Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fotografie  Sageata  Atelier foto

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fidelitatea imaginilor. René Magritte şi fotografia


Denis Laoureux

14.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Expoziţie produsă de Wallonie-Bruxelles Internationale, Delegaţia Valonia-Bruxelles la Bucureşti şi Muzeul Naţional de Artă al României în perioada 30 aprile - 19 iulie 2009.


Magritte şi fidelitatea imaginilor

Denis Laoureux
Profesor la Universitatea din Bruxelles

Fotografiile prezentate în această expoziţie au fost făcut de Magritte, împreună cu apropiaţii săi, între 1928 şi 1955. Ele alcătuiesc un ansamblu constituit ulterior, în 1976, de către Louis Scutenaire, cu ocazia unei expoziţii intitulate Fidelitatea imaginilor. Titlul acesta este o aluzie evidentă la Trădarea imaginilor, lucrare pictată de Magritte în 1929 pentru a aminti că imginea unei pipe, în ciuda unei iluzorii tratări picturale cu caracter fotografic, nu este realitatea, ci o reprezentare.

Fidelitatea imaginilor face ecou la publicarea în 1968, de către Marcel Marien, a unei serii de nouăsprezece fotografii realizate în iarna anului 1929 de Paul Nougé sub titlul de Subversiunea imaginilor. Nougé i-a consacrat lui Magritte în 1943, dacă mai este nevoie să amintim, un eseu intitulat Imaginile interzise. Este cunoscută importanţa acordată de Magritte şi de Nougé rolului de "zguduitor" intelectual pe care îl pot avea titlurile. Astfel de intitulări nu sunt întâmplătoare. Pentru Magritte, ca şi pentru Nougé, "trădare", "interdicţie" şi "subversiune" guvernează orice reprezentare. Cât priveşte "fidelitatea", ea este cel puţin problematică. Pentru că nu există oare un paradox fecund între un postulat estetic vizând să răstoarne ordinea raţională a lucrurilor şi recursul voluntar la aparenta obiectivitate a imaginii fotografice?

Clişeele realizate de Magritte cu un aparat Kodak din cele mai obişnuite îi pun în scenă pe cei din anturajul său apropiat: Nougé, Scutenaire, Irène Hamoir, Magritte însuşi precum şi soţia lui şi fratelui lui, Paul, sunt principalii protagonişti. Complicitatea dinte Magritte şi apropiaţii săi pune de altfel probleme, deoarece pictorul nu a fost singurul care a manevrat aparatul Kodak.

Acestui element documentar i se adaugă şi un element estetic. Fotografiile contribuie la dezvăluirea mecanismelor de producere a enigmelor picturale ale artistului. Să precizăm că simplitatea tehnică se deosebeşte radical de cercetările fotografice ale lui Raoul Ubac sau Man Ray. De altfel, Magritte nu îşi developează singur clişeele.Caracterul acesta neprofesionist lasă să se înţeleagă că miza urmărită de Magritte se află mai mult în stranietatea punerilor în scenă decât în exploatarea tehnicilor fotografice. De cele mai multe ori, cadrajele sunt simple, iar luminile sumare. Magritte a rămas la periferia explorărilor tehnice dragi contemporanilor săi. Raportarea sa ludică şi spontană la fotografie se deosebeşte de asemenea de vederile minuţioase şi studiate ale lui Nougé.

Trebuie observat pe de altă parte că fotografiile adunate de Scutenaire nu au nimic în comun cu cele legate de viaţă particulară a pictorului. Fotografiile prezentate aici au interes pe care critica literară l-ar califica drept genetic, adică joacă un rol în geneza operei. Constituie unul din straturile pe care se sprijină Magritte pentru a-şi elabora pictura. Artistul abordează fotografia în spirit ludic, de unde şi faptul că fiecare clişeu este un experiment. E vorba de evaluarea eficacităţii unei idei prin materializarea ei fotografică înainte de transpunerea în registrul pictural. Acestei fucţii pregătitoare se adaugă şi faptul că fotografia permite evitarea unor lungi şedinţe de poză. Se ţese astfel un joc de ecouri între pictură şi versiunea fotografică a aceluiaşi concept. În 1928, Moartea fantomelor conduce la Apariţia, iar Amorul pregăteşte Tentativa imposibilului. În 1937, Dumnezeu, ziua a opta face ecou Terapeutului. În 1938, fotografia Distrugătorului devine pictura Gravitaţiei universale.

Seria Fidelitatea imaginilor include de asemenea fotografii în mod evident autonome, clişee neutilizate în vederea unei realizări picturale. Magritte aplică în aceste cazuri principiile picturii sale, cu un simţ al umorului şi mai marcat: atmosferă impregnată de mister, scenetă burlescă, problemă insolubilă, enigmă vizuală, deturnare a obiectului, multiplicare a aceluiaşi motiv, ca în Umbra şi umbra sa (1932), în care chipul lui René îl dublează pe cel al lui Georgette. Anturajul intră în joc. Gigantul (1937), de pildă, îl înfăţişează pe Nougé a cărui faţă este mascată de o tablă de şah. Dispozitivul - un obiect în faţa unui chip - aminteşte de Obiecte familiare (1928) şi anunţă Fiul omului (1964). Locurile sunt alese intenţionat pentru banalitatea lor din care Magritte obţine o enigmă vizuală prin înscenarea unei situaţii neobişnuite. Resortul clişeelor lui Magritte este stupefacţia. El foloseşte fotografia pentru a fixa o imagine cu atât mai frapantă cu cât mediul folosit emite în mod convenţional pretenţia de a fi obiectiv.

Cu Eminenţă cenuşie, Magritte vrea să pună sub semnul întrebării tocmai presupusa "fidelitate" a fotografiei. Clişeul, făcut pe ţărmul belgian în 1938, îl înfăţişează pe Magritte în costum de baie, cu spatele spre obiectiv şi cu faţa spre mare. Poziţia lasă să înţelegem că Magritte nu priveşte orizontul, ci umbra desenată de silueta lui pe nisip. Regăsim în această punere în abis - o imagine în aimagine - argumentul Reproducerii interzise (1937): reprezentarea, chiar şi fotografică, nu înregistrează realitatea, ci un reflex.


© Herscovici - SABAM Belgium 2009 pentru operele lui René Magritte

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer