Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Canon şi Normă. Pentru o geopolitică a genurilor şi a artelor


Bogdan Ghiu

19.04.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cu întîrziere, ca totdeauna, se vorbeşte şi la noi, cu atît mai intens-obsesiv cu cît mai fabulator-recuperatoriu, despre aşa-numitul canon literar (cultural).

Dar nu ştiu de ce ar trebui să ne lamentăm la nesfîrşit din pricina eternei noastre întîrzieri, cînd ea ar putea fi fructificată ca şansă: şansa dintotdeauna a marginalului şi a întîrziatului, care, neavînd şansa de a participa ca producător, ca subiect activ la procesele culturale globale, fiind deci scutit de munca şi de responsabilitatea care le incumbă producătorilor de istorie (şi a căror răsplată, al căror bonus binemeritat îl constituie puterea asupra restului lumii, care le revine, astfel, ca profit), se bucură de deplina libertate de a se comporta - aşa cum noi şi facem, de fapt, tot timpul - ca pur consumator de istorie gata produsă: istoria ca import şi ca hypermarket - oare nu asta trăim tot timpul, oare nu aşa ne-am comportat în permanenţă, scutiţi de truda istoriei, simpli beneficiari plezirişti, hedonişti chiar, ai muncii altora? Nu cred că am vrea cu adevărat să fim producători de istorie, să ne trezim la cîrma istoriei. Cel mai probabil, am reuşi să proptim corabia istoriei în mal, din moment ce nici măcar cu bărcuţa pe care ne-a dat-o (enormă povară!) Dumnezeu nu ştim ce să facem, ratînd şi ieşirile în larg, şi întoarcerile în port. Să ne bucurăm mai degrabă, atunci, că nu trebuie să ne conducem singuri, că sîntem nişte amărîţi de boat people care preferă să încerce oceanul cu cauciucul de tractor (ce aventură a inadecvării!), de parcă ar fi heleşteul din spatele casei. Să ne resemnăm, prin urmare, şi să ne asumăm cu deplin curaj adevăratul rol care ni se potriveşte şi pe care ştim să îl practicăm: acela de producători de libertate în interiorul sistemului. Să profităm de singura putere care ne este specifică: aceea de a fi leneşi, improductivi sau mărunt productivi (producători de mărunţişuri vitale, singurele, poate, la nivelul şi la scara omului: dacă, în mărunţimea noastră, vom fi fiind singurii umanişti autentici?). Este la fel de preţioasă şi la fel de utilă mega-economic. Rolul "lumilor a treia" de tot felul este tocmai acela de a consuma istorie, de a echilibra, în sensul lui Bataille, cel din Partea blestemată, supraproducţia occidentală de istorie şi de putere, de a o cheltui în pierdere, fără profit. Avem, deci, un rol şi o funcţie în "economia generală" a lumii, sîntem mai înăuntrul sistemului, mai incluşi şi mai activi, prin însăşi pasivitatea şi inactivitatea noastră (indivizi/popoare-IMM), în sistemul lumii.

Am vrea, deci, să intrăm, pe nemuncite, în canonul altora, suferim că nu sîntem "canonici" şi ne străduim, sofistic, să devenim. Ideea de canon cultural este, însă, subîntinsă de ideea (întotdeauna reductivă) de putere, şi s-a născut dintr-o veche tradiţie, constitutivă a Europei (a Occidentului), pe care nu face decît s-o continue sub paravanul "secularizării": aceea a comentariului şi a exegezei infinite a Cărţii unice şi a imitaţiei personajului ei principal. În Occident, cartea religiei a devenit imediat o Religie a Cărţii. Nu singura de pe lume.

Devenită simplă marotă, ideea de canonizare mondială (de fapt, imperială) a sfinţilor noştri culturali locali devine contraproductivă. Mai importantă, mai urgentă mi s-ar părea, azi, o discuţie despre Normele (de redactare) care domină cîmpul literar global, şi cărora noi ne grăbim să ne supunem, pe care ne grăbim să le adoptăm, fără a le discuta.

Discuţia despre Canon este o falsă problemă. Adevărata problemă a culturii şi a literaturii actuale, mondializate, o constituie Normele, normativizarea lor.

Literatura este mai normată, azi, ca niciodată. Deci: cu atît mai (implicit) ideologizată. Există roluri, genuri, teme, stiluri etc., o întreagă tipologizare a literaturii care este impusă zonelor post-periferice/neo-periferice. Asistăm la o adevărată delocalizare şi subcontractare inclusiv în domeniul producţiei literar-artistice. O sociologie eliberatoare, universalizantă, a accesului real la universal precum cea elaborată de către Pierre Bourdieu, de exemplu, ar trebui, pur şi simplu, la rîndul ei, globalizată, extinsă (cu toate nuanţările de rigoare) la nivel mondial. Mecanisme producătoare şi reproducătoare de putere active şi valabile, deci identificate şi formulate, pînă mai ieri, la nivelul mezo al spaţiilor (cîmpurilor) naţionale trebuie înţelese şi reformulate adecvat la nivel super-macro. Nivelul micro-sociologic a rămas acelaşi, dar supradeterminarea lui nu mai e doar naţională sau inter-naţională (inter-naţionalul, altă utopie eşuată), ci a crescut, şi-a mărit scara la nivel planetar, devenind cu atît mai apăsătoare, mai determinantă şi cu atît mai insesizabilă. Avem nevoie de o mondo-sociologie pentru a ne înţelege interacţiunile de zi cu zi.

Mondo-sociologic deci, nu biologic, ca poziţie ca şi postură, nu ca substanţă sau ca esenţă intrinsecă, sîntem "femei", "copii", "sălbatici", "indieni". Zonele marginale, periferice, "lumile a treia", interioare sau exterioare societăţilor, n-au fost niciodată integrate, funcţionalizate decît ca "rezervaţii naturale", ca "parcuri de distracţii", ca zone de evadare, ca "districte culturale" şi de loisir creativ. Inclusiv cultura se delocalizează azi, subcontractîndu-şi serviciile. Tocmai asta înseamnă globalizare.

Iar dacă ar fi să ne aflăm o şansă de originalitate, de unicitate, aceasta n-ar putea să constea decît tocmai în marginalitatea şi în secundaritatea noastră, printr-un fel de protocronism al sincronizării pe care, dacă ni l-am asuma anti-narcisic, am fi cu adevărat salvaţi şi maturi. Şi aceasta din (cel puţin) un motiv simplu (un meta-motiv, dacă vreţi): învins, "dominat temporal" de către Durckheim, apologet al totalităţilor sociologice, Gabriel Tarde, omologul nostru, apologetul inovaţiei prin imitaţie, începe, încet încet, să-şi ia revanşa istorică, la nivelul modelelor de înţelegere sociologică. Tardian, invenţia, inovaţia nu este posibilă decît prin şi ca imitaţie. Or, tocmai această idee (mult simplificată, sumar prezentată aici) ar putea să ne vindece de complexe. Spontan, ireflexiv, noi sîntem deja "tardieni". Dacă am ajunge, însă, să fim "tardieni" şi în mod lucid, critic şi reflexiv, am deveni, poate, cu adevărat stăpîni peste propriul nostru destin, şi n-am mai suferi inutil de boli culturale imaginare transmise, inculcate. Acceptînd principiul deconstructiv al lipsei de origine, de original, al secundarităţii originare, ne-am da seama, poate, că, prin caracterul nostru marginal, secundar, imitativ, sîntem în acord cu "originalul", şi că putem juca un rol de prim ordin în decolonizarea lumii, în de-re-imperializarea ei.

Abia ca "imitatori" sîntem, poate, profetici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer