Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ion Mircea Enescu


Augustin Ioan

12.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Luni, 25 mai 2009, dacă totul merge bine, la ora 18.00 va avea loc la Sala Dalles, în cadrul Anualei de Arhitectură a Municipiului Bucureşti o festivitate in honorem Ion Mircea Enescu. Domnul arhitect Enescu a împlinit în februarie 89 de ani şi această recunoaştere, a calităţilor dumisale de arhitect modern de cea mai bună calitate într-o vreme când nici a fi arhitect şi nici a fi modern nu erau lucruri aşa de simple, vine să se adauge altor forme de recunoaştere, explicită sau implicită, a unei cariere împlinite. Spre pildă, cartea domniei sale, Arhitect sub comunism, apărută în 2007 în colecţia Spaţii imaginate a Editurii Paideia, a avut un succes pe care doar îl estimasem. Că nici un (alt) arhitect nu s-a gândit să scrie o recenzie volumului nu face decât să dovedească ceea ce se spune deja despre arhitecţii români. Studenţii, însă, au descoperit că, prin dl. Enescu, sunt doar la un pas de G.M.Cantacuzino, bunăoară, care i-a fost unul dintre profesori şi care este doar unul dintre beneficiarii de portrete sugestive din volum. De asemenea, au descoperit că nu toţi arhitecţii care au lucrat în perioada comunistă respectă această "omerta" de doi bani şi trei parale care îi face pe cei ce ştiu şi nu spun să plece de pe acest pământ, precum Pompiliu Macovei, fără să fi lăsat mărturie publică despre faptele lor, bune sau discutabile.

Că arhitecţii care au lucrat la "măreţele împliniri" nu vor să se spovedească, lăsând mărturie generaţiilor mai tinere care vor avea de înţeles ceea ce, acum, nu e de înţeles, este nu doar o opţiune (şi, implicit, o culpă) individuală. Există consecinţe mai serioase în această silenzio stampa: arhitectura devine, în România, o profesiune a colaboraţionismului cu puterea politică (atunci) şi/sau economică (acum). Refuzul de a explica, de a argumenta; în fine, de a teoretiza relaţia cu puterile dovedeşte că acest lucru are putea fi chiar adevărat, căci cine altcineva tace indiferent de conjunctură decât vinovatul?

Prin urmare, domnul arhitect Enescu a ales să nu se prenumere printre cei laşi. A ales să arate faptul că, spre deosebire de majoritatea colegilor să de breaslă, domnia sa a fost şi este un om de spirit (şi acum la fel de viu ca întotdeauna), o persoană extrem de cultă şi de exersată nu numai în propria profesiune, ci şi în artele cu care aceasta se leagă. Cu opinie apăsată şi cu un orizont de modernitate asumată până la capăt, în care situându-se, este şi acum, la senectute, mult mai contemporan cu timpurile sale decât chiar destui dintre colegii mei de generaţie, "Excelenţa Sa", cum domnul Beldiman şi cu mine (de când i-am devenit vecin în Drumul Taberei, acum zece ani, şi până azi, când nu îi mai sunt şi nu îl mai văd la fel de des pe cât mi-aş dori) îl "dezmierdăm", domnul arhitect Ion Mircea Enescu este un model pentru toţi arhitecţii români, prezenţi şi viitori. Expert în profesiune, imers în mediul cultural şi la zi în spiritul vremii sale, cu opinii politice ferme şi sportiv de performanţă odinioară, gourmet (şi bun bucătar), incredibil de branşat la tot ce înseamnă contemporaneitate, "Ciuli" este, de aceea, una dintre persoanele pe care le preţuiesc cel mai mult dintre cei care m-au onorat cu prietenia lor. Deşi ca vârstă ne despart două generaţii, domnia sa îmi face onoarea de a mă considera congener, comiliton, concetăţean, comesean şi prieten.

Nu sunt singurul. Programul social al dumisale este şi acum peste poate de solicitant. Dar vreau să închei acest scurt text povestind următoarele: Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna, CA (USA) ne onora casa, mie şi Simonei, pe vremea când era director al Fundaţiei Fulbright în România. Atunci, i-a cunoscut la noi pe soţii Enescu. La un pahar de vin bun, dl. Enescu, într-o engleză impecabilă ca toată ţinuta d-sale "british", dintotdeauna de când îl cunosc, i-a povestit înaltului cleric, care îi putea fi prea bine, ca vârstă, copil, o secţiune transversală prin viaţa sa şi amintirile din vizita sa californiană: cu umor, cu şarm de povestitor, ba chiar inserând fragmente de musical cântate spre deliciul înalt prea-sfântului, care îşi prefira uluit barba. După o vreme, "archbishop" mi-a scris un mesaj care suna cam aşa: am o boală incurabilă şi, depăşind pragul celor 60 de ani, simţeam că mă îndrept inexorabil spre întuneric. Cunoscându-l pe domnul Enescu, însă, văd şi nădăjduiesc că, de fapt, mai pot avea încă douăzeci şi cinci de ani de viaţă desăvârşit de frumoasă. De atunci şi până azi, ÎPS Chrysostomos nu încheie vreun mesaj fără a mă ruga să îi transmit dlui Enescu afecţiunea sa nesmintită.

Vă rog, de aceea ca, dacă doriţi să vă bucuraţi şi dumneavoastră de vederea unei vieţi frumoase şi de un om pe care vârsta nu numai că nu l-a împuţinat ci, dimpotrivă, ca pe vinul vechi, l-a înnobilat, să veniţi pe 25 mai la ora 18 la Sala Dalles, să îi mulţumim domnului Ion Mircea Enescu pentru eleganţa fiinţei sale şi pentru poveştile cu care, nu mă îndoiesc, ne va îmbogăţi.

Emoţia Excelenţei Sale va fi un bonus.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer