Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Am lucrat numai cu oameni care iubeau muzica


Ionuţ Mareş, un interviu cu Adrian Enescu

20.05.2009
Dilema Veche, aprilie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A realizat, de-a lungul a peste patru decenii, muzica pentru aproximativ 50 de filme româneşti, lucrînd cu mari regizori precum Dan Piţa şi Mircea Veroiu. Ca muzician, compozitorul Adrian Enescu (n. 31 martie 1948) a fost primul artist de muzică electronică din România, începînd cu anii '70. A realizat muzică şi pentru spectacole de balet şi teatru, în ţară şi străinătate. Interesul său pentru zona pop s-a concretizat prin compunerea muzicii pentru două albume de succes ale Loredanei Groza, Bună seara, iubite (1988) şi Un buchet de trandafiri (1989). Creaţiile sale sînt combinaţii de muzică simfonică, jazz şi pop, realizate cu echipamente electronice şi instrumente live.


Ionuţ Mareş: Aţi realizat muzica pentru spectacolul Orfeu şi Euridice, pus pentru prima dată în scenă în toamna lui 2008 de Alexandru Darie, la Teatrul Bulandra. Un spectacol pentru care şi acum se epuizează biletele cu cîteva săptămîni înainte. Cum aţi ajuns să faceţi muzica pentru acest spectacol, pe variaţiuni de Gluck?
Adrian Enescu: E o poveste la care mă gîndesc de foarte mult timp. În materie de muzică, de două mii de ani de cînd se face muzică, un compozitor adoptă o temă muzicală a unui alt compozitor şi construieşte o muzică nouă care îl reprezintă în totalitate. Muzica de la care a plecat nu este decît un pretext, un punct de pornire. Această compoziţie se numeşte temă cu variaţiuni. În ultimii ani ea se mai cheamă şi remix. Din opera domnului Gluck am luat mai multe arii, pe care am dezvoltat şi am construit alt tip de discurs muzical. Am schimbat şi scenariul iniţial, pe care l-am dezvoltat, adăugînd texte din Dante. Numele pe care i l-am dat eu acestei opere a fost "Călătoria lui Orfeu" ("The Journey of Orpheus"). Suna foarte bine în engleză, dar, pentru piaţa română, producătorii (Opera Naţională Bucureşti şi Teatrul Bulandra) au dorit să păstreze titlul original Orfeu şi Euridice. Publicul conservator al muzicii de operă e şocat şi întreabă: dar de ce s-a făcut aşa? Păi, s-a făcut. Simplu. E frumos sau urît?! Se practică în teatru. Un regizor ia o piesă de Shakespeare - să spunem - şi poate face o adaptare după textul original.

Atunci, m-am gîndit: de ce să nu înfăptuiesc şi eu acelaşi demers artistic, mai ales că, în muzică, tema cu variaţiuni este o construcţie foarte folosită!? Cred că ar fi ceva nou pentru muzica de operă, muzică pe care oamenii de astăzi o percep în diverse feluri. Jucată într-un teatru de proză ar aduce la spectacol şi un altfel de public. Oricum nu m-am îndepărtat stilistic foarte mult de original. Am rămas într-o zonă neo-barocă. Am vrut iniţial să mă îndepărtez estetic, dar după aceea mi-am zis că e mult prea mult.

În orice caz, cu opera am umblat mult prin lume să găsesc un producător şi a fost foarte complicat. Îmi trebuia un agent foarte influent şi nu l-am avut! Toată lumea îmi spunea: hai să vedem, hai să auzim! Să auzim nu e aşa de simplu. A aduna orchestră, cor, solişti, studio de înregistrări înseamnă mulţi bani. Am făcut un demo electronic, şi m-am dus cu el. Dar una e un demo electronic şi alta e un om care cîntă. După opt ani, Opera Naţională Bucureşti şi Teatrul Bulandra au devenit producători şi parteneri ai acestui proiect.

I.M.: Pînă la urmă a ieşit un rezultat frumos.
A.E.: Sînt foarte mulţumit de semnele şi imaginile inventate, de decodificarea muzicii de regizor. Cred că Orfeu... este un spectacol important şi în cariera lui Alexandru Darie, nu numai a mea. Corul, soliştii, orchestra şi dirijorul sînt minunaţi şi foarte muzicali. Cred că e un eveniment cultural.

I.M.: Cum ajungeţi la o piesă de teatru pentru care faceţi muzica?
A.E.: Simplu. Dacă sînt chemat de regizorul x sau y.

I.M.: Şi cum lucraţi mai departe?
A.E.: Eu am făcut foarte puţină muzică de teatru. Am făcut înainte de '89 o piesă cu Silviu Purcărete. După '90 am făcut o piesă cu Alexandru Hausvater. Şi, după aceea, n-am mai lucrat decît cu Darie. De ce? Pentru că mie îmi place să aplic un concept gen muzică de film. Muzica este un participant cu drepturi egale la acţiunea de pe scenă. Ea este un personaj, şi nu un comentator. Din păcate, unii regizorii vor numai o muzică "de trecere" între scene, ceea ce pe mine nu mă interesează. Tuturor le răspund: asta este ilustraţie muzicală, puteţi să o luaţi de pe orice disc. Acesta e motivul pentru care am făcut puţină muzică de teatru.

I.M.: Aţi explicat într-un interviu de acum mai bine de 20 de ani că sînt mai multe etape prin care ajungeţi să faceţi muzica la un film. Există, să zicem, două direcţii. Cînd regizorul cere muzica înainte de filmarea unor scene sau cînd compozitorul vede imaginea şi apoi face muzica. Dvs. cum procedaţi?
A.E.: Procedez cum trebuie procedat de la film la film. Dacă sînt scene în care, de exemplu, unii dansează sau cîntă, se scrie muzica înainte, ca să se filmeze cu o maşină de sunet tocmai pentru a se păstra sincronul audio-video. Acesta este un tip de muzică, se cheamă muzică de cadru. Apoi este muzica de film care se face după ce regizorul a filmat şi a montat. Filmele minimaliste nu au nevoie de muzică. Orice muzică le-ar distruge frumuseţea. Imaginează-ţi că ai pune muzică la filmul Moartea domnului Lăzărescu. Ar deveni un film siropos şi neinteresant. Dacă ai pune muzică la 4,3,2 ar deveni un film stupid, banal, previzibil.

I.M.: Cum vă raportaţi la aceste filme, dacă chiar dvs. spuneaţi că muzica trebuie să fie un "personaj cu drepturi egale"?
A.E.: Mă raportez extraordinar. Sînt un bun spectator. Nu ştiu care este cheia succesului, dar ştiu precis care este cheia eşecurilor: încercarea de a fi pe placul tuturor. Filmul este a şaptea artă. Este o construcţie mult mai complexă, în care e nevoie şi de imagine, e nevoie şi de sunet. Şi e nevoie şi de muzică. Sau nu! Esenţa estetică a filmului e mult mai importantă. Filmul pleacă obligatoriu de la un scenariu. Tipul de film depinde de cum povesteşti acest scenariu. Scenografia, costumele, muzica, actorii, plastica imaginii depind numai de regizor.

Am să citez un compozitor de muzică de film care şi-a început cursul la o facultate de specialitate, cu aceste cuvinte: "Muzica pentru film trebuie să fie o muzică proastă. Cîtă vreme un cîntec bun conţine versuri proaste şi muzică proastă, muzica bună n-are nici o şansă în cinema. Compozitorul n-are nici o şansă într-un gen atît de sincretic dacă încearcă să fie vioara întîi. Se impune deci non-muzica sau sub-muzica. Muzica într-un film este doar o cîrjă pentru o imagine nereuşită. Treceri, interludii, suspans - asta trebuie să fie muzica de film. Compozitorul înţelege bine şi aproape că respectă regula jocului, dar suferă în tăcere pentru muzica lui". Sînt cuvintele unui compozitor american foarte obedient în faţa producătorului, a regizorului şi a "Unchiului Sam"! Sau ale unui compozitor foarte realist!

Eu mă raportez extraordinar de bine la ce vrea un producător, un regizor. Dacă sînt sau nu de acord, asta e treaba mea! Dacă accept sau nu să particip la facerea filmului este opţiunea mea!

I.M.: Într-un interviu din anii '80 spuneaţi că regizorii nu acordă importanţă muzicii de film, că o consideră un element "de umplutură".
A.E.: Era alt tip de cinematograf şi de estetică cinematografică. Noi discutăm de o perioadă în care lucrurile aveau alte conotaţii. Nici nu-mi face plăcere să-mi aduc aminte. Din păcate, majoritatea o considerau ca un element de umplutură. Pe vremea aceea nu se făcea priză directă. Sunetul nu se imprima în timp real. Actorii vorbeau la filmare, se făcea o bandă ghid, apoi actorii se duceau într-un studio special, se uitau pe ecran şi făceau lipsync. După ce se făcea post-sincron se montau zgomote. Trecea o maşină, se deschidea un geam, toate acestea erau zgomote pe care o echipă specializată (echipa de zgomote) le simula în studio. La un moment dat, ceva nu ieşea bine şi atunci regizorul spunea: lasă că o rezolvăm cu muzică. Nu se aude bine geamul, nu se aude bine maşina, punem muzică. De-aia am şi lucrat cu foarte puţini regizori. Am lucrat numai cu oameni cu care m-am înţeles şi care iubeau muzica.

I.M.: Aţi realizat muzica pentru filme destul de diferite, nu numai ca tipologie, dar şi în ceea ce priveşte calitatea lor. Unele au fost considerate mai proaste, altele - excepţionale. Cît reuşeşte muzica să ridice calitatea unui film?
A.E.: Dacă scenariul e prost, dacă regizorul suferă de suficienţă, dacă producătorul vrea numai bani, atunci orice muzică bună, imagine plastică, actori credibili, şi nu teatrali, toate sînt de pomană! Uită-te la orice film de pe glob. Profesioniştii îşi fac meseria impecabil. Şi actorii, şi scenografii, şi compozitorii, dar dacă scenariul e imbecil, ce să facă oamenii!? E un paradox extraordinar că aceste scenarii se vînd. Sînt milioane de spectatori care se uită înnebuniţi ore şi ore în şir! Dovada este că această industrie merge şi se pot cîştiga mulţi bani. În ultimă instanţă, trebuie făcută o diferenţă între filmul de artă şi filmul de larg "consum"! Industria filmului înseamnă să faci ceva şi să vinzi! Milioane de oameni se uită la aceste porcării. Milioane de spectatori scot bani din buzunar ca să (se?) vadă (în) aceste producţii!

I.M.: Uitîndu-mă pe lista filmelor la care aţi realizat muzica, observ că, dacă în anii '80 aţi avut peste 20 de pelicule la care aţi lucrat, cu timpul numărul lor a scăzut. După '90 aţi avut în jur de zece filme, iar după 2000 aţi mai lucrat la 3-4 filme.
A.E.: E absolut normal. Generaţiile trebuie să se schimbe! Să lucreze şi alţi compozitori. Cu alte idei! Cu alte energii! Eu acum lucrez la alte proiecte. Sînt într-o perioadă a vieţii mele în care vreau să scriu muzică simfonică. M-am pregătit pentru asta. Mult timp nu mi-a plăcut ce compuneam. Am băgat multe idei la sertar. Acum a sosit momentul. Şi, ca dovadă, am scris opera asta (Orfeu şi Euridice - n. r.). Am scris şi alte lucrări. Toate energiile mele sînt direcţionate către acest gen de muzică. E o stare deliberată. Eu am optat!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer