Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Germs... & the City


Ioana Bâldea Constantinescu

14.04.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe la mijlocul săptămânii trecute, am plecat ceva mai devreme de la serviciu. Nu-mi era foarte bine. Afară, în schimb, soare, oraş bântuit de nelinişti frumoase şi adolescenţi pe biciclete... O zi superbă de colindat străduţe, pieţe, parcuri, cafenele... Eu, posacă. Am hotărât să înfrunt Bucureştiul tranşeizat din centrul istoric, în căutarea unui magazin unde ochisem eu o pereche de cercei frumoşi, în "buget". Pentru că aşa mă dreg eu, şi de răceală şi de alte neajunsuri - pe cât posibil nu cu aspirină, ci cu secunda de răsfăţ total nejustificat, şi, poate, tocmai de aceea proaspăt şi bun ca o limonadă cu multă, multă miere. Am intrat, am văzut, mi-au plăcut, am aruncat un ochi în portofel, am ieşit bine la socoteală şi... nu i-am luat. Ne-am privit reciproc cu alint, cerceii şi cu mine, am decis că sunt, într-adevăr, frumoşi de să-ţi treacă amarul unei zile de hârţoage şi perdaf al conclavului mătuşilor bătrâne şi... i-am lăsat acolo. Ca să ne înţelegem şi să vorbim aceeaşi limbă a trivialului, în lumea mea, asta înseamnă că sunt destul de bolnavă.

Eram. Când am ajuns acasă, neaccesorizată şi neîndrăgostită de două pietre semipreţioase, aveam febră şi tuşeam în rafale vehemente. Totul pe un fond de migrenă de ziceai că bieţii mei neuroni citesc Iliada şi se joacă de-a Războiul Troian. M-am diagnosticat în cel mai melodramatic stil cu putinţă, am anunţat tot ce-a fost ţipenie de om în raza mea de acţiune că "Sunt răcită!" şi m-am instalat, ca-n filmele americane, pe canapea, cu o rezervă consistentă de şerveţele, bomboane de gât, picături de nas şi da, aspirină, să bolesc în voie. Iar boala, când nu e mare brânză de capul ei, trebuie să recunoaştem că are şi o parte a ei plăcută. Dacă eşti răcit şi afară fulguieşte, e ger, iar tu eşti acoperit de pături, cu un ceai fierbinte lângă tine şi un roman, rusesc eventual, te-apucă, aşa, o stare de semi-hibernare plăcută, în urma căreia aştepţi să te trezeşti mai întremat şi gândul în sine, cât de idilic şi de zaharisit ar fi el, îţi face bine. Eu, una, am chiar şi o imagine livrescă, proaspăt adăugată la colecţie, a răcelii... ideale. Nabokov povesteşte că, atunci când era mic şi suferind, şi-o imagina pe mama lui, o prinţesă rusă autentică, într-o sanie trasă de cai, gonind peste troiene cât statul unui om, acoperită de blănuri de urs şi vulpi polare, pe un vifor năprasnic şi o ninsoare grea, cu fulgi miţoşi ca floarea de bumbac. Frumos, nu?

Ei, răceala mea nu era din neamul ăsta. Nici urmă de ger (soare, cald, zi de hălăduit în târg), ceai din plic şi nici poveste de roman rusesc. După nereuşite încercări de hibernare (experienţa m-a învăţat că, ori de câte ori eşti obosit şi ai vrea să dormi, conform legilor lui Murphy, te vor suna între două şi cinci persoane, să-ţi spună "să dormi!"), am hotărât, într-adevăr, să citesc puţin. Zis şi făcut. Mi-am selectat riguros un maldăr impresionant de reviste glossy şi m-am apucat să le răsfoiesc de zor. Puţin text şi multe poze, exact ce-ţi trebuie când nu-ţi arde să faci cine ştie ce sinapse.

Acolo am găsit-o, într-o poză pe care o mai văzusem de o mie de ori, pe Carrie Bradshaw. Da, Sarah Jessica Parker şi... da, despre ea am să scriu mai departe. Pentru mine Carrie Bradshaw e enigma absolută şi, totodată, mirajul unei vieţi de huzur literaro-lucios. Pentru că ea, Carrie, scrie la ziar, (mă rog, ajunge ea să scrie şi cărţi, dar asta abia prin seria a doua, după ce s-a despărţit de Aidan şi e pe punctul de a se combina cu Berger, în plan secund existând, în permanenţă, Big - degeaba, dacă n-aţi văzut serialul, măcar aşa, pe sărite, n-aveţi cum să înţelegeţi...). Ei, job-ul ăsta foarte solicitant îi aduce lui Carrie două mari avantaje: foarte mult timp liber (da' timp, nu glumă!) şi foarte mulţi bani. Carrie este o glitterata. Scrie o rubrică pe săptămână şi-şi petrece viaţa pe tocuri cui Manolo Blahnik, în ţinute care variază de la Gucci la Vivienne Westwood (asta în film, Sex and the City - The Movie!). Înţelegeţi? Eu, nu.

Întrebarea "De unde are Carrie atâţia bani?" e o enigmă care m-a urmărit pe parcursul a şase sezoane. Când Carrie s-a angajat la Vogue, însă, am încetat să o urăsc şi am devenit fană. Atât de fană... că m-am apucat să citesc cartea, să văd cum se naşte în pagină lumea ei cu mese la Pastis, performance-uri în galerii de artă contemporană unde toată lumea merge spilcuită de zici Doamne!, cluburi exclusiviste, şedinţe foto, autografe, lecturi publice (vă reamintesc, Carrie este scriitoare, are trei cărţi publicate când iese pe ecrane Sex and The City - The Movie: Sex & the City, Manhattan şi a treia nu mai ştiu cum se cheamă) şi o mulţime de cercei - (inutil să vă spun, Carrie nu e răcită absolut niciodată, pe durata a nouăzeci şi ceva de episoade, iar în film suferă doar de o depresie căreia ea îi spune Mexicoma - că era în Mexic! - şi de o uşoară creştere a dioptriilor. Atât.). Revenind. Cartea e groaznică. Literatură de mâna a unşpea, decupată în episoade sordide cu toatele, fără urmă de replică inteligentă, cu haine şi pantofi în aceeaşi proporţie, dar fără pic de stil. Altfel spus, Candace Bushnell nu e de citit, nici măcar la răceală.

Cum aceasta nu e, însă, o poveste despre cărţi proaste şi seriale cult, ci una despre microbii mei şi nevoia de basm dat cu sclipici şi urmat de un DVD pe care ţi-o dă puţină temperatură, mă întorc la Carrie. Şi, cum răceala mă face, întotdeauna, şi puţin confesivă, am să spun tot adevărul: am şi DVD-ul cu filmul. De fapt, l-am văzut de patru ori (cinci, dacă socotim şi vizionarea de-acum). Filmul face cinste cărţii. Mai exact, se înscrie în aceeaşi categorie calitativă. Sirop mult, sarcasm ioc, nu tu jocuri de cuvinte savuroase, nu tu referinţă culturală care să te facă să zâmbeşti, nu tu personaje neclişeizate, nu tu scenariu scris ca pentru oameni care nu ţin neapărat să ştie după primele cinci minute cum se termină filmul. Da' e cu Carrie. Are Fashion Week la New York. Te introduce în culisele revistei Vogue. Patricia Field (guru-ul care alege hainele) se întrece pe ea însăşi. Ce să mai, e de văzut. Ca să nu spun că, aici, Carrie (care scoate, e adevărat, a patra carte pe apoteoticul final) e cu adevărat nababă. În condiţiile în care, cât ţine filmul, nu produce un rând pentru Vogue.

Aş spune că, în condiţii de boală de sezon, cu durată de la una la trei spre cinci zile, Carrie Bradshaw e ficţiunea mea favorită. Personajul meu... cult. Îmi aduc aminte că am scris o dată (o singură dată!) despre ea, despre cum cade ea de pe tocurile ei cui, cum se ridică şi merge mai departe, după modelul american, Carrie fiind, evident, o învingătoare. Tot într-o revistă glossy. Şi tot la o răceală. Iar filmul (filmul, nu serialul, filmul, cel foarte prost)... e Cenuşăreasa postmodernă, îmbrăcată de pe 5th Avenue. Dacă ai o zi în care nu te simţi în stare de marele roman rus... merge. Te cuibăreşti pe canapea, eşti din nou copil, crezi în magia dragostei şi a poşetelor strălucitoare şi-ţi doreşti ca, atunci, când te vei face mare, să devii şi tu... glitterata. Sau Mr. Big (la începutul serialului se preconizeză că el va deveni al doilea Donald Trump, în film îmi imaginez că a devenit deja).

Şi... cam atât. După genericul final temperatura mea a scăzut suficient cât să transport revistele înapoi la locul lor, în cămară. Camuflaj (tot e bine, Carrie le ţine în cuptor - spune ea asta, într-un episod). Amintirea cărţii îmi producea succesive remuşcări intelectuale. Fantezia cu "vreau să mă fac glitterata" a făcut loc realităţii nedate cu sclipici - sunt deja mare. Iar pantofi Manolo Blahnik nu am decât într-o poză de anul trecut, de la Londra. Ei sunt în vitrină, eu sunt lângă ea.

Ca să nu mai spunem că eu nu citesc genul ăsta de literatură, iar revistele alea multe le ţin numai pentru documentare.

Aşa se face că seara cu pricina, când o uşoară răguşeală, decentă, de altfel, luase locul stării mele febrile, m-a surprins cu un volum de Roberto Bolaño, printre şerveţele şi sticluţe de la plafar. Perfect respectabil. Doar carcasa DVD-ului, uitată la suprafaţă, amintea de starea proastă de peste zi.
"Auzi, tu te-ai uitat la Sex & the City?? The Movie?????!!!???"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Imersiuni
    ARUAL [membru], 15.04.2009, 13:25

    Da, interesantă incursiune în ... noua ILIADĂ a New York-ului, de pe 5th Avenue!
    Incisivă, ironică, debordând de un umor pendulând între temperaturi (38-40, cu normalizarea, la 36 cu 5...), cu suficientă marjă de ieşire din eventualele remuşcări intelectuale, una peste alta şi respectivele glossy-uri având măcar calitatea unor aspirine (Bayer, chiar!).
    Apropo, aţi descoperit sursa veniturilor la care are acces Carrie (cu excepţia inventivităţii-n tandem a scenariştilor şi a regizorilor, la care se adaugă cea a recuziterilor, ultimii tocindu-şi chiar pingelele pentru tocurile cui Manolo Blahnik şi ţinutele care variază de la Gucci la Vivienne Westwood, ale aceluiaşi personagiu)? Ori, cum de mai are timp să mai şi lucreze undeva, Carrie(dacă o şi face...)?


Spacer Spacer