Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Important e ca în şcoală să fii învăţat să dansezi pentru public, nu pentru notă


Gina Şerbănescu, un interviu cu Carmen Lupei, Vlad Mărculescu

08.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Carmen Lupei şi Vlad Mărculescu sunt elevi în clasa a XII-a la Liceul "Floria Capsali" din Bucureşti. La recenta Olimpiadă Naţională de Coregrafie au câştigat premiul întâi. Am ales să port această discuţie cu ei pentru că, dintre toţi elevii şi toate cuplurile pe care le-am văzut evoluând în concurs, în cazul lor am sesizat ceva ce se vede destul de rar pe scenele noastre: o naturaleţe extraordinară în a transmite natura poveştii trăite pe scenă. Mi s-a părut important să port discuţia cu Vlad şi Carmen pentru că ei sunt exponenţii valoroşi ai unei generaţii în mâinile căreia stă cumva soarta dansului românesc dintr-un viitor nu foarte îndepărtat. E bine să îi ascultăm acum, la început de drum, pentru ca atunci când vor fi aureolaţi de gloria pe care o vor avea dacă vor fi la fel de perseverenţi, să putem evalua corect cum trebuie străbătut un drum de la ceea ce promite să fie la ceea ce este.

Gina Şerbănescu: Să începem cu... începutul vostru în lumea dansului...
Carmen Lupei: Eu eram la aceeaşi şcoală cu Vlad, în Iaşi... Noi ne ştim din clasa a patra, dar de fapt am fost în aceeaşi şcoală din clasa întâi. Eu urmam cursuri de gimnastică ritmică şi visam să fac performanţă ca gimnastă. O dată pe săptămână la antrenamente venea o doamnă, fostă balerină, care ne preda balet clasic. Era foarte severă, ne bătea cu băţul peste picioare şi din această cauză nu voiam cu nici un chip să fac balet, găseam întotdeauna scuze ca să fug de la ora ei. Când tata a văzut vânătăile de pe mine, a venit să discute cu doamna respectivă, care i-a spus că aş avea un talent înnăscut pentru balet şi că ea nu admite ca eu să nu urmez acest drum...

G.Ş.: Foarte interesant că tocmai doamna care te bătea te-a recomandat pentru o viitoare carieră în balet...
C.L.: Nu numai atât, a zis chiar că, dacă nu mă duc părinţii mei la preselecţia de la liceul "Octav Băncilă", mă ia de mână, se dă drept mama mea şi mă duce ea... Până la urmă am fost la preselecţie şi am intrat a doua...

G.Ş.: Tu, Vlad, ai ajuns la balet tot pe o filieră aşa... violentă?
V.M.: Într-un fel, da... Şi Carmen şi eu avem traume care ne-au dus spre lumea baletului... Acum vreo 10 ani s-a organizat în tot oraşul Iaşi, de unde suntem amândoi, o selecţie pentru copiii care doreau să facă balet. Din promoţia de atunci, mulţi dintre cei selectaţi s-au dovedit foarte talentaţi, cum ar fi Ovidiu Chiţanu (de la Opera Română) sau Alexandru Negru... Eu am ajuns cumva din... greşeală la balet. Mama era împotriva intrării mele în această lume, din cauza unor... prejudecăţi legate de ceea ce poate deveni un balerin (de la stil de viaţă la orientare sexuală). Tata, care este instrumentist la Filarmonica din Iaşi nu era de acord pentru că el consideră, ceea ce e adevărat, că e o meserie extrem de grea, care cere multe sacrificii... Aşa că eu m-am dus la preselecţie pur şi simplu singur, într-un loc în care toţi ceilalţi copii veniseră cu părinţii de mână... Bine, acum trebuie să spun că nici nu eram într-o situaţie prea fericită, eu cam trebuia să fiu dat afară din şcoala în care eram... Făceam parte dintr-un colectiv - să îl numesc foarte... prietenos, pus pe şotii, care tot timpul se ţinea de năzbâtii... Învăţătorul nostru ne cam bătea, iar mama, care era împotriva acestui tip de tratament în şcoală, voia oricum să mă mute de acolo. Şi numai bine, a venit această preselecţie când eram în clasa a treia şi astfel în clasa a patra am ajuns la liceul "Octav Băncilă" din Iaşi.

G.Ş.: Şi la Bucureşti cum aţi ajuns?
V.M.: Mai are rost să spun?... Tot ca urmare a unei bătăi şi tot ca urmare a faptului că trebuia iar să fiu dat afară din şcoală... Dirigintele meu de atunci mi-a aplicat o palmă extrem de gravă... Eu, de frică, le-am spus părinţilor după o săptămână... Ei au reacţionat vehement, desigur, a fost şi mediatizat conflictul cu dirigintele la vremea aceea. Cu timpul, profesorul meu de balet, la care ţin foarte mult, mi-a spus că ar fi mai bine să plec din şcoală. Şi aşa am ajuns la "Floria Capsali", în Bucureşti. Se pare că, pentru a merge mai departe, întotdeauna am fost forţat să plec de unde mă aflam... Probabil că nu sunt un exemplu foarte bun pentru ceea ce înseamnă alegerea acestui drum... Şi nu aş îndruma pe nimeni să fie cum am fost eu... Poate că în toţi anii aceştia ar fi trebuit să fiu altfel... Să muncesc mai mult, să fiu mai conştiincios... Dar nici nu am de gând să trăiesc din regrete...

G.Ş.: Şi tu, Carmen, cum ai ajuns la Bucureşti?
C.L.: Aproape toţi profesorii mei plecaseră în străinătate, nu eram mulţumită de noii profesori şi mi-am dat seama că pentru a face performanţă trebuie să plec...

G.Ş.: Care este cea mai tristă experienţă trăită de voi de când sunteţi în Bucureşti?
C.L.: Sunt multe... Dar cea mai tristă dintre toate a fost moartea doamnei profesoare Mihaela Santo. Ţineam foarte mult la dumneaei, ne era ca o mamă... A murit când eram clasa a noua... Am suferit foarte mult, şi acum mă doare foarte tare că nu mai e cu noi... Ştia atât de bine să se poarte cu noi şi ca profesoară şi ca o mamă...
V.M.: Cea mai tristă experienţă pentru mine, de când mă aflu în Bucureşti, nu am trăit-o în Bucureşti... Eram la Bruxelles, era a doua zi de Paşti, dădeam o audiţie pentru una dintre cele mai importante companii de dans contemporan din Europa şi din lume: P.A.R.T.S. Am ieşit în primii 50 în condiţiile în care erau aproape 1000 de candidaţi din toată lumea. Mă simţeam fericit, era până la urmă o realizare chiar dacă nu am intrat în companie, unde erau doar 10 locuri... Şi am primit vestea că părinţii mei s-au despărţit... A fost un moment cumplit, pentru că trăiam cu convingerea că făceam parte dintr-o familie perfectă...

G.Ş.: Hai să vedem şi care este cea mai fericită experienţă...
C.L.: Motivele de fericire sunt destul de dese şi ele sunt legate de succes, de a fi pe scenă, de a dansa aşa cum visezi...
V.M.: În toţi aceşti cinci ani, cea mai fericită experienţă pentru mine a fost Olimpiada Naţională de anul acesta când am luat locul întâi...

G.Ş.: Dacă fiecare dintre voi ar trebui să creeze o coregrafie originală, care ar fi viziunea şi tema pentru care aţi opta?
C.L.: Aş crea ceva care să exprime o ieşire din mine, o distanţare completă de ceea ce sunt... şi ar fi coregrafie contemporană...
V.M.: Eu chiar voi crea o coregrafie pentru finalul anului, o coregrafie contemporană, care ţine cont de problemele omului de pe stradă şi va fi un moment care va încerca să mixeze genuri coregrafice şi artistice diferite, de la dans neoclasic, până la street dance şi muzică instrumentală... Ideea centrală va fi libertatea, veţi vedea ce fel de libertate...

G.Ş.: V-a influenţat cineva în alegerea şi urmarea drumului vostru? Nu neapărat un model, dar cineva sau ceva care să fi produs un declic?
C.L.: Da, dar nu ştiu cine e... E o imagine... prima imagine a mea despre balet. Eram clasa întâi... Mergeam cu mama de mână pe stradă şi pe un magazin era un afiş cu o balerină în arabesque. Aveam să aflu ulterior că acela e un arabesque şi că imaginea e din Giselle... Şi ţin minte că i-am zis mamei: "Mâine vreau să fac şi eu fotografie în poziţia aceea!"...
V.M.: Eu nu cred că cineva te poate influenţa foarte mult, în sensul că chiar dacă admiri pe cineva nu ai cum să îi copiezi stilul dacă eşti realmente artist, dar trebuie să spun că am un idol şi el este Mikhail Baryshnikov...

G.Ş.: A existat vreun moment când aţi vrut să renunţaţi?
C.L.: O, da, sunt foarte multe astfel de momente de oboseală acută, când ai foarte mult de muncă, multe colaborări şi corpul nu mai răspunde...
V.M.: Eu am avut un astfel de moment chiar în clasa a opta, când mi-am spus: gata, nu mai vreau balet şi m-am dus la fotbal... Părinţii mei se demoralizaseră complet şi încercau să mă readucă la balet... După trei luni mi s-a făcut mie atât de dor, încât m-am întors... Ştii, arta asta e ca un drog, nu te poţi lăsa de ea...
C.L.: Aşa e... şi când eşti în vacanţă, corpul începe să resimtă lipsa mişcării, a studiilor, începe să ceară efortul...

G.Ş.: Ce ar trebui să faceţi voi cu precădere în şcoală?
V.M.: De toate... orice tip de dans, ar trebui să fim stimulaţi să gândim coregrafic... Ar trebui să fim antrenaţi cât mai complex, ca în şcolile din străinătate unde se învaţă de la arte marţiale până la performance...
C.L.: Ar trebui să ştim arta actorului, ca să înţelegem realmente de ce ne urcăm pe scenă... Pentru că baletul are o componentă puternic interpretativă în sens actoricesc... De aceea ar trebui să facem mai mult dans contemporan, pentru că ne-ar ajuta să fim mai liberi în scenă, ne-ar fi de folos şi în ceea ce exprimăm în clasic, ne-ar feri de rigiditate.
V.M.: Noi ar trebui să fim învăţaţi să comunicăm mai mult cu publicul...
C.L.: Ideea e că ar trebui să ni se inoculeze tot timpul comunicarea cu publicul, să fim stimulaţi mereu în sensul acesta, nu să ni se spună doar cum să ţinem capul, sau cum să efectuăm mecanic o mişcare... Anul acesta am avut noroc pentru că am putut, cu doamna Simona Şomăcescu, să lucrăm diferit faţă de ce făcusem până atunci...

G.Ş.: Cât de important e publicul?
V.M.: Foarte important... cel mai important... Poate nu sună bine ce spun, dar o spun cu umilinţă că noi, într-un fel, suntem bufonii lor... Totul este în vederea publicului...
C.L.: Important e ca în şcoală să fii învăţat că te pregăteşti să dansezi pentru public, nu pentru o notă, deci că trebuie să transmiţi ceva, nu să execuţi corect pentru un punctaj...

G.Ş.: Unde vă vedeţi peste 10 ani?
C.L.: Sincer, undeva în străinătate, într-un loc în care se face performanţă reală... La noi încă nu există un astfel de loc... Aş vrea să lucrez într-un loc în care să mă simt bine, să fiu respectată şi să respect...

G.Ş.: Ce trebuie să facă un pedagog ca să vă "ţină acolo"?
C.L.: Să investească încredere în noi...
V.M.:... şi să ne fie prieten...

G.Ş.: Cine e diriginta voastră?
V.M.: Diriginta noastră este o bijuterie de om... o doamnă minunată, Anca Tudor.
C.L.: Realmente o bijuterie...
V.M.: Doamna Tudor este scutul meu în acea şcoală...
C.L.: Este îngerul nostru păzitor... Chiar şi atunci când ne ceartă, simţim că e cea mai bună mamă şi că ne iubeşte...
V.M.: Şi are o prezenţă inconfundabilă... Mama când a văzut-o prima dată a fost uimită de prestanţa şi alura dumneaei...

G.Ş.: Aşa cum o cunosc eu pe doamna Tudor, pot confirma că aveţi perfectă dreptate.
V.M.: În genul de şcoală pe care îl facem noi, profesorii sunt mult mai importanţi decât părinţii, pentru că noi ne petrecem cel mai mult timp cu ei, iar părinţii ni-i vedem aproape în treacăt, de aceea ei ar trebui să fie pedagogi înnăscuţi...
C.L.: Şi mai cred ceva: că numai un profesor care a exprimat ceva în viaţa lui, poate avea autoritatea să îi ceară unui elev să exprime...

G.Ş.: O sa vă adresez o întrebare pe care am mai formulat-o şi cu alte ocazii, dar acum va fi un pic diferit, pentru că aş vrea ca fiecare din voi să spună ce ar fi dacă nu ar fi cine sau ce este... Dar şi ce ar fi celălalt dacă nu ar fi cine este...
V.M.: Eu cred că aş fi o floare, probabil un mac...
C.L.: Eu aş fi o pasăre... În orice caz, trebuie să fie ideea de zbor, de libertate... În ceea ce îl priveşte pe Vlad, eu cred că ar fi un salvator... Dacă există luminiţa de la capătul tunelului, ea ar fi Vlad...
V.M.: Eu pe Carmen o văd, paradoxal, în două feluri, concomitent ca pe un înger păzitor şi ca pe o fiinţă care trebuie protejată.

G.Ş.: Să vorbim despre valorile din dansul nostru. Cine vă inspiră?
V.M.: În baletul clasic, mă inspiră Ovidiu Matei Iancu. În contemporan aş menţiona pe cineva care, deşi este actor de profesie se dovedeşte un dansator de excepţie: Istvan Teglas.
C.L.: Pe mine mă inspiră Corina Dumitrescu...

G.Ş.: Credeţi că mi-a scăpat vreo întrebare?
V.M.: Da, nu ne-ai întrebat cum e viaţa noastră între colegi, mă refer la colegii din şcoală... Răspunsul ar fi că e ca... acasă... Unde uneori e bine, alteori nu. Unde uneori de simţim bine împreună, alteori ne scapă modul în care ar trebui să înţelegem multe lucruri. Inclusiv concurenţa.


Notă: Fotografii de Sergiu Mihăescu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Talente ce merită să fie încurajate și susținute!
    andra_h [membru], 12.06.2009, 14:09

    Sunt niște copii frumoși și talentați! Un interviu care îți dă încredere...mai ales că fac parte din aceeași generație! Le doresc să reușească tot ceea ce-și propun! Foarte expresive sunt și fotografiile. Felicitari pentru tot!

Spacer Spacer