Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Moare jurnalismul? (II)


Autori diverşi

30.04.2009
Dilema Veche, aprilie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cum am supravieţuit patru ani la o revistă de femei
Prin 1999, prin vară, căscam cam fără ţel în redacţia nou-nouţă a Libertăţii de la Aerofina, clădirea unde Ringier ne mutase din impregnatul de amintiri şi de praf palat Universul, unul din centrii de putere ai presei interbelice. O cunoştinţă m-a întrebat dacă nu vreau să fiu redactor-şef adjunct la Unica. De ce n-aş încerca ceva nou? mi-am zis. Am acceptat.

Într-un colţ, o ochelaristă cu nişte beţişoare de la Wu Xing înfipte-n cap făcea horoscoape. O alta îşi număra agrafele din sertar. Două puştoaice mai drăguţe se hăhăiau într-un colţ. Mă simţeam ca un exponat de la British Museum pornit la plimbare printre vizitatori. Revista era-n calculator, calculatorul era pe birou, biroul era ca altele - dar în rest, acolo oamenii (fetele, femeile) făceau altceva decît ştiam eu că e cotidian, săptămînal, televiziune, presă. Şi totuşi, lucrurile alea pe care le făceau erau necesare.

Treaba mea erau lucrurile celelalte. Să editez texte şi să am idei de subiecte. Textele erau pline de trei puncte, mărci de cosmetice, fascinaţie, ispită, răsfăţ şi greşeli de gramatică. M-am apucat să le editez. Am ajuns la Bianca Brad, care trimitea prin e-mail o rubrică de frumuseţe, prefaţată cu poezii gen: "Bătături, bătături / Trendy, glossy, juicy, glamour / Numai Unica îţi spune / cum să te prosteşti în spume". Asta-i o parodie răutăcioasă, faptul că Bianca Brad scria poezii cu pile de unghii şi exfoliere - jur că nu. Am tăiat poezia şi o parte din fascinaţia, ispita şi răsfăţul din proză.

După vreo săptămînă de corectat texte, pe uşă a intrat o doamnă înaltă de vreo trei metri, de la Publicitate, care mi-a dat c-o mătură-n cap şi mi-a explicat că "mascara" nu înseamnă "paiaţă de bîlci", ci rimel, iar cuvîntul rimel nu înseamnă nimic, fiindcă vine de la firma Rimmel, şi nu poţi să-l foloseşti în nici un caz în textele de la firma ailaltă, că ne taie publicitatea, idiotule. După încă vreo săptămînă, Bianca Brad a sunat indignată în redacţie, revista apăruse fără rimele ei şi a cerut "să fie sancţionat drastic corectorul". Ăla eram eu. A fost începutul unui lung şir de necazuri care a durat ani de zile. Rimelul era mascara, chestiile alea ale Biancăi Brad erau poezii şi aşa mai departe.

Habar n-am de ce nu mi-am dat demisia. De fraier, leneş, fiindcă n-aveam altceva mai bun. Cert e că fraiereala asta a dat roade. După vreo doi ani, am ajuns la putere. Bianca Brad se dusese-n treaba ei (nu ştiu exact care), horoscopista cu furculiţe în cap plecase pe Alpha Centauri şi, uite-aşa, m-am trezit cu o mînă de puştoaice în redacţie. Puştoaicele mă credeau cînd le spuneam că... nu mai ştiu exact ce, dar aplicam oarecum axioma că şi la revistele de femei se poate face presă.

Bun, eram la Unica. A doua apărută pe piaţă, după Avantaje, lunarul Edipresse, care este prima revistă de tip occidental din România. La început, textele erau stupide, blamul "adevăraţilor" jurnalişti - unanim, prestigiul - redus. Lucrurile s-au mai pus la punct ulterior cu Elle, Cosmo, Joy, Bolero şi o mulţime de alte lucruri. Toate aceste reviste au un nume neruşinat-stîrnitor, glossy, adică lucios, care vine de la modul cum le percepem cu ochiul şi le pipăim. Greu de înţeles şi dezirabile precum cititoarele lor, au invadat lumea odată cu hîrtia sclipitoare şi mătăsoasă pe care se tipăresc, sinonimă cu luxul şi calitatea.

Cei patru ani petrecuţi într-o redacţie de femei au fost pînă la urmă foarte interesanţi. Scriam pentru un public care diferea radical de mine (în primul rînd, ca sex), a trebuit să mă pun în locul cititoarelor şi am scăpat din toată povestea asta fără crize de identitate sexuală. Am învăţat, în schimb, ce înseamnă imaginea tipărită, şedinţele foto, poziţionarea, lupta cu clienţii de publicitate, iar un consultant elveţian, Stéphane Carpentier, mi-a arătat cît de şic şi, în acelaşi timp subtil, se poate opera în zona asta de presă. Lucruri care mi-au folosit din plin în cele mai surprinzătoare locuri, mai departe. După fix patru ani, cînd am simţit că am început să mă anchilozez, mi-am luat tălpăşiţa de la Unica. Puştoaicele cărora le ţineam teorii au devenit femei, iar apoi redactori-şefi la Marie Claire, Bolero, Glamour sau InStyle.

Pînă în momentul în care intelighenţia va accepta şi va omologa revistele de femei, vor mai trece poate vreo 15 ani. Deocamdată însă, ele plac şi publicului, şi, cum se spune, advertiser-ilor - cumpărătorilor de reclamă. Pe piaţa românească sînt cam multe, o să asistaţi la nişte anunţuri de decese în 2009, dată fiind criza. Însă necesitatea socială a glossy-urilor, ca şi cuminţenia lor deocamdată banală (nu stîrnesc umori negative, îmbie la perfecţionare, mai dau şi cîte-un pont cultural) nu sînt de contestat. (Iulian Comanescu)

Iulian Comanescu este consultant media, editor al blogului http://comanescu.hotnews.ro/.


Consum onest de media
Eu una vreau să plătesc pentru conţinutul ziarelor. Online, evident. Cinci lei, trei lei, un leu optzeci pentru un articol, suma rămîne de stabilit pentru capetele de business. Rar cobor la chioşc să cumpăr un cotidian. N-o fac nici măcar pentru promoţiile başca sau aproape başca: o carte, un CD, un supliment cu reţete sau ce-o mai fi. Cu Internet în aer, e evident foarte simplu să accesezi online ce se vinde jos, în stradă. Numai că eu sînt dispusă să plătesc pentru conţinutul zilnic. Şi din asta cred că ar veni, în cele din urmă, salvarea jurnalismului. Nu discut de modalitatea de plată care ar trebui să fie extrem de prietenoasă şi accesibilă cu un click, cel mult două. Personal, înţeleg să plătesc pentru un reportaj făcut ca la carte la porţile Mittal din Galaţi.

Un reportaj pentru care un jurnalist e trimis mai multe zile pe teren. O piesă de gazetărie în stare să-mi spună o poveste dramatică a supravieţuirii unui oraş, o poveste care atinge suflete şi la Copşa Mica şi la Mioveni, şi la Braşov şi la Rîmnicu-Vîlcea şi în orice altă zonă în care se trăieşte din ambele salarii ale unei familii, salarii provenite de la unica fabrică din regiune. Aş da bani pentru o analiză făcută independent, cu ochi româneşti, despre impactul crizei economice şi financiare asupra industriei textile din România. Subiectul nu exclude o realizare spectaculoasă şi un titlu pe măsură. Nu aş aprecia două-trei telefoane date din redacţie şi gata. Aş aprecia să văd în spatele textului o lectură şi o documentare temeinică a jurnalistului, care să-mi deschidă ochii dincolo de limita provincială în care mă consemnează în calitate de cititor.

Aş da bani pentru reportaje făcute în Irak la trupele româneşti staţionate acolo. Nu ştiu însă dacă aş mai accesa pe bani puzderia de opinii care inundă ziarele online. Două-trei cel mult, alese pe sprînceană, ştiind că acel om care scrie nu mă va dezamăgi. Adică va scrie consistent, cu opinie vie, pentru mine, cititor, şi nu pentru colegii din presă. Evident, producţia media consistentă se face cu bani. Şi bani, acum, nu prea sînt. Departamentul vînzări devine cel mai important în toate instituţiile media. Problema însă e veche, criza actuală a acutizat-o. Pentru cine fac produsul? Pentru advertiseri şi mai puţin pentru cititor, despre care oricum ştiu(!!) că vrea circ? Deunăzi, o analiză de "qualitate" încerca să extragă din povestea Mihaelei Rădulescu, de pildă, o manifestare simptomatică a unui gen anume de relaţii sociale, profesionale şi aşa mai departe. Dar, singură, scrisoarea respectivei a făcut generalizarea necesară interesului public: era vorba de condiţia de nevastă şi de copil de milionar. Foarte simplu. Foarte bine. Ce pierdeau ziarele care nu se revendică din zona bulevardieră, dacă ignorau povestea asta? Sau, pardon, dacă o degradau de pe primele pagini, pînă la secţiunea de "vedete" şi "show biz"? Cine are curajul să ia o asemenea hotărîre? Ce se pierde? Banii cui îi vreţi, dragi advertiseri? Ai mei, care-mi schimb periuţa de dinţi la două luni, sau ai celor care se calcă în picioare să facă poze mortului? Oricum, voi decideţi cum se face jurnalism în ţara asta.

A început să se vorbească în România despre un plan de salvare guvernamentală a presei după model franţuzesc. Să salvăm, dar avem ce? Dezbaterea e mai vie în Statele Unite, care se întreabă direct: "Ce se întîmplă cînd un oraş îşi pierde ziarul?" (Time Magazine, martie 2009). Cu exemplele recente ale închiderii a două ziare locale, ambele mai vechi de o sută de ani. E vorba de venerabilele Seattle Post-Intelligencer şi de Rocky Mountain News. Plus un studiu care a pus cap la cap efectele închiderii la finele lui 2007 a ziarului The Cincinnati Post. Cu rezerva localismului prin excelenţă, studiul a ieşit cu cîteva concluzii simple: după închiderea ziarului, a scăzut prezenţa la vot a localnicilor, a scăzut numărul de candidaţi pentru instituţiile locale, drept urmare, în posturile respective au rămas vechii decidenţi realeşi de tot mai puţini oameni. Mai puţină informaţie locală, mai puţin interes pentru guvernare al cetăţenilor. Şi în România, ca să ştii ce pierzi presupune să ştii ce ai.

Date recente ale Studiului Naţional de Audienţă (SNA) arătau că sînt destule ziare locale care performează mult mai bine decît publicaţiile centrale quality. Presă care ar merita ajutată. Personal, demersul mi se pare extrem de periculos pentru independenţa editorială. Cum pot să rămîn colţos şi să pun întrebări jenante, dacă ştiu că depind de banii de la stat? Pe de altă parte, există în lume exemple remarcabile de proiecte comune ale unor organizaţii media altminteri rivale tradiţionale: BBC World Wide cu ITV şi Channel 4, CBS radio cu AOL. Lumea media încearcă să găsească mix-ul învingător: ce conţinut pe ce platforme, cu ce bani şi pentru cîţi bani. Atîta vreme cît consumatorul final - fie el cititor, ascultător sau telespectator - rămîne cel pentru care se scrie, se vorbeşte şi se face, e OK. Pentru că vreau să ştiu, de pildă, ce-s alea "activele toxice", dragi jurnalişti. Mă interesează, trăiesc ca voi, în criză, dar scrieţi, vă rog, pe înţelesul meu: o persoană nici deşteaptă, nici proastă, nici needucată, nici peste măsură de educată. Să ştiţi că dacă aveţi sclipirea să-mi vindeţi briliant şi onest jurnalism adevărat, mouse-ul meu va face întîi click pe un reportaj despre provenienţa mieilor de Paşte, decît pe o poveste cu dive. (Selma Iusuf)

Selma Iusuf este redactor-şef la SBS Media.


Jurnalismul în criză - moare sau se transformă?
Jurnalismul, aşa cum îl ştim, trage să moară. Dar afirmaţia n-ar trebui să întristeze, ci să stîrnească o vie curiozitate: ce urmează după? - se întreabă cineva care practică această meserie de peste 15 ani, zi de zi, fără întrerupere. E foarte uşor să devii patetic cînd ai traversat împreună cu presa românească aproape toată perioada ei "romantică", plină de iluzii, de intuiţii, dar şi de greşeli, o perioadă necesară, ca o etapă spre profesionalismul presei din ţări mai civilizate, dar atît de tulbure încît ar fi putut îngrozi un profesionist adevărat.

Am terminat Facultatea de Jurnalism şi am fost angajată iniţial într-o redacţie, în 1993. Cu timpul, m-am specializat în jurnalism cultural, dar asta numai fiindcă am avut norocul să lucrez în redacţii unde asta însemna ceva, aducea un fel de prestigiu, probabil din nostalgie pentru lumea pierdută, ce fusese impregnată (artificial? în scopuri propagandistice? - e o altă discuţie...) de cultură - Azi, Adevărul, Gândul - şi pentru că voinţa mea proprie m-a condus într-acolo. Am crezut că timpul va întări această "ramură", că tot mai mulţi tineri vor dori să relateze despre evenimente culturale şi să înveţe, în timp, cum se scrie despre un domeniu fascinant, ridicîndu-te la înălţimea lui. Aveam permanent în minte exemplul marilor ziare din lume ce dedicau fascicole întregi culturii, în toate aspectele ei, şi credeam că nu e decît o chestiune de timp pînă vom ajunge acolo.

M-am înşelat complet: ziarele de acum abia dacă mai includ pagini de cultură, şi acelea scrise de anonimii redacţiei. Tot mai rare sînt rubricile semnate de personalităţi culturale, iar cînd sînt, atunci ating subiecte conexe, cum ar fi televiziunea sau, mai rău, singura zonă considerată fierbinte, aceea a politicii (o falsă impresie - după mine - care contribuie la declinul presei scrise, cititorii fiind, de fapt, plictisiţi de veşnicele înfruntări dintre politicieni). La fel ca la începuturile presei libere, pagina de cultură e prima sacrificată, iar jurnalistul care scrie în ea - cu puţine excepţii - a ajuns acolo fiindcă n-a fost în stare să acopere alte zone, considerate mai importante, respectiv viaţa socială sau politică. De cele mai multe ori, el însuşi e primul obstacol în calea unei eventuale evoluţii: dacă nu crezi în ceea ce scrii şi în utilitatea pledoariilor tale pentru cultură, atunci nu poţi convinge pe nimeni. Cu atît mai puţin un redactor-şef ostil ideii de cultură.

Şi totuşi, nu există vreun plan diabolic menit să distrugă cultura sau să o ostracizeze prin excluderea ei din paginile ziarelor, aşa cum cred multe voci importante. Cazul trebuie privit în ansamblu, iar ansamblul ne arată un peisaj al presei dominat de confuzie, de profundă derută şi lipsă de direcţie în plan editorial. Dacă mărim lupa şi privim presa mondială, vedem că şi acolo există o criză, iar afirmaţia privind moartea sau agonia jurnalismului aşa cum îl ştim e la fel de valabilă. Scăderea tirajelor în print şi concurenţa explozivă a ediţiilor online au devenit un fenomen mondial, dezbătut public chiar de publicaţiile aflate în primejdie, dar şi de către societatea civilă. Ce ne deosebeşte pe noi profund, la fel ca întotdeauna, de peisajul general este lipsa atît a unei conştiinţe de breaslă, cît şi a unei puternice societăţi civile.


Partea bună este că această criză va pune capăt, vrem, nu vrem, perioadei romantice a presei româneşti

La noi, criza presei scrise se ascunde, ca şi cum ar fi o pată pe obrazul unei afaceri de succes, mai ales de cînd ziarele au devenit parte din trusturi de presă care echivalează cu grupuri de influenţă. Cum să recunoşti deschis că faci un ziar care nu se mai vinde, cînd forţa ta e tocmai asta - numărul de cititori pe care îi poţi influenţa/la o adică manipula? Numai că, dacă nu diagnostichezi o boală, întîrzii şi în a găsi tratamentul potrivit pentru ea.

Partea bună însă este că această criză va pune capăt, vrem, nu vrem, perioadei romantice a presei româneşti, despre care vorbeam mai sus. E o coincidenţă fericită. Chiar dacă nu intrăm în dezbateri menite să găsească soluţii pentru o renaştere a jurnalismului, poate altfel decît îl ştim, dar la fel de prezent în viaţa unei societăţi, influent prin obiectivitate demonstrată, vom fi măcar influenţaţi de direcţiile salvatoare pe care le vor găsi alţii, din alte ţări, adevăraţii profesionişti, pentru care presa nu e numai o afacere, ci şi o vocaţie. Să imităm am învăţat cel mai repede în toţi aceşti ani de transformări, iar uneori imitaţia prinde bine. E oricum de preferat perpetuării inerţiei.

Cu cîteva săptămîni în urmă, revista Time publica un dosar amplu despre criza presei scrise în lume. Relatări ale unui peisaj dezolant, cu publicaţii închise după decenii de apariţie, cu pericolul ce pîndeşte chiar numele mari - ca The New York Times -, cu sfaturi gen "cum să-ţi salvezi ziarul", toate demonstrau o îngrijorare bazată pe cifre reale, dar şi o căutare sănătoasă pentru o ieşire din criză. Jurnalismul nu moare, de fapt, dar e o evidenţă că el trebuie să se transforme, sub ameninţarea Internetului şi a televiziunii. Numai că transformarea poate fi văzută de unii ca un abandon al calităţii analizelor, al anchetelor şi comentariilor ce merg în profunzime şi dau personalitate unui ziar, abandon "compensat" cu o imitare mai soft a tabloidelor, singurele care nu dau semne de declin în vremuri de criză. Plus o încăpăţînată preluare inutilă a ştirilor zilei, pe care toată lumea le află mult mai rapid de la TV sau de pe Internet. Este exact ceea ce se întîmplă acum la noi, cu rezultate vizibil dezastruoase pentru mai toate cotidienele.

Soluţii inteligente, abile, printre care şi cea sugerată de Time, anume folosirea Internetului ca mod de incitare a curiozităţii, şi nu de propagare a conţinutului identic cu acela din versiunea print - dublare care a provocat falimentul mai multor publicaţii - întîrzie să fie luate în calcul, cel puţin la noi. Cît despre soluţii cu o doză mai mare de risc - cum ar fi aceea să mizezi pe jurnaliştii specializaţi într-un domeniu sau altul, care pot da nu doar informaţia brută, ci şi explicaţiile profunde ale unui eveniment, ceea ce poate îndemna un cititor să gîndească singur şi să facă propriile legături - nici să nu mai vorbim! Din lipsă de viziune, în presa românească nici un risc nu este asumat, nici o decizie gîndită pe termen lung, ci se adoptă numai soluţii de moment, care amînă superficial un deznodămînt ce nu se anunţă fericit. Dar nu e acesta modelul aplicat de întreaga societate, de la mic la mare?

Refuzul unei transformări creative, abia asta ar putea omorî cu adevărat jurnalismul, nu numai pe acela aşa cum îl ştim, ci şi pe acela care i-ar fi putut urma. (Cristina Modreanu)

Cristina Modreanu este senior editor la ziarul Gândul.


Lecţia 1: Să nu dăm lecţii
Prieteni buni sau duşmani de moarte? Presa scrisă şi mediile online sînt într-un joc de-a şoarecele şi pisica. Miza e, fireşte, audienţa. De cîţiva ani, tirajul ziarelor e în scădere, în vreme ce publicaţiile de pe Internet cîştigă tot mai mult teren. Ce e de făcut? Cum va putea să supravieţuiască presa generalistă de calitate? Marc-Olivier Padis, redactor-şef al revistei Esprit, spune că "trebuie să reînnodăm legăturile cu cititorii, să înţelegem care le sînt aşteptările, să credem în inteligenţa lor, să spunem lucrurilor pe nume şi, mai ales, să nu dăm lecţii".

Matei Martin: De cîţiva ani s-a constatat o scădere a audienţei presei scrise. De ce e ameninţată în primul rînd presa generalistă?
Marc-Olivier Padis: Ameninţările vin din două direcţii. Pe de o parte, audiovizualul a pierdut orice legătură cu presa scrisă: mediile audiovizuale atrag atenţia publică şi o păstrează doar pentru ele. Pe de altă parte, în ceea ce-i priveşte pe intelectuali, aceştia, prin specializările pe care le dobîndesc, au dificultăţi în a înţelege şi a acoperi preocupările publicului larg. Uneori, specializarea e chiar însoţită de un soi de condescendenţă în ceea ce priveşte munca de difuzare a cunoştinţelor şi de confruntare cu actualitatea (văzută, adesea, ca o formă de "vulgarizare")

M.M.: Care sînt schimbările cele mai evidente în ceea ce priveşte munca jurnalistică în era informaţiei?
M.-O. P.: Jurnalismul e, pînă la urmă, un fel de tratare colectivă a informaţiei. Acum, cu accesul larg la Internet, jurnalismul se confruntă cu o nouă formă de inteligenţă colectivă, care poate fi la fel de pertinentă ca el, şi care ar putea să-i conteste modul de a trata informaţia. Rămîne de văzut dacă se va isca sau nu un conflict între vechea şi noua legitimitate... Oare jurnaliştii profesionişti vor şti să profite de pe urma confruntării cu internauţii? Sau vor rămîne ancoraţi într-un perpetuu joc de-a şoarecele şi pisica, urmărindu-i pe internauţii care-şi dau cu presupusul - pe drept şi pe nedrept - în privinţa oricărui subiect?

M.M.: Există şi avantaje în ceea ce priveşte dezvoltarea noilor medii?
M.-O. P.: Avantajul e că motoarele de căutare ne permit să punem în valoare o muncă ţintită şi exigentă. Scăpăm sau putem scăpa de constrîngerile comunicării în masă: nu mai depindem, în aceeaşi măsură ca ieri, de mediile care ating un public larg, pentru a spera să intrăm în contact cu cititorul potenţial interesat de subiectul nostru. Acum se pot stabili legături directe cu el, se poate sublinia o muncă de calitate care va fi accesibilă celui care-şi dă silinţa să o caute.

M.M.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră presa "de calitate"?
M.-O. P.: În primul rînd, nu vorbim aici de nivelul de dificultate sau de elitism în scrierea articolului. Calitatea depinde în primul rînd de independenţă, de capacitatea de demarcare faţă de putere. Asta înseamnă, printre altele, şi să urmăreşti preocupări care nu intră în ceea ce marile medii audiovizuale numesc "actualitate". Trebuie să ne ferim de falsele aparenţe, de comunicarea organizată prea bine, de ideile rapide sau seducătoare care declanşează efectele de modă.

M.M.: Se poate găsi o formulă în acelaşi timp populară (deci vandabilă) şi de înalt nivel pentru presa scrisă? Care ar fi modelele de urmat?
M.-O. P.: Revoluţia digitală ne permite să imaginăm tot felul de modele economice, cu o mulţime de suporturi media, cu formule de abonament variate şi mai ales cu legături mult mai strînse cu cititorii. Dar asta presupune o re-punere în discuţie a jurnalismului clasic, care s-a bazat, vreme îndelungată, pe un model destul de confortabil, care emana senzaţia de falsă prosperitate. Asta presupune din partea jurnaliştilor să regăsească o anumită modestie în raport cu profesia lor şi cu cititorii.

M.M.: Care e viitorul ziarului de informaţie?
M.-O. P.: Curiozitatea cititorilor nu va dispărea. Dar e tot mai greu să le captezi atenţia, mai ales din cauza Internetului, care poate satura nevoia de conţinut. O soluţie ar fi să le oferim cititorilor mijloacele de a tria inteligent ofertele existente pe piaţă. Aici intervine şi funcţia de "labelizare" pe care presa scrisă încă o mai are. Cu condiţia să nu-şi piardă credibilitatea...


Democraţia neînţeleasă a Internetului
Internetul! Ce supradoză de libertate! Ce ocazie uriaşă! Libertate fără frontiere! Oare? Mediul online a dat oricui "o hîrtie" de scris. Iar puterea de diseminare a informaţiei adusă de noua "hîrtie" nu te lasă insensibil, mai ales jurnalist fiind. E vorba de libertate şi de putere. Puterea cuvîntului asupra cititorilor. Dar în ce măsură putem vorbi de responsabilitatea cuvîntului electronic?

În linii mari, presa online seamănă cu mediile tradiţionale (o spune un jurnalist prins de mirajul Internetului, doar de cinci luni). Tocmai de aceea, principiile fundamentale ale jurnalismului se aplică întocmai şi pe Internet, şi vorbesc aici, desigur, de site-urile care se declară de ştiri şi informaţii. Verificarea din surse credibile şi competente este pe primul loc. Iar site-urile care au respectat normele jurnalistice sînt acum respectate, la rîndul lor, în breaslă.

De ce spun în linii mari? Pentru că vorbim de un suport cu o multitudine de particularităţi, dintre care una iese în evidenţă, pentru mine, ca ziarist: oricine, oricînd poate avea noul instrument la îndemînă! Fără un mogul, fără complexa maşinărie birocratică şi tehnică a audiovizualului sau a presei scrise. La investiţii infinit mai mici. Faţă de celelalte medii, jurnalistul online mai are un avantaj enorm: reacţia imediată. Avantajele Internetului sînt indiscutabile, numai dacă ne gîndim la cantitatea de informaţii şi conexiuni rapide din online. Am sesizat însă cîteva posibile derapaje comportamentale ale jurnalistului din ziua de azi. Atît ale ziaristului online, cît şi al celui "de modă veche". Vin din interacţiunea tradiţional-Internet. Toate se pot evita. Şi toate ţin de un cuvînt care sună poate prea pompos într-o societate în care a respecta deontologia nu mai este o virtute, ci un motiv de a fi pus la stîlpul infamiei: responsabilitatea.


Google-jurnalismul

De ce să te mai documentezi, cînd toată lumea e la picioarele, pardon, în vîrful degetelor tale, la doar cîteva apăsări pe butoanele tastaturii? Este adevărat, reţeaua World Wide Web oferă o uriaşă cantitate de informaţie. Uriaşă, dar atît. Cum poţi observa detaliile unui eveniment privind un ecran? Cum poţi "simţi" mulţimea adunată pe un stadion, cum poţi "mirosi" atmosfera de pe teren? Documentarea la faţa locului nu e deloc un concept desuet, ci un must al profesiei. Relaţia directă cu realitatea, contactul nemijlocit cu oamenii care produc evenimentele se alterează şi se diminuează. Iată unul dintre riscurile jurnalismului de birou: realitatea se rezumă doar la ce apare pe ecran. Internetul este un mediu de informare, ceea ce nu presupune, automat, că informaţiile sînt publicate în urma unui demers jurnalistic. Mulţi iau de bun tot ce citesc pe net. Iar cei care speculează asta, cu bună ştiinţă, dar cu rea-credinţă, nu sînt nici ei puţini. Tendinţa este remarcată în special pe blogurile oamenilor politici. Dar un jurnalist bun, responsabil ar trebui să facă diferenţa între o "cioacă" şi o informaţie reală. De multe ori, îşi dă seama cînd deja e prea tîrziu, iar "gogoaşa" (adică zvonul sau dezinformarea) şi-a făcut deja efectul.

De multe ori, afirmaţiile unei personalităţi sînt preluate ad litteram, direct de pe bloguri, fără nici un fel de verificare, şi prezentate ca adevăr suprem. E comod, dar valoarea jurnalistică a unui articol compus din asemenea informaţii tinde spre zero. E un derapaj nevinovat, care vine, pe de o parte, din naivitatea celui care postează informaţia pe Internet şi, pe de altă parte, din incapacitatea jurnalistului care citeşte mediul online de a selecta sursele credibile. Fără vreo intenţie ascunsă, poate doar din teribilism, apar pe Internet informaţii abracadabrante. În lupta surdă de a fi primul, jurnalistul intră într-o cursă nebună, energofagă, pentru verificarea informaţiei.


Dictatura cuvîntului-cheie

Goana după rating (în audiovizual), după cititori (în presa scrisă), după ascultători (la radio) se transformă în cursă după afişări în presa online. Tehnica de acum permite atragerea cititorului nu prin subiect, ci doar cu ajutorul unui singur cuvînt. O menţionare a unui cuvînt-cheie înseamnă mai multe şanse ca articolul să fie citit. Acum o vreme, dacă titlul unui articol conţinea cuvîntul "Becali", în textul propriu-zis putea să apară orice, că tot aveai afişări. Interactivitatea mediului online poate conduce natural către responsabilizarea jurnaliştilor care îl populează şi dintr-un alt motiv: supravieţuirea. Cititorul, foarte selectiv, devine mai atent, în timp, la sursele de informare pe care le frecventează. Poate fi păcălit o dată, de două ori, dar ajunge să renunţe, în final, la site-ul care îl dezamăgeşte. (Petrişor Obae)

Petrişor Obae e jurnalist liber-profesionist, editor al site-ului paginademedia.ro.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Critica de teatru, între print şi online, Oltiţa Cîntec, Oana Cristea Grigorescu, Cristina Bazavan (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Singura carte..., Oxana Kopas (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Mâl / Meşterul Manole, Sanda Golopenţia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Această lehamite , Marian Rădulescu (3.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Coborâre în adâncuri, Ana-Maria Androne-Bouman (4.6/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer