Tablou cu pietre

Înainte de crepuscul, soarele de aprilie îmi bate în cutia toracică: "Deschide! Iluziile îţi mor una câte una". Aş arunca o piatră în ocean, să zboare din val în val, din continent în continent. Oceanele se dezgheaţă atunci când valurile lor trăncănesc despre iubire. Mi-e aproape ruşine să tastez cuvântul ăsta. Îmi apar spaţii între literele lui, şi-n ele se reped să se-ascundă jivine verzui, cu ochi de alabastru. Turism sentimental - sportul preferat al bulevardelor pe care mă aruncă îngerii. Statui măreţe, ce-şi poartă cu mândrie găinaţuri aurii de porumbei plictisiţi. Muzee absurde, cu exponate scheletice pe care nu le atinge nimeni. Treninguri de nailon asortate la papuci cu ciucuri. Aburi răsfrânţi din asfalt, ca în new-york-uri pustii, bântuite de pietre. Papa was a rolling stone. Literele desenează arabescuri, ca nişte prelungiri fantomatice ale falangelor, prizoniere în lanţurile victoriilor facile. Orele îşi apasă umbrele peste cozonacii oamenilor. Deschid braţele ca să cuprind mulţimea de şiruri lungi ce se îndreaptă spre biserici prea strâmte. O pâclă severă, ca o meduză lascivă, îşi arogă dreptul de a gestiona conştiinţele. Fiecare bătaie de obraz e un semn al renaşterii. Fiecare lumânare aprinsă e un gest de curtoazie primit de dincolo de nori. Scriu un roman despre bile magnetice şi îl distribui gratis celor cu poli pozitivi. Mă plimb cu lifturi hodorogite în turnurile de abanos ale adevărului, cu degetul arătător pe butonul de alarmă. Oamenii îşi plimbă lungile şiruri, bucuroşi că văd lumină o dată pe an. O stare generală de marijuana fumată la liber - dar iluziile mor, din ce în ce mai des, făcând loc surorilor lor, rădăcinile de speranţă. Respir. Şi aerul îmi invadează plămânii cu pietre rotunde, balsam aproape perfect pentru ce a trecut şi pentru ceea ce va fi.