Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Picnic la Hong Kong (I)


Eugen Andronic

28.04.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E duminică după-amiază, vreme mohorîtă cu cer de plumb, cum ar zice poetul mîhnit, şi nori joşi, de i-ai putea atinge cu mîna dacă ai urca la etajul 70 în unul din turnurile la care mă uit încremenit de cîteva minute. În jurul meu sunt sute de oameni ieşiţi la picnic. Nu e pic de iarbă nicăieri, e doar beton! Şi ei stau "turceşte" pe jos, pe ziare, cartoane sau pături, aşa cum facem noi duminica, pe deal. Sunt ieşiţi pe "strada mare", pentru că iarbă sau dealuri, unde să meargă, nu mai există demult. Autobuzele trec la cîţiva metri de ei. Tot la cîţiva metri sunt magazinele de lux, unde preţurile au multe zerouri, indiferent de moneda în care le calculezi. Ieşirea de duminică e, foarte probabil, unica din săptămînă în care ei au timp să mai stea de vorbă, să rîdă, să uite de locul în care trăiesc. La început am senzaţia că e o glumă sinistră, să-ţi mănînci mîncarea de picnic pe o dală de ciment. Dar apoi îmi dau seama că în faţa mea nu e un peisaj rupt dintr-un film SF, ci apogeul civilizaţiei umane. Slavă Domnului că acasă încă mai e puţină iarbă verde, deşi şi aia plină de plastic. În urma acestor sute de "iubitori de natură", după cîteva ore, rămîne un cîmp de gunoaie luminat din belşug de reclamele luminoase de la Rolex şi Armani care nu te lasă să uiţi că te afli în unul din coloşii financiari ai lumii!





Mă aflu la Hong Kong de cîteva ore şi încerc să mă dezmeticesc. Oraşul din care provin are cîteva sute de mii de locuitori. Cît un sat mai mare din China, aflasem, cu cîteva zile înainte, stînd de vorbă cu colegul chinez la care eram în vizită. L-am întrebat cum arată în China un sat tradiţional, dacă e vreunul în apropiere şi mi-a răspuns surîzînd că nu prea mai există aşa ceva, că totul fusese ras de "capitalismul" devastator. În Hong Kong natura nu mai are drepturi, deşi oraşul are un parc cu ceva verdeaţă şi arbori din loc în loc, un fel de amintire a ceea ce a fost odată pe insulă. Acum mai bine de 150 de ani, cînd englezii au intuit potenţialul economic al zonei, Hong Kong era o insulă virgină. Totul acum e numai beton şi sticlă. Mii de blocuri uriaşe îţi taie răsuflarea, la primul contact cu genul acesta de peisaj. Apoi, încet, încet, simţi apăsarea clădirilor, apoi pe cea a miilor de oameni de care te freci inevitabil pe trotuar. Şi, în cele din urmă, te simţi istovit. E senzaţia pe care ţi-o dă un oraş de aproape 8 milioane de locuitori, trăind toţi unul peste altul, într-un haos aproape... perfect.



Hong Kong-ul îţi oferă discrepanţe sociale extreme. Poţi vedea mirese în rochii scumpe lăsîndu-se fotografiate, cerşetori aşteptînd la poarta vreunui zgîrie nor din care ies bancheri nepăsători, oameni scormonind prin coşuri de gunoi lîngă magazine de lux, Ferrari-uri lăsînd în urmă într-o clipită autobuze ticsite de localnici, WC-uri de cinci muşte şi hoteluri de cinci stele. Totul la un loc, într-un fel de supă asiatică pe care un european, chiar şi periferic, nu o poate gusta cu prea mare plăcere. Hong Kong-ul e incitant şi totuşi foarte trist. Umanitatea pare definitiv gonită din el, oamenii nu mai au timp pentru oameni (deşi îi vezi adunaţi pe betoane, seara), ci doar pentru afaceri şi, eventual, amuzamente tehnologice.



După cîteva ore de umblat prin centru, cu gîtul obosit de du-te vino-ul impus de înălţimea clădirilor, ajung în zona debarcaderului. Aici e ceva mai linişte pentru că maşinile mici nu circulă, sunt doar autobuze şi pietoni, în general oameni care vor să scape de marea hărmălaie (plecat la plimbare de dimineaţă, duminică fiind, am observat că oraşul "respira"; la ora zece dimineaţa străzile erau aproape pustii. Oare unde sunt milioanele de oameni, m-am întrebat? Răspunsul aveam să-l găsesc pe seară, cînd centrul oraşului devenise un adevărat furnicar).

În zona de acostare a ferryboat-urilor e linişte. Pe şantierul din apropiere cîteva zeci de muncitori cofrează fundaţia unui nou turn. Se munceşte, probabil, non-stop. Altfel cum ai reuşi să ridici asemenea construcţii? I-aş aduce şi pe băieţii "harnici" de la noi să vadă cum arată un şantier... Privesc peste canal, spre Hong Kong-ul continental care începe să se coloreze de la luminile care se aprind încet, încet. E 7 seara. O bătrînă stă şi pescuieşte ţinînd în mînă un mosor cu fir. În plasa de la picioare are doar puţină momeală şi niciun peşte. E îmbrăcată mai degrabă de iarnă, dar la cîte ore o fi stat în vînt aşteptînd "masa de seară", probabil că geaca lungă şi groasă i-a prins bine. La cîţiva paşi nişte tineri însurăţei sunt fotografiaţi şi filmaţi din toate poziţiile. Se lasă întunericul. Spectacolul luminilor e din ce în ce mai viu.



Mă urc într-un autobuz, rupt de oboseală şi foame. Am tropăit toată ziua cu harta în mînă şi a sta pe un scaun e o adevărată binecuvîntare. Amintirea mesei din seara trecută, cînd ajunsesem pe insulă, îmi stîrneşte "fiori" în stomac. Era tîrziu şi ieşisem să caut ceva de mîncare. Mă izbise, de cum am pus piciorul pe insulă, cerul alburiu spălăcit, aşa numita poluare luminoasă datorată clădirilor foarte înalte. Am intrat în primul restaurant întîlnit şi, aşa cum deja eram obişnuit din China, a trebuit mai mult să deduc ce aveam să mănînc. Un localnic vorbăreţ s-a oferit să-mi traducă meniul şi mi-a recomandat un peşte cu legume picante şi un fel de creveţi. Alegerea se dovedise a fi extraordinară, primisem un peşte pe un platou, încă arzînd. Totul extrem de delicios şi... foarte ieftin.

Străbat zona de zgîrie nori stînd la etajul autobuzului, cu gîndul la peştele de aseară. Blocurile pe lîngă care trec au mii de lumini aprinse, deşi nu e nimeni în ele, căci sunt doar clădiri de birouri. În China, cu cîteva zile în urmă, încercam să "înţeleg" contrariul, cartiere mari iluminate la limita zgîrceniei. Mi-am amintit de anii '80 petrecuţi în oraşul meu, în care seară de seară stăteam în beznă. Societatea multilateral dezvoltată cerea sacrificii, iar eu eram prea mic să le înţeleg... Oare fata de lîngă mine, care rîde şi vorbeşte ca o morişcă, ar pricepe sintagma "economie de lumină"?



Cobor pe Sugar Road, o stradă cu nume parcă predestinat plăcerilor şi abundenţei. E o altă zonă de promenadă a localnicilor, cu multe magazine cu marfă din belşug şi nu foarte scumpă. Găseşti de vînzare aici orice, de la seturi de chiloţi ieftini pînă la IPhone-uri şi camere de filmat HD. Sunt uimit să găsesc şi aici o mare de oameni care stau peste tot, pe jos, pe trepte, rezemaţi de ziduri, mîncînd şi bînd. Mizeria e uriaşă, măturătorii muncesc din răsputeri să adune cîmpul de plastic produs de "picnicari". Ce mod ciudat de a-ţi petrece ziua liberă! Ca să te aventurezi pe trotuar îţi trebuie puţin curaj, căci marea de oameni pare impenetrabilă. E un vacarm cum n-am mai văzut nicăieri. Încerc să găsesc o breşă, urc cîteva trepte şi ajung pe o pasarelă care mă scoate pe partea cealaltă a străzii. Care e la fel de înţesată de oameni. Comerţul pare să fie principala lor grijă, după ce au "servit" cina pe trotuare. Un băiat îşi fotografiază iubita cu telefonul mobil, i-a dăruit un trandafir şi un urs de pluş alb. Fata e atît de fericită; îmi zîmbeşte şi mie chiar, în timp ce încerc să-i fur o poză. Zîmbetul ei e revigorant şi-mi mai alungă puţin din sentimentul de singurătate instalat pe nesimţite de-a lungul zilei.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Lemnos, Iuliana Marchian (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Thassos, Iuliana Marchian (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Cascada Vârciorog, Florian-Rareş Tileagă
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la Pokhara înapoi la Kathmandu, Nepal, Iuliana Marchian (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer