Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Andilandi 2 - Aventura gemenilor dincolo de Poiana Vie


Sînziana Popescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sînziana Popescu
Andilandi 2 - Aventura gemenilor dincolo de Poiana Vie
Editura Mediamorphosis, 2009

ilustraţii de Cireşica Litinschi



*****
Intro
 
Îţi mai aminteşti de Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm? De atunci au trecut zece ani, iar Celălalt Tărâm s-a schimbat. Graniţele s-au rearanjat, cârmuitorii sunt acum... alţii. Nu se mai nasc decât Balauri "de rând", cu mai multe capete, dar mai puţină putere. Ielele au îmbătrânit, Blajinii se ascund, Căpcânii au pierdut războiul, iar Zmeii, mai puternici ca niciodată, pârjolesc totul în calea lor.

Acesta e momentul când o nouă aventură e pe cale să înceapă. Prietenii? Aceiaşi. Duşmanii? Cu mult mai mulţi. Cărăuşul? Nu este singur, ci sunt... doi.

Aventura gemenilor dincolo de Poiana Vie - un roman semnat de Sînziana Popescu şi ilustrat de Cireşica Litinschi, al doilea volum al seriei Andilandi - îţi prezintă peripeţiile gemenilor Andrei şi Lucia în Celălalt Tărâm. În misiunea lor de a o duce pe Andilandi de la Sânziene la Ursitoare, pe lângă personajele binecunoscute ale primului volum, Cărăuşii se vor mai întâlni şi cu clanurile asuprite ale Piticilor, cu Statu-Palmă-Barbă-Cot şi al său Iepurele Şchiop, cu Zânele-păsări şi Vâlvele-bălţii, cu Licuricii şi cu multe alte figuri deosebite ale mitologiei româneşti.

Învaţă din greşelile lor. Nu se ştie niciodată când Andilandi te va pune la încercare şi pe tine...

****

Onomastica
 
De la plecarea lui Vlad Ionescu din ţinuturile noastre s-au scurs zece minute în timpul Uriaşilor şi zece ani în cel al Sânzienelor, Zmeilor, Căpcânilor ori Solomonarilor. Pentru fericitele Ursitoare, Timpul n-a fugit, ci a stat sau, mai bine zis, le-a slujit fără să le prindă în iureşul lui. Pentru mine însă părea să fi trecut o eternitate de la plecarea omului.

Nu de alta, dar îi duceam dorul. Aşa cum învăţasem să le duc dorul tuturor copiilor pe care îi cunoscusem. Iar de iubit, îi iubeam aşa cum numai noi ştim s-o facem în Acest Tărâm. Dacă vă întrebaţi cine sunt, am să vă spun că nu sunt Solomonar. Ei nu ştiu ce e dragostea! Nici Uriaş, deşi cei mai mari dintre oameni se pricep să aline sufletele încercate ca nimeni alţii. Nu sunt nici măcar vreun Zmeu mai răsărit ori vreun Căpcân. Cu toate că despre aceştia din urmă nu s-ar putea zice că ar fi prea drăgăstoşi. Eu sunt doar cea care povesteşte. Cea care consemnează cu grijă şi migală toate trecerile puilor de om prin Celălalt Tărâm.

Dar pentru a o face aşa cum se cuvine, trebuie să-i urmez pas cu pas. Să văd, mai întâi, ce anume îi aduce aici, care le este tulburarea. Să-mi notez ce li se întâmplă pe drum şi să adaug la sfârşit - în dreptul numelui fiecăruia dintre ei - cui anume au dat Pasărea Măiastră, adică pe Andilandi.

Povestea pe care mă pregătesc s-o spun acum este una cu totul deosebită de celelalte. În primul rând, pentru că de la plecarea ultimului Cărăuş trecuse foarte mult timp. Lucrul acesta se întâmplă rar pe meleagurile noastre, atât de des străbătute de puii oamenilor. Soarele urcase şi coborâse peste Pădurea Bogăţii de cel puţin trei mii de ori, ceea ce însemna că în tărâmul oamenilor trecuseră zece ani. Şi acesta, dragii mei, era semn că surprizele ce ni se pregăteau pentru noua cursă aveau să fie nenumărate.

Simţisem că din satul de la marginea Pădurii Bogăţii începuse să adie un vânt tulbure, prevestitor de nelinişte şi nemulţumire. Aşa că am pornit în întâmpinarea noului Cărăuş.

Paşii m-au purtat degrabă spre cel mai răsărit conac din sat. Nu mai ţineam minte cu precizie dacă acela fusese locul din care plecase ultimul Cărăuş, fiindcă împrejurările şi împrejurimile nu-mi erau întrutotul cunoscute. Îmi amintesc însă că de data asta m-au atras luminile, vocile, râsul şi muzica oamenilor, atât de străine urechilor noastre. Părea ciudat să simt tulburarea venind din nişte locuri atât de vesele, dar m-am apropiat de fereastră şi am privit înăuntru.

Oamenii dădeau o petrecere în cinstea pruncilor lor, Andrei şi Lucia, care semănau unul cu celălalt ca Soarele şi Luna. Bunici, părinţi, vecini şi rude, cu toţii se adunaseră să închine în cinstea puilor de om şi să le ofere cele mai frumoase daruri. Odaia cea mare a conacului era împânzită de jucării, jocuri, zaharicale şi straie, purtând toate însemne cu funde arămii şi azurii. Fericirea plutea în aer. Feţe luminoase îţi zâmbeau din toate părţile, oamenii ciocneau între ei pocale cu vin, râdeau ori le făceau cu ochiul micilor sărbătoriţi.

Lucia nu îşi mai încăpea în piele de fericire! Primise o rochie frumoasă cu panglici verzi, care se asorta de minune cu ochii ei căprui-verzui şi cu părul roşcovan de vulpiţă; un joc pe care scria "Go" pentru ea şi fratele ei, un altul ascuns într-un cufăr mai mare, pe care erau desenaţi Balauri, cavaleri şi Zâne, şi o pereche de ghete cu roţi, cărora copiii le spuneau "role", tot pentru amândoi. Şi chiar dacă era nevoită să împartă aproape toate cadourile cu fratele său, micuţa făcea asta cu mare bucurie. Nu o deranja faptul că jocurile se puteau juca doar în doi, nici că ea trebuia să-şi aştepte rândul pentru a se putea da cu... "rolele".

Nu acelaşi lucru se putea spune însă despre Andrei. Acesta stătea încruntat şi cu braţele încrucişate pe unul dintre fotolii. Îi privea pe musafiri, pe părinţi şi pe sora lui, Lucia, ca pe nişte arătări ciudate. Atunci i-am zărit ochii negri, frumoşi, cu gene lungi, printre care ţâşneau fulgere de mânie - şi mi s-au părut tare cunoscuţi. Oare unde îi mai văzusem?...

Băiatul era supărat fiindcă nu putea înţelege nici în ruptul capului de ce nu primise un cadou special. Unul doar al lui şi numai al lui. De ce toate pachetele din jur - cu excepţia rochiţei Luciei şi a unei perechi de pantaloni care îi fusese destinată - aveau şi panglici azurii, şi panglici arămii? De ce scria pe toate etichetele: "Iubiţilor noştri Andrei şi Lucia"? De ce nu putea primi cadouri doar pentru el, aşa cum se întâmpla mereu cu fratele lui mai mare? Iar atunci când în încăpere se stinse lumina şi "fratele" apăru în prag cu un tort mare, cu lumânările arzând, Andrei se întunecă şi mai tare la faţă. Observă că tortul, în formă de inimă, era făcut jumătate din cacao, jumătate din vanilie...

În ciuda întunericului din jur m-am uitat cu luare-aminte la fratele mai mare, care îmi era de asemenea foarte cunoscut, apoi m-am uitat din nou la Andrei şi atunci am înţeles: cursa urma să înceapă în mod cu totul neaşteptat din acelaşi loc din care pornise şi cu zece ani în urmă!
- La mulţi ani, Andrei! La mulţi ani, Lucia! răsună vocea lui... Vlad Ionescu.

Căci da, el era fratele mai mare! Vlad Ionescu, nimeni altul decât băieţelul care ne dăduse Pasărea Măiastră cu mulţi ani înainte. Şi care acum, iată, crescuse atât de frumos, alături de frăţiorii lui, care atunci când îi văzusem eu ultima oară erau doar nişte prunci nevinovaţi ce gângureau în coşuleţele lor de răchită.

M-am bucurat să revăd vechi şi dragi cunoştinţe, dar n-am uitat de ce ajunsesem acolo. Eram foarte dornică să mă dumiresc care putea fi tulburarea lui Andrei, atâta timp cât ştiam cât de drept crescuse Vlad şi bănuiam cât de frumos se purtase cu frăţiorii lui mai mici în toţi aceşti ani care trecuseră.

Când văzură tortul cu lumânările arzând, oamenii începură să aplaude şi să cânte "Mulţi ani trăiască!", după cum le era obiceiul. Lucia era foarte emoţionată. Se apropie să sufle lumânările, bâjbâind în acelaşi timp după mânuţa lui Andrei. Nu voia să sufle lumânările fără el. Însă Andrei ţâşni spre tort şi, cu o viteză uimitoare, suflă toate lumânările. Apoi se întoarse spre locul în care ştia că se află părinţii lui şi-i întrebă:
- Ştiţi ce dorinţă mi-am pus?

Nimeni nu-i răspunse. Fuseseră luaţi prin surprindere de gestul lui urât şi încremeniseră cu paharele ridicate. Până şi Vlad, care era mai vorbăreţ din fire, nu apucă să spună ceva.

Parcă îşi înghiţiseră cu toţii limbile!
- Vreau ca de acum înainte să am camera mea! răsună în încăpere glasul băiatului. Jucăriile mele, jocurile mele, dulciurile mele! Vreau ca pe cadourile primite de ziua mea să scrie doar "Iubitului nostru Andrei". Iar pe tortul meu să fie trecut "La mulţi ani, Andrei!". Atât şi nimic mai mult!

Vlad, care reuşise să ajungă lângă el şi să-i apuce mâinile, îi spuse:
- Andrei, linişteşte-te!
- Nici gând! ripostă sărbătoritul, în timp ce bătea dintr-un picior de se cutremura podeaua.
- Te rog, insistă Vlad.
- Tu ar trebui să taci! Niciodată n-ai fost nevoit să împarţi nimic!
- Nu-i adevărat... am fost...
- Andrei! O faci pe Lucia să plângă, se băgă în vorbă şi mama.
- Puţin îmi pasă!

Şi, într-adevăr, era limpede că nu-i păsa... Pentru că atunci când tatăl copiilor aprinse lumina, Andrei se smulse din mâinile lui Vlad şi dispăru din încăpere, lăsându-i pe toţi muţi de amărăciune. Uşa încăperii, pe care tronau ca la ei acasă doi urşi sculptaţi cu gurile căscate, se trânti cu putere în urma puiului de om. Iar zgomotul făcut de ea sună ciudat, de parcă Andrei n-ar fi lăsat în urma lui o simplă petrecere, ci o întreagă lume...

Noaptea, în Pădurea Bogăţii
 
Băiatul înainta spre pădure cu dinţii şi pumnii strânşi. Se simţea nedreptăţit, ignorat, trădat. Lipsit cu desăvârşire de ceea ce credea el că-şi doreşte mai mult pe lume: dragostea părintească. Eu însă puteam citi în sufletul lui încercat ca într-o carte deschisă. Am văzut ce-l frământă. Am văzut ce-l tulbură. Aşa că am să v-o spun pe şleau: acest pui de om era un egoist fără pereche! Nu ştia să împartă nimic, nu voia să dăruiască nimic din ceea ce dobândise deja. Dorea să ţină totul pentru el. Absolut totul!

L-am lăsat să se apropie de Pădurea Bogăţii cu inima strânsă. Cărăuşul trecu într-o goană nebună pe lângă un grup de Paparude care dansau şi cântau, încercând să aducă ploaia.

Paparudă-rudă,
Vino de ne udă,
Cu găleata-leata,
Peste toată gloata...


Fetele cântau, dar Andrei nici nu se uită spre ele. Avea treburi mai însemnate de rezolvat.

Adă, Doamne, ploaie
Pământul să-nmoaie,
Adă, Doamne, cheile
Să descuiem ploile.

Unde dai cu sapa,
Să curgă ca apa.
Unde dai cu plugul,
Să curgă ca untul.


Paparudele cântau cu glasuri limpezi, dar Andrei le lăsase de mult în urmă.

Mai avea câţiva paşi şi intra în pădure. Doar câţiva paşi şi ar fi pătruns în Celălalt Tărâm singur-singurel. Şi eu, trebuie să recunosc, de-abia puteam ţine pasul cu dânsul. Cărăuşul acesta avea viteză, nu glumă! Dar până la urmă am reuşit să-l ajung, ascunzându-mă cu grijă după merii pădureţi ce îşi făceau veacul pe dealurile dintre sat şi pădure. Dar chiar şi aşa, cu toate că acest om urma să intre cu mine în Celălalt Tărâm, nu cu vreo forţă întunecată, cursa mi se păru peste măsură de grea. Mă uitam la Andrei atunci şi vă spun sincer că nu-i dădeam prea multe şanse de reuşită. Dar din fericire pentru el, cineva se grăbea să ne sară în ajutor.
- Andrei! răsună în toată valea glasul speriat al Luciei, sora lui geamănă.

Auzind-o, puiul de om se opri.
- Andrei, întoarce-te! insistă fata, alergând grăbită în urma fratelui ei.

Andrei nu se abătu din drum, dar acest eveniment, cu totul neaşteptat, fu de ajuns ca să-l oprească şi să-l facă să privească în urmă.
- Pleacă acasă! îi strigă el, supărat, fetei.

Lucia nu-l ascultă şi porni în urma lui foarte hotărâtă.

De-abia atunci am răsuflat uşurată... E drept că nu mai pomenisem vreo cursă cu doi Cărăuşi - sau cel puţin nu-mi aduceam atunci aminte de vreuna, dar odată cu venirea Luciei, era limpede că balanţa înclina puternic în favoarea luminii. Nu de alta, dar fata avea un suflet bun. Nu făcea nazuri pentru nimic, îşi asculta cu sfinţenie părinţii şi dacă n-ar fi fost dragostea pentru fratele ei, cu siguranţă n-ar fi ajuns niciodată în Celălalt Tărâm.

Fiindcă, vedeţi voi, pe meleagurile noastre trec numai pruncii încercaţi. Bunăoară cei ca Andrei, care, dintr-o pricină sau alta, ajung să se poarte aşa cum nu s-ar cuveni: sunt egoişti, geloşi ori furioşi şi mereu puşi pe harţă. Iar aici, la noi, li se oferă şansa să se îndrepte. Poate că vi se pare lipsit de însemnătate ce vă spun eu acum, dar să ştiţi că lupta este una tare grea. Pentru că nu oricine reuşeşte să uite de năravurile proaste, să se îndrepte şi să urmeze în viaţă calea luminii.
- Valea, acasă! Tu n-auzi?! strigă şi mai tare Andrei.

Glasul lui fu acoperit de primul tunet prevestitor de furtună. Paparudele, fericite că-şi îndepliniseră misiunea, fugiră în sat, iar gemenii priviră în acelaşi timp cerul. Se anunţa o furtună cum de mult nu se mai pomenise.

Andrei îl zări şi pe Solomonarul Mar, călare acum pe noul său Balaur roşu, Văpaie, dar şi-l şterse repede din minte, gândind că doar i se năzărise.
- Andrei, întoarce-te acasă! Începe furtuna! se auzi din nou glasul Luciei, punctat la sfârşit de un nou tunet menit parcă să-i întărească spusele.

"Nici gând!" îşi zise Andrei în sinea lui, apoi se întoarse pe călcâie şi-şi continuă drumul prin ploaia torenţială ce tocmai se pornise. Când văzu că totuşi începe să toarne cu găleata, Andrei înteţi pasul până ajunse în dreptul unei scorburi mari de stejar. Şi acolo se adăposti, enervat că nu-şi mai poate continua călătoria.

"Dacă n-ar fi început ploaia asta, aş fi alergat până la capătul pădurii, până la capătul lumii!" îşi zise înciudat puiul de om. "Aş fi scăpat de ei, de Vlad, chiar şi de Lucia" mai adăugă după, cu o iritare crescândă în glas.
- Andrei? Unde eşti? Andrei! strigă din ce în ce mai înspăimântată Lucia, care se oprise tocmai în dreptul scorburii lui.
- De ce strigi aşa? Nu vezi că sunt chiar lângă tine?

Lucia se aşeză şi ea în scorbură, dârdâind de frig şi de frică. O vreme nu-şi vorbiră, nici măcar nu se priviră. Dar era limpede că se gândeau la acelaşi lucru: ce căutau ei acolo, noaptea, în pădure, pe o ploaie torenţială? Andrei se gândea ceva mai puţin la asta, e drept, era mult prea ocupat să fixeze cu privirea lui "laser" stropii mari de ploaie, încercând să-i facă să dispară. Dar Lucia nu-şi mai putea lua gândul de la locul străin în care ajunseseră. Îi era frig, îi era teamă, era udă până la piele şi se lupta din răsputeri cu somnul care începuse să-i dea târcoale odată cu domolirea ploii. Căci nu ştiu cum vi se întâmplă vouă, dar vederea şi susurul regulat al apei părea să-i fi toropit cu totul pe puii de om. Nu mai aveau putere nici măcar să se certe.
- Când se opreşte, ne întoarcem acasă, nu? întrebă, ca prin vis, micuţa.
- Tu ai să te întorci acasă, veni de îndată răspunsul. Eu am treabă!
- Unde? În pădure? Nu ştii că pe aici bântuie tot felul de ciudăţenii? mai apucă să spună Lucia.

Apoi fetiţa închise ochii şi se ghemui lângă fratele ei, cu gândul la pătuţul lor cald din odaia de la etajul conacului, pe care Safta, fata în casă, o pregătea pentru ei de fiecare dată când soseau la bunicii din Hoghiz.

Când m-am apropiat de jumătăţile de om, le-am auzit respiraţia regulată. Dormeau duşi. M-am învârtit o vreme în jurul lor, gândindu-mă ce să fac, de unde s-o apuc... Mai întâi, m-am mulţumit să-i privesc. Erau nespus de frumoşi la înfăţişare! Băiatul avea părul de culoarea cânepii, întocmai cum îl avusese fratele lui, Vlad, cu ani în urmă, atunci când străbătuse meleagurile noastre, iar fata era roşcovană, asemenea vulpilor. Chipurile lor de cadre, cu sprâncene perfect creionate, cu gene neasemuit de lungi şi buze roşii ca fraga, stăteau sprijinite unul de altul şi păreau să mă descoasă: "Ei, acum ce te faci, Doamnă?".

Dacă cineva m-ar fi întrebat într-adevăr asta, n-aş fi ştiut ce să răspund, de bună seamă, mai ales că de foarte multă vreme nici nu mă mai numeam "Doamnă". Şi, oricum, nu mai avusesem de-a face cu doi Cărăuşi, dintre care unul - culmea! - nici măcar nu părea să aibă sufletul încercat. Lucrurile erau tare încâlcite, aşa că i-am lăsat pe puii de om să se odihnească şi m-am îndepărtat puţin de dânşii ca să cer ajutor.

Poiana Vie
 
În timp ce fraţii dormeau, la graniţa dintre tărâmuri lucrurile fireşti deveneau nefireşti. Tot ce până nu demult le fusese atât de familiar pruncilor, dispărea încetul cu încetul, lăsând loc vocilor, mirosurilor, sunetelor şi culorilor străine simţurilor omeneşti.

Flori fosforescente îşi ridicau demne capetele scuturându-se de stropii grei de ploaie, întocmai cum am auzit că procedează dulăii din tărâmul oamenilor, cu deosebirea că florile de pe la noi mai şi vorbeau între ele, dându-şi cu părerea despre vreme, despre vremuri.

"Cumplit! M-a udat până la frunze!" se plângea unul dintre toporaşi. În timp ce un altul cuteza să spună că "numai Solomonarul Mar se face vinovat de venirea ploii". Iarba viorie sfârâia la fiecare pas de-al meu, iar gărgăriţele-mamut, gândacii şi greierii-roz zbierau cât îi ţineau puterile atunci când mă simţeau prin preajmă: "Fugiţi! Ne calcă!".

Stejarii argintii, ulmii şi mestecenii albaştri îşi plecau coroana când ajungeam în dreptul lor, iar jivinele îngenuncheau. Multe chiar se temeau de mine, confundându-mă cu o Doamnă.

Atunci când Lucia ieşi din scorbură, dădu cu creştetul de curcubeul ce se formase la ieşire. Apoi fu de ajuns o privire pentru ca fata, uimită la culme de vederea lui, să scoată un ţipăt şi să-l pună pe fugă.
- Fuge să se ascundă! se auzi un glas nechezat, venit din apropiere.
- Unde?...
- Oriunde! Se poate ascunde oriunde, iar la răsărit se întinde peste lume. E un vechi obicei de-al curcubeelor, mai adăugă din ce în ce mai preţioasă vocea. Şi sunetul ei era atât de straniu, de ireal, încât Lucia se trezi brusc la realitate murmurând:
- Cu cine vorbesc?...
- Cu mine! răspunse Calul Năzdrăvan, în timp ce ieşea de după una dintre tufele purpurii din preajmă, arătându-i-se Luciei în toată "splendoarea" lui: adică aşa cum era el atunci, costeliv şi plin de bube. Tu eşti noul Cărăuş, nu-i aşa?
- Aaaaa! răspunse Lucia, speriată la culme şi negăsind altceva mai potrivit să-i comunice.
- Ni-ha-ha! îi răspunse Năzdrăvanul, fiindcă se speriase şi el, nu glumă. De ce strigi aşa? Vrei să mă lase inima?!

Şi poate că şirul ţâpuriturilor ar fi continuat dacă fata n-ar fi trecut într-o nouă fază a fricii: muţenia. Tăcea şi asculta încremenită toate sunetele din jur. Auzea zumzăitul gâzelor, târâitul reptilelor sau ţipetele păsărilor de parcă acestea ar fi fost chiar lângă ea. Iar atunci când îndrăzni să-şi ridice privirea, văzu o pădure cum nu mai cunoscuse până atunci. O pădure în care copacii se unduiau în bătaia vântului, întinzându-şi crengile spre ea, ca într-o rugă. Un loc în care florile luminau ca nişte felinare şi vorbeau cu jivinele sau cu păsările, de parcă ar fi avut glas omenesc. Şi ca şi cum toate astea n-ar fi fost şi aşa prea multe pentru dânsa, peste zgomotele pădurii Lucia auzi şi un suflu cadenţat, ca o respiraţie regulată.
- Andrei, articulă fata. Andrei...
- N-ai plecat încă?

Andrei scosese capul din scorbură, ştergându-se la ochi şi căscând.
- Unde suntem?...
- În Pădurea Bogăţii. Unde să... fim?...

Băiatul privi în jur şi... încremeni de spaimă. Inima îi sălta să-i sară din piept, nu alta, şi începu chiar să tremure uşor. Poate şi de frig, din cauza hainelor umede, dar cu siguranţă şi de frică. Pentru că ceea ce vedea şi auzea în acele clipe cu siguranţă nu mai văzuse şi auzise până atunci!
- Cine respiră? întrebă Andrei după o vreme.

Le răspunse vocea poienii, ca un ecou:
- Cine întreabă? Cine întreabă?

Lucia îl luă de mână pe Andrei, cu intenţia clară de a-l conduce spre ieşirea din acest loc. Dar unde era acea ieşire? Sau, mai exact, unde erau ei acum? Fetiţa încercă să-şi tragă fratele spre locul prin care credea ea că intraseră, dar Andrei se lovi de o mică tufă mov care le stătea în cale. Că era mov n-ar fi fost nimic, dar tufa începu de îndată să se vaite, strigându-le puilor de om numai cuvinte de ocară:
- Nu vedeţi pe unde mergeţi? Ciudaţilor!
- Cine a vorbit? murmură Lucia.

Drept răspuns, tufa se scutură de stropii de ploaie drept în ochii fetei, iar Lucia nu mai îndrăzni să adauge nimic. Andrei însă continuă să întrebe:
- Cine respiră? Hei, Uriaşule, eşti surd? Cu tine vorbesc!
- Cine întreabă? Cine întreabă? răsună din nou vocea poienii, pusă parcă pe şagă.
- Poiana respiră! necheză prompt Calul Năzdrăvan, în timp ce îi studia pe amândoi cu luare-aminte, învârtindu-se în jurul lor. Poiana e vie. Tufa e vie. Totul e viu în jurul vostru.
- Vorbeşti? întrebă Andrei cu glas tremurând.
- Aşadar, sunteţi doi... Hm!... Asta-i ceva nou...

Năzdrăvanul le dădu ocol. Îşi opri puţin privirea asupra lui Andrei, că tare i se mai părea că seamănă cu Vlad, dar nu necheză nimic despre asta.
- Şi mie mi-a vorbit adineauri! îi şopti Lucia lui Andrei.
- Sunt Calul vostru Năzdrăvan! Bucuros de cunoştinţă!

Copiii nu se lăsară convinşi de asemenea vorbe, rezonabile de altfel, dar atât de îndepărtate de logica pământească. Aşa că, în loc de răspuns, o rupseră la fugă. Năzdrăvanul îi urmă la pas, petrecându-i cu privirea până ce aceştia se afundară adânc în Poiana Vie, în Poiana Sânzienelor adică. Îi urmări cum aleargă în acel loc care gemea, comenta ori încerca să intervină în cursa lor într-un fel atât de neobişnuit. Iar peste toate acele chiţăituri, ţipete, foşneli, şuşoteli şi râsete se auzea, din ce în ce mai limpede, o respiraţie regulată.

Jocul Sânzienelor
 
Lucia fu prima care zări în depărtare câteva siluete feminine. Stăteau în jurul unui ceaun pus pe foc, în care fierbea o tocană de ciuperci. Mâncarea mirosea grozav! Aşa că fetiţa îşi întrebă repede fratele:
- Crezi că ne primesc şi pe noi la masă?
- Sper. Focul ne-ar putea feri de alte arătări vorbitoare.

Apropiindu-se, cei doi fraţi văzură nişte fete tinere, neasemuit de frumoase după unii. După mine erau doar drăguţe, dar cu siguranţă nu puteau trece neobservate. N-aş vrea să credeţi că se distingeau mulţumită vreunui dar anume, nici gând. Privindu-le, îţi rămâneau în minte numai defectele lor: Smara era durdulie ca un butoi, Diana râdea întruna, de parcă ar fi auzit mereu cine ştie ce snoave meşteşugite, Mărunţica era plăpândă şi mică de stat, ca un pui de om, Luana era lungană şi subţire ca o prăjină, Mara avea părul roşu şi faţa pătată de pistrui, iar Iana purta părul retezat, asemenea băieţilor. Cât despre obiceiurile lor, vă pot spune că toate îşi lepădaseră straiele de Iele, pe care le purtaseră cu cinste în vremurile în care - poate n-o să mă credeţi - dar fuseseră nişte Doamne. Iar acum purtau adesea iţari, mâncau din ceaun, nu mai dansau şi, mai presus de toate, aduceau din ce în ce mai mult cu muritoarele de rând.
- Ce frumoase sunt! şopti Lucia.
- Ce-mi pasă? bombăni Andrei.
- Parcă ar semăna cu mama...

Andrei nu îi răspunse, dar înaintă hotărât spre foc, ţinând-o strâns de mână. Năzdrăvanul, care îi ajunsese din urmă, trecu ţanţoş pe lângă ei îndreptându-se aţă spre acelaşi foc. Părea să cunoască locurile. Şi atunci când Iana, avertizată de Poiana Vie, le ieşi în întâmpinare copiilor, Năzdrăvanul se opri în dreptul ei pentru a fi mângâiat pe coamă, după care trecu demn mai departe.
- Văd că v-aţi cunoscut deja Năzdrăvanul, le spuse cu blândeţe, dar fermă, Iana. Sper că nu v-aţi speriat de bubele lui!
- Părem speriaţi? întrebă Andrei cu ţâfnă.
- Nu se cuvine să vă temeţi de el, le mai spuse Iana. Aşa arată toţi Caii Năzdrăvani înaintea facerii...
- Dar de tine, "s-ar cuveni" să ne temem? o întrebă Andrei, în ciuda ghionturilor pe care i le dădea Lucia pentru a-l face să tacă.
- De mine? Nici gând! Mă numesc Iana, zise Zâna, în timp ce le strângea mâinile amândurora. Sunt o Sânziană!
- O Zână?! se minună fetiţa.
- Da.
- O Zână frumoasă şi bună! exclamă Lucia de-a dreptul fermecată.

Aproape toţi locuitorii Celuilalt Tărâm consideră Sânzienele a fi nişte fiinţe decăzute din drepturile lor fireşti. De multe ori, unii le şi confundă cu ceea ce au fost cândva, cu Doamnele adică. Cu toţii sunt însă de acord asupra unui lucru: aceste Zâne au un efect nemaipomenit asupra puilor de om. Fără să facă niciun efort, par să-i hipnotizeze, nu alta. Par să-i supună întrutotul farmecului lor.
- Urmaţi-mă! le porunci Iana, iar puii de om o ascultară, aşa cum era de aşteptat, fără să crâcnească.

Însă odată ajunşi lângă foc, Sânziana dispăru. Andrei şi Lucia priviră buimaci împrejur, dar nici urmă de Zână, de ceaun ori de tocăniţă de ciuperci prin preajmă... Asta deşi în jur mai plutea un suav miros de mâncare, semn că pruncii nu visaseră - Sânzienele fuseseră acolo cu doar câteva clipe în urmă. Lângă foc mai rămăsese doar Năzdrăvanul care înfuleca tacticos tăciunii încinşi.

Andrei îşi drese de vreo câteva ori glasul. Spera ca armăsarul să îi bage şi pe ei în seamă, dar aceasta era mult prea ocupat cu tăciunii încinşi.
- Nu ştii unde au dispărut? întrebă Andrei într-o doară.

Calul Năzdrăvan nu îi răspunse, dar întoarse capul spre prunc de parcă ar fi vrut să-i spună: "Nu vezi că am botul plin cu tăciuni? Cum vrei să vorbesc aşa?". După care îşi văzu mai departe de rumegat şi mestecă o vreme în tihnă. De-abia după ce armăsarul înghiţi şi ultima bucăţică, Lucia îndrăzni să se bage şi ea în vorbă.
- Căluţule drag, nu ne poţi spune şi nouă unde au dispărut Zânele?
- S-au ascuns, răspunse blând Calul Năzdrăvan. Trebuie să le găsiţi cât mai iute, ca să mai apucăm să ne şi odihnim înainte de plecare.
- Cum să le găsim? se interesă Lucia.
- Nu ştiu cum faceţi voi atunci când jucaţi "de-a v-aţi ascunselea", dar în Poiana Vie unii se ascund, iar alţii îi caută. Floare la ureche, nu? adăugă Năzdrăvanul zâmbind poznaş.

Auzindu-l, faţa Luciei se însenină dintr-odată. Apoi, fără să mai stea nicio clipă pe gânduri, strigă cât putu ea de tare: "Care nu e gata, o iau cu lopata!" şi o luă la goană.

Poate o să vă minunaţi de curajul fetei. Până la urmă se avânta într-un loc necunoscut, în toiul nopţii. Pe mine însă toate acestea nu mă mai mirau defel. De atâta timp de când urmăresc Cărăuşii am învăţat să-i cunosc şi, într-un fel ciudat, chiar să le înţeleg apucăturile. Şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că atunci când vine vorba de un joc - orice joc! - cu toţii uită pe ce lume sunt. Oricât de însemnate ar fi fost lucrurile pe care le aveau de făcut, le dau la o parte şi se joacă în neştire. Iar Jocul Sânzienelor nu era unul obişnuit. Era unul fermecat!
- Nu te duci s-o ajuţi? îl întrebă Năzdrăvanul pe Andrei, văzându-l că ezită. Dacă se pierde?
- Se descurcă ea..., mormăi băiatul, deşi ştia foarte bine că Lucia numai descurcăreaţă nu era. Andrei ştia că sora lui se ţinea mereu scai de fraţii şi părinţii ei şi nu făcea mai nimic de una singură, cerându-le mereu ajutorul, dar acum, când fusese întrebat, minţi cu neruşinare. Spera ca fata să se descurajeze repede, aşa cum făcea de obicei, şi să plece acasă.
- Păcat, necheză calul, eu m-aş fi dus de-aş fi fost în locul tău.
- Nu mai joc de mult aşa ceva! pufni Cărăuşul. E un joc pentru copiii de grădiniţă!

Era limpede ca bună-ziua că adevăratul motiv al ezitării lui Andrei era cu totul altul. Băiatului îi ardeau călcâiele să se joace şi el, dar era supărat că Lucia i-o luase înainte. Tare şi-ar fi dorit ca fata să plece acasă şi să-l lase singur, să-şi vadă în tihnă de "treburile lui".
- Poate că n-ar strica s-o ajuţi totuşi, spuse Calul Năzdrăvan.
- De ce?
- Zânele le oferă daruri celor care le găsesc...
- Ce fel de daruri? întrebă Andrei, dintr-odată ceva mai atent.
- Ei, ce fel de daruri? necheză Năzdrăvanul. Magice, de bună seamă! Iar nouă ne-ar prinde tare bine să le avem în călătoria pe care o vom face.
- Călătorie? A cui? Unde? se interesă băiatul.
- A ta, în Celălalt Tărâm!

Auzind una ca asta, Cărăuşul se învoi să participe şi el la joc. Până la urmă era vorba de călătoria "lui" în Celălalt Tărâm. Aşa că zise şi el un "Dacă nu eşti gata, vin cu lopata", după care dispăru degrabă în frunziş.

Niciodată n-am înţeles exact care sunt diferenţele dintre jocul nostru şi cel al copiilor de dincolo de Pădurea Bogăţii. Dar pot să vă spun că majoritatea Cărăuşilor descoperă noutăţile Jocului Sânzienelor din mers şi se descurcă. Despre Andrei şi Lucia însă nu se putea spune acelaşi lucru. Se învârteau de un ceas prin Poiana Vie, dar nu găsiseră încă pe nimeni.
- Văd că vă pricepeţi, nu glumă! făcu haz de ei Calul Năzdrăvan.
- Mai bine ne-ai ajuta, mormăi Andrei abătut.
- Nu pot! necheză Calul Năzdrăvan. În Tărâmul Acesta va trebui să vă descurcaţi singuri. Regulile sunt reguli, iar eu n-am voie să intervin.
- Te rugăm, căluţule! se băgă în vorbă şi Lucia. Nu putem reuşi singuri, fără ajutorul tău. Dă-ne măcar un sfat!
- Asta pot face! Vă pot spune ce aş face eu, dacă aş fi în locul vostru!
- Uimeşte-ne, zise Andrei cu glas scăzut şi îmbufnat peste măsură.
- Aş asculta Poiana Vie!
- Mare scofală! tună omul, care de ciudă nu se mai putu abţine să nu strige în gura mare.
- Mare scofală, mare scofală! Dar dacă în loc să te sprijini de stejarul acela, l-ai întreba ce adăposteşte, mult mai repede s-ar termina jocul! necheză Năzdrăvanul. După care se trânti lângă tăciunii care mai rămăseseră, cu gândul să tragă un pui de somn bun.

Darurile Fermecate
 
Cărăuşii priviră cu atenţie stejarul. Nu părea cu nimic deosebit de oricare altul aflat prin preajmă. Dar, dacă te uitai cu atenţie la una dintre crengile lui, îţi puteai da seama cu uşurinţă că aceasta nu era ceea ce părea a fi. Ramura era de fapt un braţ durduliu care atârna pe lângă trunchiul gros al copacului, de parcă ar fi fost singurul lucru care nu mai încăpuse înăuntru.
- Te-am prins! strigă Andrei fericit că de data asta fusese mai iute decât sora lui.
- În sfârşit! pufni Smara, în timp ce ieşea cu grijă din scoarţa copacului. Credeam că n-o să mă găsiţi niciodată! Mai lipsea puţin şi, sub povara mea, s-ar fi surpat ascunzătoarea, zise Sânziana zâmbitoare.

Stejarul îşi înclină crengile până la pământ în faţa Smarei şi-i spuse:
- Oricând la dispoziţia Înălţimii Tale, Mărită Doamnă!
- Ehe, nu mă mai numesc aşa de multişor.

Vocea Sânzienei se înăspri dintr-odată.
- Iertare, dar eu sunt bătrân! zise stejarul. Vă ştiu de când eraţi copile.

Smara nu se mai obosi să-i răspundă şi se întoarse spre puii de om. Îi studie câteva clipe cu luare-aminte, apoi scoase de la cingătoare o traistă şi o ploscă, ambele aurite.
- Iată darurile mele, drept plată că m-aţi descoperit! le spuse Smara. Să vă fie de folos în călătoria voastră!
- Călătoria e a mea! se grăbi s-o corecteze Andrei, dornic ca nu cumva să împartă ceva cu surioara lui, nici măcar din greşeală.

Lucia în schimb, mai cuminte şi mai înţeleaptă decât fratele ei, mulţumi şi întrebă la ce folosesc darurile. Sânziana îi spuse că plosca le va fi de mare ajutor ori de câte ori vor fi însetaţi, căci din ea va curge mereu apă limpede şi rece. Iar trăistuţa le va potoli oricând foamea, pentru că nu se va goli niciodată pe de-a-ntregul.
- În ea veţi găsi mereu fructe, ciuperci şi pâine, după pofta inimii! le explică Smara. După care îşi luă tălpăşiţa de lângă Cărăuşi, înaintând cu o viteză surprinzătoare pentru cineva atât de trupeş.

Odată ajunsă lângă Năzdrăvan, Sânziana aprinse din nou focul şi se aşeză la dreapta calului adormit, aşteptându-şi suratele. Puii de om se mirară când o văzură în acţiune. Nu se aşteptau din partea cuiva atât de greoi să se mişte cu atâta uşurinţă, dar se gândiră că Smara s-ar fi putut să aibă nişte încălţări speciale. Ceea ce era întrutotul adevărat!

Opincile Smarei, ca de altfel şi ale altor Sânziene din Poiana Vie, erau făcute din piele de Iepure Şchiop. Dacă n-aţi auzit vorbindu-se de iepurele acesta, am să vă spun că e unul fermecat. Mai precis, unul care circulă cu viteza gândului şi e călărit de un Pitic slut şi rău, pe nume Statu-Palmă-Barbă-Cot. Singurul lucru bun pe care aceştia l-au făcut de când bântuie Celălalt Tărâm e faptul că iepurele îşi schimbă pielea an de an, iar din pielea lui veche, lăsată pe te miri unde, îţi poţi face asemenea încălţări fermecate.
- Hai să le căutăm şi pe celelalte! îşi îndemnă Lucia fratele care rămăsese cu ochii aţintiţi spre opincile Smarei. Dacă ne mişcăm la fel de greu, ne prinde dimineaţa!

Cărăuşii descoperiră acum cu mai multă uşurinţă locurile în care stăteau pitite celelalte Sânziene. Răsturnară traista şi plosca pentru a verifica dacă darurile primite erau într-adevăr fermecate şi văzură cum la picioarele lor se adunară o sumedenie de animale. Toate voiau să se înfrupte din mormanul de merinde apărute acolo ca din senin.

Lucia privi cu atenţie una dintre vulpile care se aciuaseră la picioarele ei şi văzu cum această cumătră înfuleca de zor ciuperci, iar în locul cozii avea păr de Zână. "Cine a mai pomenit vulpe să prefere ciupercile, puilor de găină?" gândi amuzată Lucia, după care o şi înşfăcă zdravăn de aşa-zisa coadă.
- Te-am prins! strigă fetiţa cât putu de tare.

Mara ieşi de îndată din vulpe şi-i întinse Luciei o perie aurită.

Văzând-o, Cărăuşa dădu să se pieptene, dar Sânziana îi spuse că menirea Periei Fermecate era cu totul alta.
- Vă va fi de folos doar o singură dată! le explică Mara. N-o irosiţi, păstraţi-o pentru momentul în care veţi avea nevoie cu adevărat de dânsa.
- Nu prea înţeleg, se fâstâci Lucia.
- Eu nici atât, completă Andrei.
- Dacă veţi fi urmăriţi vreodată, nu trebuie decât s-o aruncaţi cu putere în spatele vostru. Astfel veţi scăpa de urmăritori!

Cărăuşii mulţumiră, după care continuară să le caute şi pe celelalte Zâne. Pe măsură ce trecea timpul, jocul devenea din ce în ce mai interesant. Copiii descoperiră cu încântare că Sânzienele erau ascunse în cele mai năstruşnice locuri, iar darurile acestora erau din ce în ce mai neobişnuite. Când o dibuiră pe Luana-lungana, ce intrase în tulpina unui plop, puii de om primiră cadou o pereche de Opinci Fermecate, ca ale Zânelor, dar pe măsura picioruşelor lor. Apoi o găsiră pe Diana, care se pitise într-un şoim. Diana le dădu un Arc şi o tolbă cu Săgeţi Zâmbitoare, care aveau darul să-ţi transforme duşmanii în prieteni. Pe mine m-au găsit într-un pui de căprioară. Cum? Doar ei ştiu! Şi le-am dat - ce era să fi făcut? - un Nai Fermecat. Adică un instrument muzical la care dacă te-ai fi apucat să cânţi, ai fi adormit întreaga pădure. Iar la sfârşit de tot, Iana le dădu Cărăuşilor cel mai năstruşnic dar dintre toate: o Ie Fermecată, pe care dacă o îmbrăcai te transformai pe dată în fată, de erai băiat, ori în băiat, dacă erai fată.

După terminarea jocului, Cărăuşii fură pe deplin mulţumiţi de cadourile primite. Atât de mulţumiţi, încât pentru scurtă vreme uitară chiar unde se aflau. Sau de ce ajunseseră ei în Celălalt Tărâm. Lucia, spre exemplu, care până nu demult era hotărâtă să se întoarcă acasă, nu se mai gândea acum la asta. Începuseră să-i placă şi jocul şi Zânele şi locul...

Un singur cal, o singură pasăre
 
După ce Jocul Sânzienelor se încheie, Iana îi îndemnă pe Cărăuşi să vâre darurile primite la adăpost, în urechea dreaptă a Calului Năzdrăvan.

Andrei nu era foarte încântat, nu-i prea venea să le lase din braţe, dar execută porunca fără să crâcnească. Şi Cărăuşul ştia, la fel ca oricare copil care citise măcar un basm în viaţa lui, că urechea dreaptă a unui Cal Năzdrăvan este locul cel mai potrivit pentru adăpostirea bunurilor de preţ.

Unde mai pui că, spre deosebire de sora lui, Cărăuşul aflase de la Năzdrăvan de călătoria care îl aştepta. Simţea cum adie vântul aventurii!

Şi era aproape sigur că el va fi cel care va folosi aceste nepreţuite daruri, atunci când va fi nevoit să înfrunte Zmei sau mai ştiu eu ce alte dihănii.
- Înainte de începerea călătoriei voastre în Celălalt Tărâm, e de datoria mea să vă întreb dacă nu cumva v-aţi răzgândit, le spuse Iana. Poate vreţi să vă întoarceţi acasă, adăugă Sânziana, privindu-i pe Cărăuşi drept în ochi.
- Călătorie?... se minună Lucia.
- Noastre? pufni Andrei, căruia îi ardeau călcâiele să plece cât mai degrabă la drum. E călătoria mea, e calul meu, sunt darurile mele! Nu plec acasă, de-abia am venit aici! zise pruncul.
- Aici, unde? Unde am ajuns? Unde suntem?... murmură Lucia care parcă de-abia atunci îşi amintise că ei nu locuiau în zonă.
- Tu poţi pleca acasă, să ştii! îi spuse Andrei fetei. Oricum nu aveai ce căuta aici de la bun început!
- Ce înseamnă aici?
- Îmi pare nespus de rău că trebuie să vă anunţ, am intervenit atunci, dar sora ta nu poate pleca acasă decât dacă te hotărăşti să pleci şi tu. Ori rămâneţi amândoi, ori plecaţi împreună!
- Atunci rămânem! se grăbi să răspundă Andrei.
- De obicei la noi ajunge doar un singur pui de om! le explică Diana. El primeşte un Cal Năzdrăvan, o sarcină - s-o transporte pe Andilandi, Pasărea Măiastră, la Ursitoare - şi un nume, Cărăuşul. Aşa începe călătoria sau, dacă vreţi, cursa fiecărui pui de om în Celălalt Tărâm.
- Voi sunteţi însă deosebiţi, încheie Iana. Aţi împărţit acelaşi pântec, iar Soarta se pare că v-a hărăzit să împărţiţi şi aceeaşi cursă.

Lucia nu ştia ce să răspundă. Cu toate că se distrase de minune şi se bucurase de darurile primite, bănuia că acum ar fi fost momentul perfect să spună "la revedere" şi să plece acasă. Şi, într-un fel, se gândea că şi Sânzienele asta aşteptau de la dânşii. Să se întoarcă cuminţi acasă, la conacul bunicilor. Până la urmă fata se hotărî să-şi urmeze totuşi fratele. Doar pentru asta alergase după el - ca să-l ajute şi să-l susţină. Şi cum cu de-a sila nu-l putea lua de acolo, tot ce îi rămânea de făcut era să i se alăture în călătoria lui şi să spere că, la un moment dat, lui Andrei avea să-i vină mintea la cap şi să se răzgândească.
- Rămân şi eu, spuse Lucia cu jumătate de glas. Vreau să-l ajut.
- Ei, lăsaţi, că n-au intrat dorinţele-n sac! glumi Smara, încercând să destindă atmosfera. Până când veţi ajunge la Ursitoare, veţi avea tot timpul să vă răzgândiţi! mai adăugă după, mai mult pentru Andrei.
- Când veţi ajunge acolo însă va trebui să fiţi atenţi ce anume le cereţi, fiindcă doar cu asta veţi rămâne! le spuse Luana-lungana.
- De ce trebuie să mergem la Ursitoare? întrebă Andrei, care după o chibzuială fulger îşi dădu seama că de fapt Sânzienele le cereau ceva în schimbul şederii, sau măcar a trecerii lor prin Celălalt Tărâm. Ori el unul nu era dispus să facă nimănui favoruri ori comisioane.
- Asta e regula, veni sec răspunsul Ianei. Ca să rămâneţi, trebuie să duceţi Pasărea Măiastră, pe Andilandi adică, la Ursitoare!

Apoi Sânziana îi întinse lui Andrei o pasăre micuţă, cenuşie, adăugând:
- Voi veţi fi de acum înainte Cărăuşii, iar aceasta va fi pasărea voastră!
- Dar fiţi cu băgare de seamă! Să n-o daţi nimănui pe drum, indiferent ce vi se oferă în schimb! i-am atenţionat eu atunci. Pasărea Măiastră e râvnită pentru nenumăratele ei virtuţi de către toate spiritele întunecate.

Puii de om nu mai întrebară nimic. Lucia era atât de obosită după cele pătimite până atunci încât mai avea puţin şi adormea în picioare, iar Andrei era pe deplin mulţumit cu ceea ce obţinuse. Poposise într-o lume nouă şi neasemuit de frumoasă, primise multe Daruri Fermecate, iar acum - iată! - pornea în aventura vieţii lui. Şi cu toate că ştia destul de puţine lucruri despre Celălalt Tărâm sau despre locuitorii acestor meleaguri - doar din poveştile citite - Cărăuşul nu-şi făcea prea multe griji. Era pe deplin încrezător în propriile forţe. Un singur lucru îl necăjea însă peste măsură: aveau un singur Cal Năzdrăvan şi o singură Pasăre Măiastră.

Altfel spus, se părea că până şi aici, atât de departe de casă, era nevoit să împartă cu sora lui geamănă tot ce avea mai de preţ.

Bun venit în Tărâmul Poveştilor!
 
Andrei şi Lucia nu dormiră prea mult în noaptea aceea, dar se treziră a doua zi nespus de odihniţi. În parte pentru că îşi făcuseră culcuş lângă pântecele Calului Năzdravan, care duduia ca o sobiţă încinsă din cauza tăciunilor înfulecaţi. Dar şi pentru că de-acum o aveau alături de ei pe Andilandi, cea care le veghea gândurile, visele şi lumina ce creştea încet-încet până şi în sufleţelul încercat al lui Andrei.
- Andrei! Trezeşte-te! zise fata de îndată ce deschise ochii.
- Sunt treaz, mormăi somnoros Andrei.
- Uite ce haine noi avem!

Copiii îşi admirară straiele. Lucia era îmbrăcată cu un fel de ie lungă, care-i venea până la genunchi şi semăna cu ia Sânzienelor. Atâta doar că ia ei, spre deosebire de cea a Zânelor, era cusută cu fir aurit şi era mult mai bogat colorată. La brâu avea o cingătoare din piele, iar pe sub ie purta pantaloni din lână, strânşi temeinic pe picior şi bine înfipţi în nişte cizme lungi, dar neasemuit de moi şi de plăcute la purtat.

Dacă n-ar fi fost ia, atât de frumos cusută şi atât de preţioasă, ai fi zis că Lucia se pregătea pentru o lecţie de călărie.
- Ce paloş am! strigă Andrei.

Pentru el straiele noi, destul de asemănătoare cu ale Luciei, nu prea contau. În schimb, paloşul de argint care-i atârna atunci la brâu merita întreaga lui atenţie şi preţuire.
- Sunt îmbrăcată în haine de prinţesă! bătu din palme Lucia. Crezi că le-am primit de la Sânziene?
- Probabil, răspunse Andrei. Dar să ştii că prinţesele nu poartă pantaloni, adăugă el aşa, într-o doară.
- Nici prinţii izmene! se băgă atunci în vorbă şi Năzdrăvanul, cu ochii ţintă spre iţarii băiatului.

Calul Năzdrăvan îşi făcu apariţia pe neaşteptate, de după unul dintre stejarii violeţi din preajmă, încercând să-i ia prin surprindere. Cărăuşii erau obişnuiţi deja cu apariţiile lui, aşa că nu se speriară şi nici măcar nu-l învredniciră cu vreo privire. Iar Andrei nu se obosi să-i răspundă nici la ultima lui glumă.

Năzdrăvanul nu se lăsă însă cu una, cu două, ci se vârî tocmai sub năsucurile puilor de om, pentru a fi văzut mai bine. Iar atunci când fraţii îl văzură pe armăsar la lumina zilei, rămaseră muţi de uimire şi de admiraţie. Năzdrăvanul lor se transformase peste noapte într-un cal de poveste! Era alb ca spuma laptelui, avea o coamă fină ca de mătase şi o pereche de aripi neasemuit de mari şi de frumoase. Pe spinare, Năzdrăvanul purta o şa roşie din piele, cusută cu fir de argint şi de aur.
- Parcă am fi intrat într-un basm! gândi Lucia cu voce tare.
- Dar şi în poveşti eroii mănâncă zdravăn înainte de a porni la drum! Aşa să ştiţi! necheză Năzdrăvanul.

Apoi calul le arătă cu botul două blide, pline ochi cu tocană de ciuperci. Erau aşezate pe o buturugă mare, masa adică, lângă care pruncii văzură şi doi butuci mai mici, ce ţineau loc de scăunele.

Deşi numai la mâncare nu le stătea gândul, puii de om se aşezară la masă fără să protesteze şi propunându-şi să termine repede tot ce aveau în farfurie. Nu mai întrebară unde au plecat Sânzienele, fiindcă deja învăţaseră că pe aici atât Zânele, cât şi jivinele nu-şi făceau apariţia decât atunci când aveau într-adevăr ceva însemnat să le spună, să le dea ori să le arate. În rest, trăiau în alt ritm şi după cu totul alte legi decât ei, oamenii. Astfel că gemenii se mulţumiră doar ca în timp ce mâncau să mai tragă cu ochiul spre Calul Năzdrăvan şi să studieze cu atenţie împrejurimile.

Poiana Vie era acum, privită la lumina zilei, mai frumoasă decât în toiul nopţii, dar şi mai puţin zgomotoasă. Aşa cum se întâmplă de obicei în zori, când copacii şi jivinele dormeau încă. Respiraţia şi bătăile inimii, care li se păruseră pruncilor atât de înfricoşătoare pe întuneric, se auzeau şi la lumina zilei. Atâta doar că acum nu mai speriau pe nimeni.
- Pasărea Măiastră e în urechea mea dreaptă, la adăpost! le spuse Calul Năzdrăvan după ce pruncii terminară de mâncat. Asta dacă vă întrebaţi cumva de ce n-aţi găsit-o lângă voi, de izbelişte, unde aţi lăsat-o! mai adăugă calul.
- Vom fi mai atenţi data viitoare! promise Lucia care înţelesese că Năzdrăvanul îi mustra pentru neatenţie, în felul lui şăgalnic.
- Aşa să faceţi! Trebuie să păziţi pasărea asta ca pe lumina ochilor! Şi s-o duceţi în bună regulă la Ursitoare!
- Oricum nu ne-ar fi luat-o nimeni! mormăi Andrei care avea o minte ascuţită şi înţelesese primul una dintre cele mai importante reguli ale jocului. Nu ne-o pot fura! Pentru ca s-o aibă, trebuie să ne-o ceară, să ne dea ceva în schimb şi noi să le-o dăm de bunăvoie. Şi să aştepte ei numai să le dau eu ceva ce-mi aparţine! rânji Cărăuşul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer