Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre a scrie la timp sau încă o zi pentru artă


Manu Anghelescu, Maria Balabas

04.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când mă gândesc la aşa ceva, îmi apare în faţă un melc.

Când mă trezesc singură pe avion, îmi apare în faţă o pompă.

Melcul e pus în situaţia ingrată, în faţa mea, de a fi melc şi nimic altceva.

Pompa este pusă în situaţia de a mă resuscita în momentul în care s-ar putea să-mi pierd raţiunea de a mai inspira la aşa o altitudine pasivă.

Cel puţin, aşa gândesc eu.

Cel puţin aşa ar gândi celula mea neuronală Stem din post-doctoratul unui cunoscut.

Melcul, în schimb, îmi imaginez - trebuie să simtă diferit, de exemplu faptul absolut dubios că, o fiinţă atât de mare ca mine, nu are prea multe de spus.

Pompa este spectatoare la momentele mele de excitaţie şi de dezumflare. Este la fel de săritoare în ajutor ca o stâncă-trambulină. Nici ea, nici eu, nu am trecut "beyond wisdom". Încă.

El, în situaţia fericită de a fi melc, îşi permite să tacă şi să umple de bale copacii pe care se suie, zidurile caselor-blocuri-zgârie nori pe care alunecă, liniile de orizont pe care se pare că le zvântă de longitudine, latitudine şi alte conotaţii contrare.

În situaţia de a fi o simplă pompă, nu ai altă trăire decât aceea de a fi ataşată academic unei respiraţii ştiinţifice. Liniile de orizont sunt pentru pompă simple unduiri atemporale.

Eu, în situaţia mea omenească, mă agăţ de tulpinile culturale din care provin şi bâlbâi copăcel-copăcel că poate pe dincolo era drumul către insula din ziua de ieri.

Insula din ziua de ieri... câte trăiri supraomeneşti mi-a trezit acest Umberto Eco al pompei care umflă această lume ca pe o minge gonflabilă. Mă agăţ de orice plantă agăţătoare care nu ia ci dă viaţă unui trunchi fără importanţă. Viaţa în doi, văzută prin prisma pompei care pompează aer în vid.

Moşneagul care m-a întrebat aşa ceva, se aşează vrând-nevrând pe scăunel, îşi aprinde o ţigară şi soarbe o gură de cafea dintr-un surprinzător pahar de plastic. Melcul nu se miră nici cât negru sub cochilie. Nici măcar nu mă priveşte, consideră, pare-se, paharul de plastic un fel de drum normal pentru domnia sa târândă. Mă ascund în firidă. Acolo e numai lut şi graţie.

Adevărul că toţi vrăjitorii ăştia moderni şi toţi vracii post-modernişti ne amintesc de importanţa expiraţiei şi inspiraţiei detaşate, fără implicaţii sentimentale. Ne sfătuiesc să nu mai bem apă din sticle de plastic, să nu mai tragem din pompe umplute cu fum. Mă ascund prin Alpii Elveţieni ca într-o grădină botanică cu toalete impecabile.

În spaţiul gol creat de situaţia stânjenitoare - a fi sau a nu fi melc - mă umflu în pene. Şi, pentru că tot nu găsesc registrul pentru icnetul literar următor, îmi cumpăr repede un bilet low cost şi zbor acolo unde am aflat că, dacă dai căutare pe noul soft nelansat încă Wolfram Alpha şi zici 4 picioare, centru, ca o sondă, istorie, inutil etc, ai mari şanse să găseşti ca rezultat Turnul Eiffel.

În vidul creat între mine, bicicletă şi pompă, mi-am dat seama că o vizită foarte low-cost în Svizzera Italiana mă va scăpa de un 1 mai muncitoresc. Nu a fost aşa. Azi e 1 mai şi Maria scrie despre melci ca eu să mă plasez în briza pompei care m-a umflat în pene pentru câteva zile de exil alpino-academico-somnambulo-culinar. În loc de Turnul Eiffel am văzut în apartamentul elveţian Turnul Artei din The Colour of Magic.

Melcul cu care mă măsor în sens şi senzualitate, pare să nu aibă aceeaşi părere şi, nespunând nici măcar "există bambuşi mai mari sau mai mici", purcede în linie dreaptă către ceva ce pare a fi o alpha a tuturor melcilor. N-am idee cum arată aşa ceva, în jurul meu există numai bucăţi plane de posibile biblioteci nesfârşite, pline cu oameni în loc de cărţi, dar ce diferenţă să fie.

La naiba! Chiar nu mi s-a dezumflat orgoliul într-atât încât să mă compar cu o pompă deşi în Lugano-Paradiso de săptămâna trecută am văzut un ceas solar care mi-a contrazis bazele. "Hic et nunc" pentru ei însemna "ora exactă", nu "aici şi acum". Atunci mi-am dat seama că "I used to be a bamboo tree", la fel ca toate filele umplute de dragul doctoratelor.

Restul este istorie... la un moment dat, melcul s-a ridicat pe picioarele din spate şi, derulându-şi cochilia ca pe firul orbilor într-un labirint al culorilor, mi-a arătat clar cum, ca pe o tarabă mică de lemn, stăteau îngrămădite cărţi şi şiruri de cărţi, limbi pierdute, limbi căzute, univers şi pervers, n-am înţeles oricum nimic şi vroiam să-l întreb stăruitor cât e ceasul, dar, cum el continua să fie melc pentru mine, iar eu să fiu tot eu şi tot pentru mine, m-am lăsat păgubaşă şi m-am întors pe călcâie.

Resturile sunt rămăşiţele unui tunel dezafectat al timpului... La un moment dat pompa s-a dat la o parte şi m-a lăsat să mă odihnesc. Nu mai pompa vitalitate cu forţa în mine. Mi-a arătat latura realistă a lucrurilor. Eşti un mecanism care are nevoie de pauze. Şi eu m-am lăsat păgubaşă şi am lăsat somnul să mă penetreze cu calm.

Departe de rezultatul din căutarea Wolfram Alpha, bătrânul fuma liniştit, fântâna vorbea, oamenii muriseră pentru libertate, iar eroii şi mormintele treceau din mână în mână.

Despre eroi şi experienţe astronomice pompa mea se abţine a zice. Mintea curăţată de ploi musonice se întoarce acum către adolescenţe pierdute. Mormintele aromatizate şopteau promisiuni paradisiace cu liberă trecere.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer