Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Icoana ca scriptură


Lazăr Puhalo, traducere de Marian Rădulescu

15.04.2009
Editura Theosis
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lazăr Puhalo
Icoana ca scriptură
Editura Theosis, 2009


Traducere de Marian Rădulescu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Capitolul al treilea. Forme şi simboluri

În Vechiul Testament, Întruparea lui Hristos şi lucrarea Sa mântuitoare au fost preînchipuite prin diverse simboluri. Deşi acesta constituie un subiect de discuţie separat, îl amintim totuşi aici deoarece, din punct de vedere istoric, Scriptura prezintă şi amplifică în chip simbolic, de parabolă acele adevăruri divine care scapă înţelegerii omului obişnuit, cu mintea maculată de păcat, pentru a i le face mai uşor de înţeles. Cu toate acestea, reprezentările scripturale simbolice nu sunt elemente ce coboară adevărurile divine la nivelul de înţelegere al umanităţii căzute în păcat. Simbolistica Vechiului Testament, ca şi aceea a iconografiei ortodoxe sunt cărămizile din care se construieşte trezvia duhovnicească şi înţelegerea credinciosului, netezindu-i calea pentru înţelesuri şi mai mari.

Astfel, simbolul toiagului în formă de cruce cu care Moise a despărţit marea, semnul crucii pe care - la porunca lui Dumnezeu - Moise l-a făcut cu armele întinse, pentru a-l zdrobi pe Amalec la Refidim (Ieş.17:8-12), şarpele ridicat în pustie (Num.21:9; Ioan.3:14), arca lui Noe, altarul şi ritualul săvârşit în el, intenţia de jertfire a fiului lui Avraam şi altele au fost evenimente nu tocmai uşor de înţeles. Luate împreună însă, pregăteau adevăraţii credincioşi pentru venirea lui Hristos.

Acelaşi lucru se poate spune despre simbolismul sau elementele simbolice din iconografie. Să luăm, de pildă, unul din cele mai semnificative elemente simbolice ale iconografiei: perspectiva inversă.

Perspectiva inversă în icoane este un aspect adesea greşit înţeles, în special de către istoricii de artă şi de alţi privitori superficiali, care adesea o atribuie ignoranţei în materie de compoziţie. Această tehnică simbolică este cel mai evidentă în răsturnarea direcţiilor pentru linii şi trasee, care fug si se strâng în puncte de fugă diferit plasate pe suprafaţa plană a icoanei.

Punctul de fugă este acel punct de intersecţie al liniilor în fundalul unui tablou, pentru a oferi impresia de distanţă sau de profunzime. Această iluzie a profunzimii este adesea obţinută atunci când imaginea conţine un drum care se îngustează prin apropierea liniilor înspre marginea de sus a tabloului sau cea laterală, ori înspre unul din colţurile pânzei. La un anumit punct, liniile care indică drumul se unesc şi drumul pare să dispară la distanţă. În exemplul dat aici, perspectiva şi punctul de fugă sunt marcate de către un rând de soldaţi care sunt desenaţi tot mai mici spre partea din spate a tabloului, până când liniile desenului converg la distanţă.

În icoană, această convergenţă a liniilor se mută spre partea din faţă a imaginii, nu spre cea din spate. De fapt punctul de fugă nu este niciodată atins. Şi asta pentru că punctul de fugă este în spatele privitorului, făcând din el o parte integrantă a acţiunii prezentate de icoană. Altfel spus, privitorul este chemat să fie nu doar privitor, ci şi participant la Evanghelie, nu doar ascultător al cuvântului, ci şi făptuitor al lui (Iac.1:23). Căci, aşa cum vom vedea, icoana nu este altceva decât Evanghelia în imagini.

Această perspectivă răsturnată din iconografie este importantă întrucât face ca icoana să fie corectă din punct de vedere scriptural. Evanghelia ne invită, desigur, să ne răsturnăm perspectiva, să privim viaţa, lumea şi pe noi înşine dintr-o perspectivă care este chiar opusă felului în care lumea priveşte aceste lucruri. În lume biruitori sunt cei puternici, în Scriptură însă victoria finală e de partea celor smeriţi; nu prin forţă sau putere, ci prin moştenire. Aparenta înfrângere a lui Hristos şi a Evangheliei sale, atunci când El a murit pe Cruce, este de fapt victoria supremă a omenirii. Lumea este preocupată de succesul material, dar cum moartea este sfârşitul acumulării de bunuri materiale şi de averi, acest succes este o înfrângere totală. Sfânta Scriptură ne cheamă să nu ne îngrijim" de cele materiale, ci să "căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu" (Mat.6:33), moartea fiind nu un sfârşit, ci un început, nu o pierdere a comorilor noastre, ci primirea moştenirii noastre.

Mai mult chiar, Scriptura ne îndeamnă în mod constant să ne pocăim. Pocăinţa (metanoia) implică, într-adevăr, să ne răsturnăm perspectiva, să ne schimbăm felul în care privim viaţa, să ne schimbă felul de a gândi şi punctele de vedere. Cum Sfânta Scriptură ne cere atât de stăruitor să ne răsturnăm perspectiva, să ne schimbăm felul în care gândim şi direcţia în care mergem în viaţă, icoana este corectă din punct de vedere scriptural numai dacă ne răstoarnă perspectiva, iar aceasta se întâmplă în mod intenţionat în iconografia ortodoxă.

Formă şi simbolism în arhitectura iconografică
 
Acesta este un subiect profund şi amplu. Este discutat mai în detaliu în cartea Dovada lucrurilor nevăzute, dar îl vom aborda pe scurt aici, în contextul Scripturii.

Clădirile sunt folosite în icoane asemenea perspectivei răsturnate. Sunt parte din această perspectivă deoarece conţin punctul de fugă răsturnat în structura lor. Interioarele clădirilor din icoane sunt doar semi-structuri. Ele găzduiesc un eveniment sacru din spate spre partea din faţă, această mişcare fiind amplificată de perspectiva răsturnată. Încă o dată privitorul este chemat să participe la cele reprezentate în imagine. Interiorul clădirii îl atinge duhovniceşte pe privitor, iar pereţii îl înconjoară pe la spate, tot aşa cum punctul de fugă se proiectează în spatele privitorului. Clădirile din icoane îl "îmbrăţişează" pe privitor şi îl atrag spre realitatea duhovnicească - realitatea Evangheliei pe care o prezintă icoana. În chiar acest context le spunem copiilor noştri că prin Biserica ortodoxă Dumnezeu ne îmbrăţişează şi ne strânge la piept.

Structura de bază a interioarelor de clădiri aşa cum apar în iconografie este menită să îl atragă pe privitor spre evenimentul duhovnicesc, să îl cheme să participe la el, să îi sfinţească mintea profană. Aspectul cel mai important care se cuvine remarcat este faptul că, în iconografie, clădirea îmbrăţişează (nu închide în ea însăşi) scena. "Braţele" clădirii îl cuprind pe privitor, chemându-l să participe la experienţa vie a rugăciunii. Decorul nu este niciodată un spaţiu închis. În loc de un acoperiş, o draperie atârnă de un perete, sugerând că evenimentul are loc în interiorul unei clădiri. Şi aceasta deoarece evenimentul divin, plin de har, se petrece în cadrul Sfintei Biserici, fiind nelimitat de timp şi spaţiu, universal şi etern. Credincioşii - atât cei din cer, cât şi cei de pe pământ - sunt uniţi şi formează un singur trup al lui Hristos, iar icoana reflectă acest caracter universal al Bisericii. Un acoperiş sau un plafon solid ar sugera o barieră între cer şi pământ, însă în Hristos, în Evanghelia Sa, nu există astfel de diviziuni sau bariere.

Clădirea din icoana Cinei Celei de Taină demonstrează principiul perspectivei răsturnate şi al "îmbrăţişării" privitorului de către icoană, precum şi celelalte aspecte simbolice menţionate mai sus.

În icoana Cinei Celei de Taină masa nu pare să urmeze principiile perspectivei răsturnate. Un alt concept simbolic este folosit aici, împreună cu perspectiva răsturnată şi cu "îmbrăţişarea" evidentă din structura clădirii. Masa se deschide larg în plan frontal, deoarece privitorul este, în felul acesta, invitat să ia şi el parte la cină. La masă este loc pentru privitorul care se închină la icoană şi astfel conceptul perspectivei iconografice este nu doar respectat, ci şi amplificat, ca şi cum icoana ar spune: "prin pocăinţă poţi şi tu veni să iei loc la masă şi să participi la Cina lui Hristos, praznicul de nuntă al Eternului Mire."

Imediata apropiere la care icoana îl cheamă pe privitor să participe la evenimentele Scripturii este parte din propovăduirea iconografică a Evangheliei. Indiferent în care vremuri am trăi, suntem chemaţi să participăm aici şi acum la evenimentele din viaţa pământească a lui Hristos şi din viaţa neîntreruptă a Bisericii Sale. Este evident că în icoană timpul nu este un factor care limitează, astfel ca ortodocşii din fiecare nouă generaţie să primească şi să participe la faptele sau evenimentele sau persoanele zugrăvite în icoană. Astfel, când contemplăm o icoană cu Naşterea lui Hristos, s-ar cuveni să înţelegem că, de praznicul Crăciunului, fiecare biserică parohială şi fiecare ortodox devine un Betleem, aşa cum fiecare inimă de credincios devine iesle, pentru că Hristos este primit în inima credinciosului, la fel cum ieslea L-a primit ca prunc. Aceasta corespunde atât Scripturii, cât şi imnurilor dogmatice ale Sfintei Biserici. De exemplu, Apostolul spune: "... iată acum vreme potrivită..." (2Cor.6:2), iar acest "acum" se referă la orice timp, din orice veac şi orice loc unde se întâmplă ca cititorul să descopere aceste cuvinte; în imnologia dogmatică a Bisericii întâlnim expresii precum: "Azi cerul şi pământul se bucură... căci Dumnezeu, născut din femeie, S-a întrupat..." şi "Azi în Betleem aud îngerii zicând: Slavă lui Dumnezeu din ceruri..." (Imnuri, Tonul Întâi). În praznicele sfinte credincioşii din toate timpurile şi locurile participă în chip mistic la evenimentele vieţii Sale pământeşti. La fel se întâmplă şi în cazul icoanelor. Astfel, tavanele şi acoperişurile clădirilor nu sunt reprezentate în icoane pentru a arăta că, în Iisus Hristos, nu există linie despărţitoare între cer şi pământ. Acest aspect, împreună cu forma clădirilor, arată că fiecare privitor din orice timp şi orice lor este cuprins în sfintele evenimente ale Evangheliei, fiind chemat - prin pocăinţă - spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Umbre
 
Aceste principii referitoare la forme şi simboluri vizează toate aspectele simbolice ale icoanelor. Unul din aspectele cele mai surprinzătoare este absenţa umbrelor.

Nu există umbre în icoane. Acest aspect, adesea trecut cu vederea, este un element care spune multe despre impresionanta sofisticare duhovnicească a icoanei. Nu există umbre în icoană deoarece ele sunt pătrunse de lumină duhovnicească. Evenimentele se petrec (ori sfinţii sunt surprinşi) în totalitate în lumina copleşitoare a "Soarelui Dreptăţii", Iisus Hristos. Hristos, Cel Care "plineşte toate întru toţi" (Efes.1:23), Cel Care plineşte în chip desăvârşit evenimentele şi persoanele zugrăvite în icoană, care sălăşluiesc în lumina Lui. De bună seamă, pentru a fi pe deplin scripturală, icoana nu trebuie să conţină umbre, căci "Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare." (Iac.1:17). În lumina Sfintei Treimi nu există umbre. Icoana, să nu uităm, se manifestă în plan duhovnicesc, unind cele duhovniceşti cu cele trupeşti, respirând un duh de viaţă veşnică şi nemurire. Icoana se ocupă de realităţi veşnice, neschimbătoare; ne cheamă - pe noi, privitorii - să fim părtaşi la cele mai profunde şi mai tainice revelaţii şi concepte ale Evangheliei Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Nimburi
 
Nimburile reprezintă un alt element iconografic ce este uneori greşit interpretat. Semnificaţia lor este diferită de ceea ce în mod obişnuit li se atribuie pe plan artistic. Nimbul nu este o invenţie a artei creştine. Este folosit de mii de ani ca simbol în arta multor culturi, de obicei pentru a accentua sau a deosebi o persoană surprinsă într-un grup de oameni, sau pentru a evidenţia rangul (poziţia) unei persoane. În cea mai mare parte a artei pre-creştine cercul sau pătratul de lumină din spatele capului unei anumite persoane, indicau un rang special, fiind de obicei semnul regalităţii. Regii şi copiii lor erau adesea reprezentaţi artistic cu un spaţiu de lumină în spatele capului.

Nimbul de lumină a fost admirabil adaptat de iconografie, în parte pentru a sugera că persoana respectivă a devenit cu adevărat "membru al familiei regale", "copil al Împăratului şi a toate Făcătorului. Tainica semnificaţie duhovnicească a nimbului în iconografia ortodoxă este însă mai profund scripturală şi are o considerabilă importanţă teologică.

Întâi de toate, există şi icoane în care nu apare niciun nimb, deoarece el nu este o necesitate absolută în iconografia ortodoxă. Într-o icoană sfinţii sunt reprezentaţi în aşa fel încât prezenţa transfigurată şi duhovnicească reiese din forma şi natura figurii înseşi, nemaifiind necesară nicio etichetă exterioară pentru a le indica sfinţenia.

Pentru a înţelege pe deplin fidelitatea scripturală a acestui aspect al iconografiei ortodoxe este important să ştim că nimbul nu este un cerc în spatele capului, ci un glob de lumină ce cuprinde capul pe de-a-ntregul. Este redat transparent, pentru a putea vedea faţa sfântului.

În icoană, globul de lumină - nimbul - radiază din interior, fiind semn al emanării de duh sfânt, care este un dar de la Dumnezeu, o mărturie a faptului că, aşa cum a spus Pavel, "nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal.2:20). Această radiere este dar de duh sfânt pentru sufletul despătimit, o expresie a sălăşluirii Duhului Sfânt, o mărturie a faptului că persoana sfântă reprezentată în icoană a devenit, într-adevăr, vrednic templu al Duhului, că de vreme ce "trăieşte în Duhul" şi "umblă în Duhul" (Gal.5:25).

În mod asemănător, sfinţii nu trebuie surprinşi în profil, deoarece - arată Sf. Macarie cel Mare - "Un suflet care a fost luminat de slava dumnezeiască se face pe de-a-ntregul lumină şi seninătate, nelăsând în urmă nicio parte a sa, ci privind cu întreaga faţă înainte". Aşa se întâmplă şi în cazul icoanelor cu profeţi şi apostoli de pe iconostas, unde se află îndreptaţi spre uşile împărăteşti, precum şi în cazul icoanelor cu tema "Comuniunii Apostolilor", unde figurile Apostolilor sunt orientate spre figura lui Hristos din centrul icoanei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata De ce nu dispare teatrul?, Eugen Păsăreanu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman, traducere de Andreea Caleman (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Basarabia decapitată, Valentina Sturza (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Nuda Veritas. Din crimele comunismului, Nicolae Stroescu-Şovarna (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Răni deschise 5 (II), Solomon Marcus (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Carte de Humanitas Fiction
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer