinge ideea, n-are chef de conversaţie. Palavrele cu şiruri nesărşite de necunoscuţi o enervează. Apoi apare un băiat mai mic decât cele trei fetiţe, le distruge cozonacii şi o îmbrânceşte pe cea cu căciulă verde. Nu se ştie de unde a apărut sau cu cine este, nimeni nu se-nghesuie să-l strunească, aşa că fetele se împrăştie fiecare la bunica ei, iar Ştefania, aşezându-i Adrianei căciula peste urechi, zice:
"Hai să-ţi iau floricele."
"Nu vreau floricele."
"Dar ce vrei?"
"Vreau bomboane."

Merg alene spre un chioşc, unde un vânzător apatic aşteaptă clienţi.

Ştefania studiază vitrina, apoi spune:
"Daţi-mi Bonibon."

Apucă bomboanele de pe tejghea şi i le întinde fetiţei. Aceasta le ia, distrasă de ceva nou.
"Ia uite, buni, un papagal!"

Un orb cu un papagal pe umăr şi o cutie agătată de gât deasupra unei flaşnete, pe care Ştefania citeşte aflaţi-vă viitorul cu litere stângace. Ochii bărbatului sunt ciudaţi, privesc foarte sus, spre cer, iar faţa aspră şi ridată, imobilă.
"Crezi că vorbeşte?", întreabă Adriana.
"Nu cred că vorbeşte. Nu cred că este un papagal vorbitor."

Stau amândouă şi privesc. Pasărea îşi mişcă mereu capul, încercând să cuprindă totul cu ochii săi plasaţi lateral, fâlfâie din aripi spre deliciul copilului, pentru a-şi recăpăta echilibrul la o mişcare a stăpânului prea bruscă. Bărbatul învârteşte înainte flaşneta, conştient de prezenţa celor două străine. Repetă cu vocea sa seacă:
"Aflaţi-vă viitorul. Numai cinci mii. Paco trage un bilet pentru dumeavoastră. Paco atotştiutorul. Vă spune tot ce vreţi să ştiţi despre viitor."
"Buni, vreau un bilet!"

Femeia îşi caută în geantă, scoate o hârtie de zece mii şi îi întinde bărbatului. Hârtia dispare instantaneu într-un buzunar invizibil.
"Da, doamnele mele."

Întinde un deget, iar papagalul sare pe el însoţindu-se de o nouă furtună de aripi, iar bărbatul îl conduce încet spre marginea cutiei. Papagalul trage biletul promis, orbul i-l ia încet din cioc, şi-l întinde în faţa sa. Ştefania vrea să-l apuce.
"Nu, ăsta-i pentru domnişoara cea mică", zice orbul. "Paco a vorbit. Cărţile au fost aruncate."

Fetiţa apucă biletul încântată. Biletul Ştefaniei nu se lasă aşteptat, ea îl apucă între degete, apoi se îndepărtează amândouă agale.
"Dă-mi să văd ce scrie pe biletul tău", îi cere fetiţei.

Îl desface, iar pe peticul de hârtie scrie cu acelaşi scris grosolan: o să ai parte de succes şi de bani, dar vei fi întotdeauna singură şi nefericită, te vei simţi mereu vinovată de moartea cuiva apropiat. Ştefania priveşte mută hârtia. N-ar fi trebuit să fie amuzant?! Probabil că şi-a imaginat ea altfel lucrurile. Se întoarce spre fetiţă şi rosteşte:
"Scrie că vei deveni o prinţesă frumoasă şi vei avea o mulţime de prieteni şi toată lumea o să te iubească."

Fetiţa zâmbeşte încântată. Aplaudă încântată.
"Pot să păstrez biletul?", întreabă.
"Sigur", zice femeia.

Îşi bagă hârtia în buzunar, apoi începe să ronţăie bomboanele. Un pui de labrador îi distrage atenţia şi aleargă să se uite la el. Căţelul aleargă bezmetic cu un băţ în gură, iar Adriana începe să râdă.
"Noi de ce n-avem câine, buni?", întreabă.
"Bunica este alergică la părul de câine, scumpo."

Pornesc mai departe, ţinându-se de mână.
"Aş vrea să doarmă cu mine în pat şi să fie cel mai bun prieten al meu."
"Bunica este alergică şi la părul de pisică. Şi la praf, şi la anumite legume, şi la nuci. Bunica are foarte multe alergii."

Merg mai departe, mână în mână.
"Ce scrie pe biletul tău, buni?", întreabă fata.
"Oh, am uitat să mă uit."

Scoate biletul din buzunar, adunându-l dintre chei şi mărunţiş. Îl despătureşte. Scrie atât: "Azi vei muri."

Mută de uimire, ţintuită locului ca lovită de trăsnet, umplându-se gradual de indignare. Ce soi de glumă e asta? Furia îi creşte pe măsură ce se implică cu toată fiinţa în respingerea acestei impertinenţe, acestei mitocănii imense, acea persoană neruşinată care s-a postat în acest loc de recreere în care asemenea lucruri n-ar trebui să-şi găsească locul, dacă lumea ar fi cât de cât civilizată. O să-l găsească pe nemernic şi o să îndrepte lucrurile, cineva trebuie să-i spună să plece de-acolo, să-şi aleagă altă modalitate de a se întreţine, ceva cinstit, care nu implică jignirea altor oameni, iar Ştefania îşi simte trupul încordându-se la maxim, iar sângele pulsându-i dintr-o dată în tâmple, accelerându-şi ritmul ca şi cum efortul de a suporta restul trupului ar fi fost uriaş dintr-o dată, apoi o gheară rece apucând-o de piept, sfâşiindu-i pieptul mai degrabă, o durere despre care nu ştia că există sau că ar fi posibilă, iar aerul nu mai pătrunde deodată unde trebuie. Simte că se sufocă şi că nu mai poate să se mişte şi că începe să se prăbuşească, inima parcă a încetat să mai funcţioneze după scurta sa răzvrătire, iar acum a lăsat un gol în mijlocul pieptului. Pur şi simplu s-a oprit.
"Mă doare", urlă fetiţa.

Mâna ei, strivită de mâna femeii, se luptă să se elibereze.
"Buni! Buni!" urlă. "Buni!"

Adriana e îngrozită de faptul că bunica ei se înconvoaie într-un mod grotesc, că faţa ei e de nerecunoscut, aşa roşie şi parcă umflată şi ridicolă, iar ochii pe jumătate închişi care nu par s-o vadă deşi sunt îndreptaţi spre ea.
"Trezeşte-te! Deschide ochii", urlă Adriana încă o dată. "Buni!"

Oameni se apropie. O femeie cu o sacoşă o apucă de braţ pe Ştefania încercând s-o liniştească. Doi bărbaţi susţin femeia cu braţe puternice. Două tinere strigă după doctor, se agită, se îngrijorează, se întreabă una pe alta ce să facă. Cineva scoate un mobil şi formează un număr. Oferă date, nume, descrie simptome, pare un infarct, zice el, apoi închide, aşteaptă cu toţii tensionaţi. Alţi oameni se opresc, privesc, comentează. Adriana plânge fără să dea drumul la mâna bunicii pe care o ţine strâns în pofida faptului că o tânără a încercat să-i descleşteze degetele şi s-o ia de acolo. Apoi, deodată Ştefania începe să respire mai normal, horcăitul se diminuează, culoarea se atenuează pe faţa ei, normalitatea începe să se reîntoarcă tiptil, atmosfera se destinde.
"Vă simţiţi mai bine?", întreabă cineva.

Ştefania face semn din cap că da, în pofida faptului că e evident că încă nu poate să vorbească. În fund pe pământul rece, începe să se adune şi să se recompună.
"O să vină ambulanţa curând", zice o femeie. "Mai bine nu vă mişcaţi."

Toţi tac, iar momentul se prelungeşte în stânjeneală şi stângăcie, zgomotele îndepărtate de trafic şi agitaţie urbană îngroapă sub ele tăcerea celor prezenţi, scena dezarticulată de nefericire, puţin sumbră, cu fetiţa înecată de plâns şi femeia cu faţa devastată care încearcă să se ridice.
"Mai bine aşteptaţi, doamnă", i se repetă.
"Sunt bine", zice Ştefania.

Este bine, dar abia se poate ridica de jos. Aşteaptă cu toţii un timp nedefinit, în linişte. Iar două persoane în halate albe apar cărând o trusă de prim ajutor, ascultă relatarea celor din jur, consultă femeia.

Doctorul care i-a luat tensiunea o anunţă:
"Aţi avut un atac de panică. Vom vedea la spital care este de fapt problema. Să fim siguri."
"Nu vreau să merg la spital. La ora patru nepoţica mea are balet."
"Lăsaţi doamnă baletul şi îngrijiţi-vă un pic de sănătate. Mai bine veniţi cu noi."
"Nu, n-am nimic. Doar un atac de panică. Aşa aţi spus."
"Vi s-a mai întâmplat?"
"Da", minte Ştefania. "Cu un an în urmă. Când a murit sora mea."

Cu toţii pleacă, se împrăştie, spectacolul s-a terminat. Înapoi în anonimatul său plăcut, Ştefania se aşează pe o bancă cu sticla de apă minerală în mână.
"N-a fost frumos din partea ta să mă sperii", zice Adriana.
"N-am vrut să te sperii."

Adriana tace îmbufnată.
"N-am vrut să te sperii, Adriana. M-am simţit rău. Acum nu mă mai simt rău."

Adriana rămâne încruntată. Resentimentele îi reconturează trăsăturile delicate. Sâmburele de furie îngropat în fiinţa copilului o impresionează pe femeie. Îi ia mâna rece şi ţeapănă şi o strânge între mâinile ei care par uriaşe. Ce zi, una la un milion.

Stau împreună pe banca vopsită recent, culoarea încă puternică şi nescorojită, şi nici una nu mai zice nimic. Unul din lucrurile pe care le-a urât dintotdeauna şi nu a vrut să-l facă, să meargă la spital. Spitalul e un loc pentru moarte şi pentru oameni bătrâni. Îşi va face o programare şi îşi va vizita doctoriţa, dar ea n-a fost bolnavă de nimic grav niciodată, exceptând o pneumonie cândva şi alergiile ei de când lumea.

În ziua caldă de primăvară e loc prea puţin pentru regrete, se ridică, şi urmată de fetiţă se plimbă alene. Îşi recapătă vigoarea de dinainte, deşi se simte vulnerabilă, dar mai mult emoţional. Fizicul se supune acestei senzaţii şi simte o moliciune în cărnuri, dar nu-şi face griji. O să se programeze. Totul o să fie bine.

Se opresc la leagăne şi fetiţa vrea să se dea în toate. Iar faţa sa devine din nou curată, impecabilă, faţa unui copil, pentru care doar prezentul contează. Trecutul nu mai există.

Ştefania îşi revine şi ea, umbrele au trecut, s-au dus. Îmbrăcată în paltonul său de stofă neagră, chiar dacă nu mai e aşa tânără, încă îndeajuns de cochetă şi aranjată, cu părul vopsit negru, uşor fardată, cu o dantură încă de invidiat, se simte dintr-o dată sălbatic de fericită. Prinsă în moment, savurând mirosurile primăverii, de pământ ud şi alte urme indefinibile ale unor lucruri greu de bănuit în aerul greu. Viaţa, mirosul vieţii.
"Bunica se aşează pe bancă, Adriana. Uite acolo, pe banca aia mă aşez. Ai înţeles?"
"Da", zice fetiţa abia aruncându-i o privire.

Îşi alege o bancă mai ferită, la umbră. Soarele a ajuns prea sus pe cer şi arde prea tare. Se aşează acolo urmărind fetiţa de la distanţă. Gândurile îi zboară încolo şi-ncoace. Aproape de bancă, o narcisă înflorită. Primăvara a început, florile au răsărit, sunt deja aici, îşi amestecă mirosurile cu restul oraşului. Este o floare plăpândă, arată mai fragilă decât orice floare pe care-a văzut-o vreodată, dar ăsta e probabil rezultatul zilei de azi. Toate gândurile astea în care totul pare fragil. Fragil. Ce cuvânt. Fra-gil. E un cuvânt pe care i se pare că nu l-a cunoscut până acum. Adriana, alergând cu ceilalţi copii să se dea pe topogan, mică, delicată, fragilă. Vulnerabilă. Fragilă.
"Ce faci aici buni?", o întreabă Adriana când trece prin dreptul ei.
"Nimic. Mă uit la tine."
"Şi ce vezi?", râde fetiţa.

Ştefania zâmbeşte.
"Ai obosit?", o întreabă femeia vârându-şi o mână în gulerul ei.
"Nu. Am venit doar să văd ce faci."

Mâna pe care-o scoate este umedă.
"Hai să-ţi dau jos haina", propune Ştefania.

Fetiţa rămâne în faţa ei. Îi desface nasturii, apucă poalele hainei şi le răsfrânge în jos, apoi îi apucă mânecile şi trage. Geaca este dezbrăcată, aşezată pe bancă cu grijă, lângă geanta de piele. Dar fetiţa nu pleacă, se urcă alături de ea pe bancă, şi se sprijină cu capul de stinghiile de lemn, gândindu-se la cine ştie ce.
"Ce ai pe gât?", întreabă.
"N-am nimic pe gât", răspunde Ştefania.
"Ba da, ai ceva."

Ştefania îşi ridică mâna şi îşi atinge încet gâtul. Simte ceva, într-adevăr, iar în momentul următor o înţepătură. O albină zboară în imediata vecinătate a feţei sale.

Fetiţa o priveşte cu ochii săi gravi şi serioşi. Femeia încearcă să-i zâmbească, dar deodată realizează că ceva e în neregulă. Ceva este foarte greşit. Începe de-acolo unde a fost înţepată. Ceva se produce în ea, în interiorul său. Primele clipe rămâne calmă, nu se impacientează. Fii calmă, îşi spune.
"Buni, arăţi altfel", zice Adriana. "Ochii săi sunt mai deschişi decât ar trebui. Vrei iarăşi să mă sperii?"

Ştefania se atinge pe faţă, pe gât, îşi atinge buzele. Deodată parcă se acoperă într-un strat pufos de carne, se simte ca un cozonac la dospit, simte că se transformă, îşi priveşte degetele umflate, hidoase. Aerul începe să nu mai pătrundă. A mai auzit de asta. A păţit-o odată când a mâncat un pateu alterat. Doar că acum se petrece din cauza înţepăturii de albină. Nişte injecţii şi totul trece.
"Adriana, cheamă pe cineva, puiule. Buni e bolnavă", horcăie chinuindu-se să respire.
Adriana o priveşte neîncrezătoare. Nu schiţează nici o mişcare.
"Ai mai spus şi înainte că eşti bolnavă. Eşti sau nu eşti?"
"Sunt", horcăie femeia.

Dar Adriana nu se mişcă nici măcar un milimetru. Trupul său imobil şi faţa calmă ar înspăimânta-o pe Ştefania dacă aceasta ar mai putea observa ceva în jur. Face o tentativă să se ridice, aşa, cu mâinile înfăşurate în jurul gâtului de parcă ar încerca să ascundă ceva, dar cade înapoi, se simte ameţită, simte că o să adoarmă curând. Cu capul pe spate şi mâinile în lateral, aşezată pe bancă, în primăvara splendidă.

Ultimul lucru pe care-l vede e cerul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • în sfârşit!
    ARUAL [membru], 11.04.2009, 08:44


    AŢI REVENIT!



Resurse

Simona Cratel este autoarea volumului Străinii, publicat de Editura LiterNet.
Siteul personal al Simonei Cratel

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestioara cu prăjiturele, Simona Cratel (4.7/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Adevărul despre mine, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Falling from grace, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mi-e dor de Praga, Simona Cratel (4.5/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Orice femeie ar trebui să aibă un stăpîn şi-un sclav, Simona Cratel (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer