Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dada Democracy şi Intemporala Dadaistă: Tzara-Spinoza-Atena


Bogdan Ghiu

26.04.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Democraţia e DADA (permanentă relansare a creativităţii hazardului, amestecare a datelor) sau e CRIZĂ. Miracolul cristic, cu adevărat ecumenic, este regăsirea umanităţii indiferent prin ce combinaţii. Indiferent cum s-ar combina datele umanităţii, tot Fiu al Omului apare, tot pe Isus, ca simbol al omului, îl regăsim, întotdeauna însă ca Om Nou. Dar Biserica actuală este Piaţa, şi ea limitează strict combinaţiile, tăind în trupul divin al umanităţii.

POUR FAIRE UN POÈME DADAÏSTE:
Prenez un journal.
Prenez des ciseaux.
Choisissez dans ce journal un article ayant la longueur que vous comptez donner à votre poème.
Découpez l'article.
Découpez ensuite avec soin chacun des mots qui forment cet article et mettez-les dans un sac.
Agitez doucement.
Sortez ensuite chaque coupure l'une après l'autre dans l'ordre où elles ont quitté le sac.
Copiez consciencieusement.
Le poème vous ressemblera.
Et vous voilà « un écrivain original doué d'une sensibilité charmante, encore qu'incomprise du vulgaire ».
TO MAKE A DADAIST POEM:
Take a newspaper.
Take some scissors.
Choose from this paper an article of the length you want to make your poem.
Cut out the article.
Next carefully cut out each of the words that makes up this article and put them all in a bag.
Shake gently.
Next take out each cutting one after the other in the order in which they left the bag.
Copy conscientiously.
The poem will resemble you.
And there you are "an infinitely original author of charming sensibility, even though unappreciated by the vulgar herd".
PENTRU A FACE UN POEM DADAIST:
Luaţi un ziar.
Luaţi o pereche de foarfeci.
Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o aibă poemul vostru.
Decupaţi articolul.
Decupaţi apoi cu grijă fiecare dintre cuvintele care formează acel articol şi introduceţi-le într-un sac.
Agitaţi uşor.
Extrageţi apoi fiecare cuvînt decupat unul după altul exact în ordinea în care au ieşit din sac.
Copiaţi cu mare atenţie.
Poemul vă va semăna.
Şi iată-vă devenit "un autor extrem de original, înzestrat cu o încîntătoare sensibilitate, chiar dacă încă neînţeleasă de către oamenii de rînd".

După ce, vreme îndelungată, au fost considerate moarte, definitiv istoricizate, "istorice", avangardele se bucură din nou, comemorativ, de atenţie, fiind exhumate şi celebrate, însă, ca simple obiecte "culturale", adică tocmai în calitatea lor de "morţi" istorici, de spectre neputincioase, dezarmate, domesticite, inofensive. Cine va avea curiozitatea să parcurgă studiile, mai noi sau mai vechi, care s-au scris şi se scriu despre avangarde nu va putea constata decît un istoricism obiectivist moale, altfel spus, o reactivare pur muzeală a lor: nicio idee nouă, de avangardă, nu vine să locuiască litera vechilor şi zgomotoaselor "manifeste", care sînt dezgropate, cu mănuşi de protecţie şi în incinte de sticlă, în efigie, ca nişte mumii deviant reprezentative ale unei modernităţi şi ale unui hipermondernism ele însele dezactivate, suspectate a conţine un virus mortal, încă neadormit: exponate periculoase, de pe care nu mai poate fi dezlipită (deşi nimeni nu doreşte s-o facă) eticheta de avertisment (cu cap de mort şi semne de exclamare): "Pericol! A nu se atinge! Mînuiţi cu grijă!" Muzeele ne apăra, ne ţin la distanţă de ceea ce expun. Prin atitudinea sanitar-istoricist-culturală cu care sînt exhibate, avangardele sînt privite, implicit şi în mod preventiv, ca nişte morţi, dar ca nişte morţi periculoşi, posibil contaminanţi.

Dintre toate avangardele, singura care nu a făcut sistem a fost dadaismul, mai precis, mişcarea Dada. Dada manifestă ideea cea mai pură, cea mai radicală de avangardă: gestualitate pură, repede resorbită şi generalizată, anonim-diseminat, în ceea ce am putea numi avangardele "propriu-zise", avangardele instituţionalizate care i-au urmat şi pe care tocmai ea le-a făcut posibile printr-un gest seminal, ca prag depăşit, ca zăgaz (blocaj) rupt. Dada este avangarda avangardei, însăşi ideea de avangardă în deplina ei generalitate şi precaritate. Dada nu a devenit ideologie şi nu s-a visat politică. Dada este sub-, infra-"transcendentalul istoric" al artei actuale. În momentul scurt, inaugural, cînd îşi începe acţiunea, intervenţia, orice artist contemporan trece, inevitabil şi invizibil, printr-o scurtă anamneză Dada. Dada este momentul zero, minus, declanşator al artei contemporane, al artei care contemporaneizează. Cum spunea Tristan Tzara însuşi, Dada nu este.

Ideea şi termenul de manifest avangardist, de manifest Dada, nu trebuie înţelese ca substantiv, ci, aşa cum spunea Heidegger despre fiinţă, ca verb: ca act, nu ca obiect. Aşa-numitele "manifeste Dada" - "Manifeste Dada" (primul, al doilea, al treilea etc.), simplu datate, situate - nu trebuie citite ca nişte obiecte, ca nişte substantive, ci ca nişte verbe la indicativ, deci la imperativ, ca manifestare şi ca imperativ ontologic, de fiinţă, al manifestării: acest text, acest gest manifestă Dada. Manifestă Dada! Manifestaţi(-vă) Dada!

Gest inconsumabil, Dada nu poate fi decît repetat, fiind el însuşi o repetiţie:

DADADADADADADADADADADADADADADADADADADADADADA
Dadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadada.

Ceea ce nu poate trece, ceea ce nu este conceput ca obiect, ci doar ca gest declanşator nu poate fi decît repetat.

Dada este gestul prin care arta se redeclanşează, prin care arta redevine de fiecare dată deschisă, posibilă, vie. Dada e manifestare a vieţii ca artă, viaţa devenind direct artă - căci asta şi e. Imposibil de conjurat (altfel decît prin culturalizarea lui, prin transformarea lui în obiect de consum cultural, într-o "curiozitate", într-o "ciudăţenie" neangajantă, dezarmată, neutralizată, sanitarizată), negativitatea Dada este, de fapt, afirmare pozitivă a vieţii. Negativitatea este singura afirmativă, singura primă, dat fiind că se opune nediferenţierii şi omogenităţii prime. Hominizarea şi viul încep întotdeauna printr-o separare, printr-o negaţie, printr-o smulgere, printr-o dezrădăcinare: printr-un "salt calitativ".

"PENTRU A FACE UN POEM DADAIST" face parte dintr-un "Manifest Dada". E un "poem" Dada celebru, care expune "procedeul" Dada de bază, cel mai provocator, acela al creaţiei la îndemîna tuturor prin recursul la hazard: poemul ca tragere la sorţi, prin reprovocarea şi recoborîrea în haos.

Arta ca joc de noroc. Mallarmé: "un coup de dés jamais n'abolira le hasard". Nietzsche (via Deleuze): încrederea în hazard, jocul pe o singură mînă ca unică posibilitate de repetare, de afirmare a Eternei Reîntoarceri.

Numai că, surpriză şi ironie supremă, ceea ce Tzara numeşte, în acest text scurt, fulgurant de precis, "tehnic", "poem dadaist" se dovedeşte a fi literatura însăşi. Literatura însăşi este Dada. Iar Dada nu este decît manifestarea ironică a înseşi generalităţii literaturii, a artei, a creaţiei. Dada nu este o avangardă, Dada nu este, şi nu avea cum să nu dispară, cum să nu se resoarbă în actul generic al creaţiei artistice.

Tzara vorbeşte, aici, despre noi, cei de azi, activînd ideea de modă: pentru că, în acel moment imediat postbelic (Primul Război Mondial, "Războiul cel Mare") al capitalismului, Dada apărea ca o modă, ca o curiozitate care, tocmai, manifesta ideea că oricine poate fi artist.

"Poemul" este o reţetă, ca de bucătărie, de croitorie, de bricolaj. Ironie şi seriozitate: Dada e o modă, oricine poate să fie la modă.

Mai mult (idee extrem de actuală): nu doar produse "personalizate", "customizate", individualizate, dar ca mărfuri, ci faptul că putem şi trebuie să producem noi înşine ceea ce dorim, să participăm, hiperironic, la modă nu doar prin achiziţionare, în calitate de consumatori, ci prin producţie, în calitate de producători. Cunoştinţele individuale au fost descalificate de către producţia capitalistă, pentru a ne face dependenţi, dar noi - ironie a ironiei - putem să producem noi înşine, să ne manifestăm ca independenţi, ca fiinţe autonome, dar tocmai pentru a participa, fără senzaţia alienării, la mişcarea capitalistă a modei înseşi. Acesta este hohotul de rîs, neauzit, al spiritului Dada, care descrie, profetic, însuşi momentul actual, "post-industrial", al triumfului "autocritic" şi "autorevoluţionar" al capitalismului. Sîntem independenţi şi autonomi, dar numai pentru a reproduce modele.

Dadaismul afirmat, ironic, ca modă. Oricine poate fi dadaist, adică poate să participe la modă.

Culme a paradoxului, Dada se propune, sub ochii noştri, ca "dadaism", altfel spus, ca un curent la modă, al modei.

Este în acelaşi timp împotriva pieţei, prin eliberarea din condiţia pasivă, reificată, de consumator, dar nu face, în felul acesta, decît să generalizeze piaţa: capitalism internalizat.

Gest fiind Dada, care sînt, în acest text utilitar ("how-to literature"), gesturile? A decupa, a amesteca, a extrage, a copia. A lăsa, altfel spus, să se manifeste hazardul substanţei, hazardul creator de substanţă.

Totul începe în ziar şi se întoarce în ziar. Cum să ajungem în ziar? Plecînd de la ziar.

Cum poţi deveni autor de literatură, cum atingi, altfel spus, stadiul suprem al subiectivării şi al individuării de piaţă? Decupînd, amestecînd, extrăgînd, copiind. Dada nu este negarea literaturii, ci literatura, arta însăşi, dezvăluită. Dada este sculptură în preexistentul social. Dada nu neagă literatura, ci o neutralizează, o arată în deplina ei banalitate mecanică, în deplina ei artificialitate industrială capitalistă. "Poemul"-reţetă a lui Tzara trebuie citit prin prisma ulterioară a unui text precum "Ce este un autor?" al lui Michel Foucault.

Deşi ironizate ca idealizare, ca iluzionare subiectivistă de piaţă ("subiectivitatea-marfă", cum ar spune Marius Babias), literatura şi arta nu sînt, astfel, negate, ci, chiar dacă ironic, democratizate, puse în acord cu ele însele, ca tehnică impersonală de personalizare.

Negate, sintaxa şi, în general, gramatica nu contează, deoarece, social, "materia" din care ne compunem, tehnic, procedural, subiectivitatea, este preformată semantic: materialele sînt, deja, formă dat fiind că au fost pre-selectate, pre-formate.

Acesta este preţul accederii la privilegiul subiectivităţii sociale: artificialitatea, baia "tehnică" de artificialitate.

Dar lucrurile sînt cît se poate de serioase: ne "decupăm" individualitatea din preexistentul social. Ceea ce neagă Tzara este minciuna idealist-capitalistă a artei. Asta e arta, spune Dada, cu toţii putem avea acces mecanic, adică spontan, dar impersonal, la ea. Nu este acesta unul dintre sloganele actuale ale artei? Artă imediată, "artă brută", ready-made, bucurie a subiectivităţii recunoscute, dar care nu este decît un artificiu impersonal, o tehnică de activare a impersonalului.

Nu ne putem bucura decît de o falsă subiectivitate, de o subiectivitate tehnică, fabricată, acesta e preţul. Şi, etic, merită să ştim acest lucru, să fim încunoştiinţaţi de el. Subiectivarea presupune tehnică, procedee de sustragere din impersonal şi generic. Creaţia e plus prin minus, afirmare prin sustragere şi recombinare. Negaţia este singura afirmativă.

Dada este o Etică, care abia ca etică poate propune o politică.

Pentru a ne face poem, artă, pentru a deveni "autori" şi a participa la mişcarea ontologic-capitalistă a construirii societăţii-artă, nu contează, aşa cum spune Tzara, doar lungimea articolului, ci şi tipul lui: ne vom construi poemul-subiect din cuvintele unui articol politic, de sport, de modă, dintr-un pamflet, dintr-o cronică de carte sau de expoziţie?

Mai rău: din ce ziare, din ce media, din ce ready-media ne-am mai putea construi "dadaist", astăzi, "poemul", subiectivitatea socială? Dada devine o etică imposibilă, iar ironia lui Tzara devine acută, se agravează, devine dramatică. Am acceptat minciuna artei, care este însăşi ontologia ei artificială, ştim că materia din care ne croim, social, fiinţa nu poate fi "virgină", ci este deja formată şi preselectată, dar capitalismul a ajuns să preformateze cu totul "materia" prefabricată a fiinţei noastre, nu mai avem nicio şansă, media, ca preexistent social reprezentativ-impersonal este, astăzi, cu totul falsificată, preventiv falsificată: capitalismul a ajuns pînă la esenţa lucrurilor (tocmai de aceea, metafizic, presupusă, pentru a avea o poziţie pretins centrală, dominatoare, de ocupat: metafizica impune teritoriilor realităţii o hartă militară; metafizica este plan strategic de cucerire a lumii). Nu mai avem din ce să ne fabricăm, artificial, fiinţa. Media nu mai reprezintă realitatea. "Luaţi un ziar." Ce fel de ziar? Care ziar? Ca să decupăm ce cuvinte? Cuvintele ziarelor, cuvintele din ziare, din media, sînt tot mai puţine, tot mai prefabricate.

Dar literatura şi "arta fiinţei" continuă să se facă la fel de dadaist. Cu adevărat importantă, suprem spinoziană este, şi continuă, Etic, să rămînă tocmai migala, munca, seriozitatea, aplicaţia şi abnegaţia, plăcerea cu care trebuie să ne dedicăm construirii impersonale a fiinţei personale, chiar dacă aceasta a devenit tot mai falsă, mai artificială, artificiul, prefabricatul cucerind întregul domeniu al realităţii. Ardoarea şi seriozitatea producerii din nimic substanţializat sînt cele care contează cu adevărat: operaţiunea ontologică de fabricare, de asamblare a fiinţei individuale din materialul social. Etic, trebuie să muncim la noi înşine pentru a fi mulţumiţi de noi înşine, este nevoie de exerciţiu, de pricepere tehnică, trebuie să avem mînă sigură. Este singura satisfacţie pe care putem s-o avem, şi tocmai aceasta e Etica: plăcerea, "beatitudinea" corporală a producerii de sine, aceea de a te auto-constitui fie şi din nimic, inevitabil din nimic, din "fals", din "artificial", din ceilalţi, dar de către tine însuţi. Aşa cum ar spune teoreticienii actuali ai democraţiei atunci cînd vorbesc despre momentul electoral la care a fost redusă esenţa democraţiei, arta este tocmai o procedură de a produce substanţă. Doar procedural, tehnic se produce substanţă, fiinţare socială împreună, lume comună. Democraţia este tocmai "trucul" de a produce tehnic substanţă comună.

Democratic şi artistic, suprem dadaist deci, singura problemă este aceea a alegerii şi a pre-alegerii. Putem recurge la hazardul extragerii din sac sau din urnă, al tragerii la sorţi, dar nu alegerea, modalitatea alegerii reprezentanţilor - cuvinte sau parlamentari, oameni politici - contează, ci ce fac ei după aceea, între două momente "electorale", cu sau fără hazard, care, din punct de vedere social, întotdeauna presupune o pre-selecţie, o anumită "candidatură" şi o anumită "campanie electorală" (inclusiv în cazul, dadaist, al alegerii cuvintelor dintr-un ziar). Posibilitatea alegerii este oricum trucată, şi chiar dacă distrugem, orizontal, "agitînd uşor", sintaxa, gramatica democraţiei oamenilor şi a cuvintelor, semantica a rezolvat, vertical, deja totul, înrădăcinîndu-ne în alegerile deja efectuate.

Nu ne putem crea decît, deleuzian, prin scădere, extragere şi recombinare (în ordinea exactă a hazardului), cu infinită sobrietate, din substanţa preexistentă, Etica fiind aceea a imperativului producerii migăloase de sine. Ontologic nu existăm decît din substanţa comună, a celorlalţi, Etic este însă să ne auto-producem tehnic, procedural, artistic, adică democratic, din substanţa comună.

Democraţia este "poem simultan" Dada, modulare spinozistă a substanţei comune, divină tocmai prin caracterul ei comun: divinitatea este comunitatea de substanţă modulabilă, arta democraţiei, democraţia ca artă, arta, azi, în locul politicii, pentru extinderea democraţiei: tehnică procedurală de regăsire/producere/modulare a substanţei divin-comune.

"Per causam sui intelligo id cujus essentia involvit existentiam sive id cujus natura non potest concipi nisi existens." "Prin cauza sa înţeleg ceva a cărui esenţă îi include existenţa sau a cărui natură nu poate fi concepută decît ca existentă." "By cause of itself, I mean that of which its essence involves existence, or that of which its nature cannot be conceived except as existing."

Esenţa nu există decît manifestată, deci, ca manifestare şi "manifest": potentia creată de act.

"Per substantiam intelligo id quod in se est et per se concipitur."

"Per attributum intelligo id quod intellectus de substantia percipit tanquam ejusdem essentiam constituens."

"Per modum intelligo substantiæ affectiones sive id quod in alio est, per quod etiam concipitur."

"Per Deum intelligo ens absolute infinitum hoc est substantiam constantem infinitis attributis quorum unumquodque æternam et infinitam essentiam exprimit."
"Prin substanţă înţeleg ceea ce există în sine şi este înţeles prin sine însuşi."

"Prin atribut înţeleg ceea ce intelectul percepe în substanţă ca alcătuindu-i esenţa."

"Prin mod înţeleg schimbările substanţei; cu alte cuvinte, ceva care se află în altceva, prin care se află conceput."

"Prin Dumnezeu înţeleg existenţa absolut infinită, adică substanţa alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimînd o esenţă eternă şi infinită."
"By substance, I mean that which exists in itself, and is conceived through itself."

"By attribute, I mean that in a substance which the understanding perceives as constituting the essence of the substance."

"By mode, I mean the affections of a substance; or that which exists in something else, and through which it is also conceived."

"By God I mean absolutely infinite being; that is, a substance consisting of infinite attributes, of which each expresses eternal and infinite essence."

Este începutul, momentul zero, Dada, al Eticii lui Spiniza.

Tzara reia, prin activarea hazardului, prin coborîrea democratică în hazardul democraţiei intempestiv-intemporale, pe Spinoza. Democraţia este arta de a ne auto-produce din "nimicul" sau "artefactul", abisul saturat "tehnic", artistic, al substanţei divine comune.

Democraţia e DADA (permanentă relansare a creativităţii hazardului, amestecare a datelor) sau e CRIZĂ. Miracolul cristic, cu adevărat ecumenic, este regăsirea umanităţii indiferent prin ce combinaţii. Indiferent cum s-ar combina datele umanităţii, tot Fiu al Omului apare, tot pe Isus, ca simbol al omului, îl regăsim, întotdeauna însă ca Om Nou. Dar Biserica actuală este Piaţa, şi ea limitează strict combinaţiile, tăind şi reasamblînd trupul divin al umanităţii.

Democraţia e arta modulării substanţei. Chiar dacă substanţa a fost, în capitalism, total artificializată, total subminată, arta democraţiei constă tocmai în a reface "tehnic", "procedural", prin infinită modulare, substanţa comună, infinit modulabilă. Dumnezeu a murit, dar divinitatea poate fi recreată prin modularea democratic-artistică a substanţei divine. Altfel spus, prin crearea comunului ca substanţă. Prin modulare, atributul ("comunul") produce substanţa.

Dar ce-ar putea fi Arta dacă nu tocmai producere tehnică de substanţă comună?

Divinitatea nu este dată. Nu există în mod originar. Dar ea poate fi şi trebuie creată, produsă prin arta democraţiei. Datoria Etică a omului este tocmai aceea de a crea "tehnic", "procedural" democraţie, adică substanţă divină, comun modulabilă.

Dadaist, în democraţia ateniană era preferată alegerea, pe rînd, din totalul substanţei comunităţii, a reprezentaţilor politici, şi în primul rînd a magistraţilor, prin tragere la sorţi. Dar nu contează cum alegem, deşi democraţia liberal-reprezentativ-electorală actuală s-a autorestrîns la aritmetica electorală, democraţia este, poate, mai curînd, o integrală, calcul infinitezimal, nu adunare aritmetică simplă (aşa cum a demonstrat de curînd, pornind de la un criptic pasaj din Contractul social al lui Rousseau, cel mai promiţător, dacă nu chiar singurul filosof politic român, Radu Dobrescu - vezi teza sa Democraţie aritmetică, democraţie algebrică: Rousseau, voinţa generală şi micile diferenţe, Universitatea Laval!). Nu contează procedura de substanţializare a comunului, arta democratică de realizare a comunului, altfel spus a Dumnezeului lui Spinoza, adică a substanţei prin modulare. Modularea democratic-artistic produce substanţa comună, tocmai aceasta fiind Etica democratică.

Dar prin activarea dadaistă a hazardului este mai democratic. Recurgînd la hazard, alegem cu adevărat din substanţa comună, deci divină, a lumii.

Să ne vîrîm "aleşii" mai întîi în caciulă, şi să-i extragem unul cîte unul, cu atenţie, ca pe nişte cuvinte ale noastre, ale tuturor (căci asta şi sînt). Să-i decupăm din substanţa comună. Şi să "agităm uşor", nu prin revoluţii, dar constant, căciula cu aleşi, cornul abundenţei democraţiei.

Tzara este Spinoza care este Atena. Democraţia este DADA sau e Criză continuă.

Prin Dada Democracy, fiecare vot va fi pozitiv, Da-Da, "a double affirmative in Russian and Romanian, is also: DADA", cum spune Tzara. În Dada Democracy fiecare vot este pozitiv, dublu afirmativ, căci nu contează cine iese, cine este "ales", dat fiind că a fost ales la întîmplare, prin hazard, din sacul seminal al umanităţii comune. Contează doar, Etic, modul în care el va modula în continuare, prin productivitate etică individuală, substanţa divină comună a democraţiei. Supus procedurii fără candidatură, populism şi manipulare sofistică a hazardului, a tragerii la sorţi, dada-democratice, orice ales nu se va mai simţi "ales", ci doar modulare a substanţei comune, trebuind să se producă democratic, adică tehnic, procedural-substanţial, Etic, pe sine.

Dada - Spinoza - Tzara - Atena - Democracy.

Dada: democraţia e (un) scandal permanent, e "poem simultan" în mai multe limbi, acelaşi poem în limbi diferite (Tzara). Important e să bagi cît mai multe în urnă, în căciulă: pe toţi. Şi să amesteci bine, "scuturînd uşor" (tocmai "scuturarea" democratică asigurînd hazardul democratic re-substanţializant): Shake Democracy. Abia numărul mare sporeşte şansele de adevăr, împlineşte hazardul.

Democraţia este Dada sau este Criză continuă.

Infinitul democraţiei. Infinitul substanţei democratice, actualizate sau nu, mereu virtuale. Substanţa nu poate fi decît democratică. Substanţa democraţiei nu poate fi decît democratic, adică Etic, produsă.

Manifestă Dada - Da! Da! - substanţa comună! Nu există decît prin manifestare!

Iar dacă au existat diverse Internaţionale ale avangardelor, Dada nu poate fi decît Intemporal, nu poate alcătui decît o Intemporală. Dada este "procedura absolută" (expresia îi aparţine lui Toni Negri, în cartea despre Puterea constituantă) a democraţiei infinite (în timp, în spaţiu şi în intensiune, în substanţă).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer