Jocul lui De Niro

Zece mii de bombe căzuseră, iar eu îl aşteptam pe George.

Zece mii de bombe căzuseră la Beirut, oraşul acela aglomerat, iar eu stăteam întins pe o canapea albastră acoperită cu cearşafuri albe, care să o protejeze de praf şi de picioare murdare.
E timpul să plec, îmi spuneam.

Se auzea radioul mamei. Se auzea de când începuse războiul, un radio cu baterii Rayovac, care ţineau zece mii de ani. Radioul mamei era învelit într-o folie de plastic verde, ieftină, găurită, pătată cu ulei de gătit, praful se aşternuse pe butoane, se lipise de colţuri. Făcea să răsune la nesfârşit cântecele acelea melancolice ale lui Fairuz.
Nu căutam un refugiu din cauza bombelor, fugeam de Fairuz, celebra cântăreaţă.

Venise vara. Şi canicula. Pământul ardea sub soarele coborât parcă prea aproape, apartamentul nostru şi acoperişul fierbeau. Sub fereastră, pisici creştine se plimbau nonşalante pe strada îngustă, fără să-şi facă cruce sau să îngenuncheze în faţa preoţilor îmbrăcaţi în negru. Maşinile erau parcate de o parte şi de alta a străzii, urcate pe trotuar blocau drumul pietonilor istoviţi, sufocaţi, ale căror picioare, picioare atât de obosite, şi chipuri, chipuri atât de prelungi, învinuiau şi blestemau America odată cu fiecare pas mărunt şi fiecare convulsie a vieţilor lor nenorocite.

Se lăsa căldura, cădeau bombele, la coada lungă pentru pâine nemernicii se băgau în faţă, furau pâinea celor neputincioşi, îl agresau pe brutar şi îi pipăiau fata. Nemernicii nu stăteau niciodată la coadă.

GEORGE CLAXONĂ.

Fumul negru, cu miros de cadavru şi sunetul gâlgâit al motocicletei lui îmi intrară pe fereastră. Am coborât înjurând-o pe Fairuz: cântăreaţa asta smiorcăită care mă scoate din minţi.

Mama coborî de pe casă cu două găleţi în mână. Fura apă din rezervorul vecinilor.
Nu mai avem apă, îmi explică. Nu curge decât două ore pe zi.
Mai spuse ceva despre mâncare. Ca de obicei, nu i-am răspuns, i-am făcut doar un semn cu mâna şi mi-am continuat fuga pe scări în jos.

M-am urcat pe motocicletă în spatele lui George şi am pornit pe străzile din centru, unde cădeau bombe, unde, cândva, diplomaţi saudiţi agăţau prostituate franceze, unde dansaseră grecii antici, romanii îşi extinseseră invazia, persanii îşi ascuţiseră săbiile, mamelucii furaseră proviziile locuitorilor, cruciaţii mâncaseră carne de om, iar turcii o înrobiseră pe bunica mea.
Războiul este pentru nemernici. Motocicletele, şi ele, sunt pentru nemernici şi pentru adolescenţi pletoşi ca noi, cu arme la brâu şi benzină furată în rezervoare şi fără o ţintă precisă.

Ne-am oprit pe un pod de la marginea oraşului, iar George îmi spuse: am o problemă.
Ia zi, l-am îndemnat.
Bărbatul ăla, Chafiq Al-Azrak cred că-l cheamă, îşi parchează maşina lângă casa mătuşii Nabila. Când pleacă, blochează parcarea, pasă-mi-te e rezervată. Am mutat bornele cu care bloca locul, ca să-şi poată lăsa mătuşa maşina acolo. Aşa că vine mătuşa, parchează şi urcăm la ea să bem o cafea. Şi vine Chafiq ăsta, îi bate la uşă şi-i zice să-şi mute maşina. Cică e locul lui. Mătuşa îi spune că e domeniu public... El o beşteleşte... Ea începe să răcnească... Eu îmi scot pistolul, i-l proptesc în piept şi-l dau afară din casă. Fuge pe scări şi când ajunge jos mă ameninţă. Da' o să-i arătăm noi lui, nu-i aşa, mutulică?

L-am ascultat până la capăt, apoi am dat din cap. Ne-am urcat înapoi pe motocicletă şi ne-am continuat drumul printre gloanţele care cădeau, fără să le băgăm în seamă. Ne-am continuat drumul prin frenezia marşurilor militare şi glasurile a o mie de posturi de radio, fiecare pretinzând că a învins. Aruncam ocheade spre fustele scurte ale luptătoarelor şi treceam cu roţile motocicletei pe lângă pulpele liceenelor. Nu aveam nici o ţintă, cerşetori şi hoţi, arabi frenetici cu părul cârlionţat şi cămăşi descheiate pe piept şi pachete de Marlboro îndesate în mânecile suflecate, pierde-vară, nihilişti brutali înarmaţi, cu respiraţia rău mirositoare şi blugi americani.
Ne vedem la noapte, îmi zise George după ce mă aduse înapoi acasă. Şi plecă.


SE LĂSĂ NOAPTEA. Motocicleta lui George sparse liniştea cartierului. Am coborât pe aleea unde bărbaţii se uitau la filmul egiptean de vineri seara, fumând pe balcoane, savurând câte o bere rece sau un pahar de arak, ronţăind fistic, îndesând cu unghii murdare şi îngălbenite chiştoacele de ţigări americane în scrumiere artizanale. În case, femeile sărace îşi turnau cu grijă şi chibzuinţă apa din găleţi de plastic roşii pe pielea cafenie, în căzi de baie turceşti vechi, îndepărtând praful, mirosurile, crusta fragilă ca de baclava, urmele clevetirilor de dimineaţă la o ceaşcă de cafea, ale sărăciei soţilor lor, ale transpiraţiei de la subsuorile nedepilate. Se spălau cu meticulozitatea unor pisici creştine ce îşi ling labele sub motoarele unor maşini europene din care picură combustibilul pe care muncitori nigerieni exploataţi îl extrag din adâncurile pământului unde mişună spiritele rele iar viermii ciugulesc din rădăcinile copacilor sfârşiţi, sufocaţi de noxele fabricii şi de respiraţia grea a inginerilor hapsâni cu pielea albă. Pisicile acelea stăteau tolănite sub maşinile murdare, urmărind cum se perindă prin faţa lor pantofi italieneşti, unghii pedichiurate îngrijit, manşete colorate şi tocite, tocuri cui, papuci de plastic, picioare goale lipăind, glezne voluptoase în aşteptarea unor mâini puternice care să le închinge, să le deschinge, apoi să alunece mai sus, până la acel fluid cald transformat încet, generos într-un torent cu miros de anghilă şi apă de trandafiri.

Ne-am îndreptat în viteză spre casa mătuşii lui George. Când am ajuns, George îmi zise: Aia e maşina lui Chafiq Al-Azrak. Şi îşi scoase pistolul. Am ambalat motocicleta, făcând-o să mugească. George trase în cauciucurile maşinii. Încet, se dezumflară. Ţinti mai sus şi împuşcă farurile, portiera, parbrizul fumuriu, scaunul şoferului, propria sa imagine din oglinda retrovizoare. Trăgea fără să scoată o vorbă, dansa calm în jurul maşinii, ţintea iar şi trăgea iar. Metalul era ciuruit, cu găuri mici, perfecte, adânci. O răzbunare funestă şi distractivă, îmi plăcea.

După ce ne-am terminat treaba, am plecat. Conduceam motocicleta pe străzile cartierelor adormite, cu porţi de lemn nesfârşite şi simţeam cum pistolul lui George mi se freacă de spate. Ajunşi într-un spaţiu deschis, bătaia vântului ne umfla cămăşile de bumbac, ne biciuia feţele şi ne vâjâia în urechi. Am accelerat. Vântul îmi lovea pleoapele, îmi pătrundea în nări, în plămâni. Străbăteam străzi cu felinare sparte, ziduri jupuite de gloanţe, pete maronii de sânge închegat pe trotuare. Goneam pe motocicletă şi-mi simţeam venele însetate, pieptul copleşit de aerul proaspăt. George îmi răsufla greu peste umăr, ca un câine turbat, urlând triumfător şi râzând diabolic.
Cocteil, îmi răcni în ureche. Hai să luăm un cocteil! Am răsucit motocicleta în loc. Ca un călăreţ mongol, m-am aplecat în şa, am demarat. Sub roata din spate pietrele scrâşneau, praful se înălţa cu un nor cenuşiu. Ne îndreptam spre barul non-stop din cealaltă parte a oraşului, în cartierul armenesc, departe de turcii care o înrobiseră pe bunica.

(...)

ZECE MII DE BOMBE AU CĂZUT ca nişte bile imense pe podeaua bucătăriei, iar mama tot gătea. Tata era tot îngropat sub un morman de pământ, doar Hristos s-a ridicat din morţi, aşa se spune. Nu-l mai vedeam pe tata să apară în prag, să intre încet, calm, în bucătărie, să se aşeze la masă, să aştepte ca mama să-i aducă salată şi lipie. Morţii nu se mai întorc.
Zece mii de bombe îmi ţiuiau în urechi, dar tot nu voiam să cobor în adăpost.

Am pierdut prea multe fiinţe dragi, îmi spuse mama. Vino în adăpost.
Nu m-am dus.


ZECE MII DE ŢIGĂRI MI-AU ATINS BUZELE, un milion de înghiţituri de cafea turcească mi-au alunecat pe gâtul înroşit. Mă gândeam la Nabila, la aparatele de poker şi la Roma. Mă gândeam să plec din locul acesta. Am aprins ultima lumânare, am băut apă din găleată, am deschis frigiderul şi l-am închis la loc. Era gol şi se dezgheţase. În bucătărie se lăsase liniştea. Radioul mamei era departe, îngropat acolo, în adăpost, le oferea acum programe de divertisment şobolanilor şi familiilor înghesuite în spaţiul acela care în timpul bombardamentelor devenea cămin, căsuţă de turtă-dulce, teren de joacă pentru copii, sanctuar, bucătărie şi cafenea, o cameră mică, primitoare, întunecoasă, cu maşină de gătit, saltele de burete şi jocuri. Dar era sufocant. Preferam să mor altundeva, într-un spaţiu deschis.

O bombă căzu pe aleea de lângă casă. Auzeam ţipete. Probabil că deja curgea un torent de sânge. Aşteptam. Regula era să aşteptăm a doua bombă. Bombele aterizau mereu câte două, ca turiştii americani la Paris. Căzu şi a doua bombă. Am ieşit încet, cu grijă din apartament. Am coborât pe scări, am străbătut aleile din spatele casei urmând vaietele, mirosul de explozibil şi tromba de praf. O fetiţă zăcea într-o baltă de sânge. Tony cartoforul ajunsese deja acolo cu maşina. Pe jumătate dezbrăcat, bolborosea: Sfâââântă Fecioară, Maaaaica Domnului. Sfâââântă Fecioară, Maaaaica Domnului, repeta într-una, nemişcat, cu respiraţia sacadată. Am luat fetiţa în braţe. Mama ei, urlând ieşită din minţi, se aşeză lângă mine pe bancheta din spate a maşinii. Mi-am scos tricoul şi am înfăşurat pieptul fetei din care ţâşnea sângele. Tony ambală motorul şi demară spre spital. Claxona întruna. Străzile rămăseseră pustii. Vedeam ca prin ceaţă clădirile pe lângă care treceam. Nu le mai recunoşteam. Sângele fetei îmi picura pe degete şi mi se scurgea pe coapse. Mă scăldam în sânge. Sângele are o culoare mai închisă decât sângeriul, o textură mai mătăsoasă decât mătasea, pe mână are o atingere mai caldă decât apa caldă şi săpunul. Tricoul devenise purpuriu. Am strigat-o pe nume. Nu avea putere să-mi răspundă, tricoul meu îi sugea sângele. Aş fi putut să-mi storc tricoul, să umplu Marea Roşie, să mă cufund în valuri, să ies pe ţărm, să mă plimb, să mă întind la soare. Mi-am apăsat palmele pe rana deschisă. S-a stins. Şi-a dat ochii peste cap, pupilele i-au dispărut sub un nor alb, pufos, de reverie. Rămăsese cu capul sprijinit de pieptul moale al mamei, care începuse să murmure odată cu Tony: Sfântă Fecioară, Maica Domnului, Sfântă Fecioară, Maica Domnului. Fetiţa pleca la Roma, mă gândeam. La Roma, ce fericită e. Claxonul lui Tony răsună prelung, a jale, pe străzile pustii.


A DOUA ZI, DIMINEAŢA, urma să mă întâlnesc cu George la colţ, lângă măcelăria lui Chahine. O mulţime de femei stăteau la coadă. Înăuntru, caprele jupuite atârnau de cârlige. Hălci de carne picau de sus, erau tăiate, zdrobite, hăcuite, tăiate din nou, tocate, puse în pungi de hârtie şi date celor de la coadă, femei în negru cu chipuri încremenite melodramatic, în poziţii umile de bisericoase, cu măşti înfricoşătoare de Halloween, canibale poftind la carnea crucificată, sfinte fecioare cu crampe menstruale, mironosiţe infibulate, toate îngenunchiate, toate la mila măcelarilor analfabeţi. Muştele cu cap roşu zburau de colo-colo, sângele animalelor tăiate se închega pe podea, satârele dansau pe fundalul pereţilor galbeni şi scorojiţi. Bombardamentul încetase, iar femeile ieşiseră din vizuinele lor să facă rost de carne fragedă pentru soţii lor, ca ei să aibă în ce să-şi înfigă dinţii pătaţi de nicotină, să aibă cu ce să-şi umple burţile umflate.

George era pe stradă. Se îndrepta spre mine. Când îşi dădu seama că l-am zărit, îmi făcu un semn de salut. Un bărbat în uniformă verde de miliţie îl opri din drum. Îşi dădură mâna. George îl sărută de trei ori pe obraji.

Îl aşteptam şi între timp urmăream festinul muştelor în picăturile rotunde de sânge de pe plăcile de faianţă.
Cine era? l-am întrebat pe George.
Khalil. Lucrează cu Abou-Nahra.
Poate nu e bine să ne vadă împreună, i-am zis gândindu-mă la aparatele de poker.
Nu prea vine la cazinou, nu-şi face griji.
Poate că există un mod să scoatem nişte bani, am continuat. Şi cred că e simplu. Vin şi-ţi plătesc, tu-mi bagi creditul în aparat în timp ce eu joc. Aparatul ăla ţine o evidenţă?... Adică, dacă dai lovitura, să zicem, înregistrează undeva varianta câştigătoare?
Nu, nu cred, răspunse George.
Trebuie să fim siguri. O să trec pe la tine luni. Putem să încercăm. În timp ce joc, bagă-mi ceva credit. O sumă mică, nu mult, doar aşa, de probă.
Vino de dimineaţă, devreme... de obicei atunci nu e nimeni, propuse George.
Şi poate ar trebui să nu ne mai întâlnim în văzul lumii, am adăugat.


M-AM DUS LA ÎNMORMÂNTAREA fetiţei care plecase la Roma. Mama ei bocea. Aleea era plină de femei cu baticuri pe cap. Şi mama mea venise la înmormântare. Ei vin la înmormântările noastre, noi mergem la ale lor, îmi şopti la ureche pe un ton moralizator.

Tatăl fetei revenise în grabă din Arabia Saudită, unde lucra pe câmpurile incandescente de petrol şi nisip. Mergea în faţa procesiunii, cu mâinile butucănoase încrucişate pe piept, cu faţa bronzată şi înfierbântată, cu ochii suspinând, cu picioarele târâite prin praful drumului. Sicriul mic al fetei era purtat de verii ei şi de vecini. Razele soarelui licăreau pe cutia albă de lemn, lemnul şi metalul licăreau, toţi licăreau, chiar şi eu licăream. Bărbaţii în costume cenuşii, cu cravate negre înaintau încet pe lângă dughenele închise, cu capul plecat. Tony era în urma mea, bâiguindu-şi poveştile despre condusul maşinii şi morţi şi spitale. În jurul meu, chipuri cunoscute, copleşite de durere. În urma noastră, mama fetei leşina, atârna de braţele femeilor. O trăgeau înainte, o plesneau peste faţă, o stropeau cu apă de trandafiri. Femeile acelea care se loveau cu pumnii în piept, ziceau de rămas bun şi de nuntă, boceau, fluturau batiste albe spre turnul înclinat al Pisei.

(...)

SAAD, VECINUL NOSTRU, a primit viză de Suedia.

În noaptea dinaintea plecării a dat o petrecere. Ne-a bătut la uşă şi m-a invitat la sărbătoarea de adio.
Stockholm, repeta, da, Stockholm, şi dădea din cap.

În seara aceea, la ora şapte, am ajuns la el. Mi-era foame. Mama lui pregătise o mazah. Am rupt din lipie şi mi-am înmuiat degetele în boluri. Curentul electric tot nu pornise, aprinseseră lumânări şi o lampă. Câteva muşte se aventuraseră de la măcelărie până aici, zburătăceau în jurul lămpii, apoi picau fripte. Era acolo şi Chakher, fratele lui Saad, un idiot îngâmfat, dacă insistaţi să-mi ştiţi părerea. Şi mai erau acolo şi verişoara Miriam şi mama şi tatăl ei şi alte câteva rude şi prieteni. Şi George era acolo, bea şi fuma fără să scoată o vorbă.

I-am aruncat o privire lui George, iar el mi-a zâmbit.

Se glumea despre Suedia şi despre blondele suedeze, despre clima rece. Un bărbat cu mâini aspre de ţăran, ceafă groasă şi accent de la munte începu să cânte. I se alătură toată familia lui Saad. Cântau cântece pe care nu le ştiam, cântece de la ţară pe care nu le mai auzisem vreodată, de dor, de regăsire, de cununie, de cât e de rău să-ţi iei o nevastă dintre străini. Femeile noastre sunt cele mai bune din lume, nu te fac de râs niciodată, ţara noastră e cea mai mănoasă. Du-te, fă bani şi întoarce-te... O să te aştepte.
Dar cei care pleacă, nu se mai întorc niciodată, cântam eu în sinea mea.

George băuse mult. Râdea zgomotos şi flirta cu verişoara lui Saad. Chakher era agitat şi gelos. Chakher o ceruse în căsătorie pe vara lui Saad, dar îl refuzase. Era tânără, rumenă în obraji şi cu picioare lungi. Ezita între normele tradiţionale de la ţară şi dorinţa nestăpânită de a-şi etala noile maniere de la oraş. Saad şi familia lui se refugiaseră din micul lor oraş după ce o bandă înarmată îi atacase şi masacrase pe cei de acolo.

George s-a îmbătat. L-am târât în stradă şi cum a ieşit a vomitat.

Voia să-şi ia motocicleta, l-am oprit şi s-a pornit să dea cu pumnii în mine. L-am prins de mâini, am încercat să-i vorbesc, să-l liniştesc, să-i spun să nu mai răcnească. Apoi m-am bălăngănit cu el până la casa mătuşii. L-am trântit în capul scărilor, am fugit până sus, am ciocănit la uşa Nabilei. A deschis uşa surescitată: Cine? Gargourty a păţit ceva? Cine? O, Maică Precistă, ajută-ne. Cine?
Nimeni, i-am răspuns. Toţi sunt teferi. George e doar beat şi-i e rău.
Unde e?
E jos.

Nabila se repezi pe scări, mătura cu mâna bara, aproape fără să o atingă, fugea, aproape dezbrăcată, îngrozită. Îl mângâie pe George pe obraz, îi sărută degetele.
L-am ridicat amândoi şi l-am cărat până sus. Nabila l-a şters, i-a scos tricoul, pantofii, pantalonii, l-a urcat în patul ei şi l-a acoperit cu o pătură veche. S-a aşezat pe urmă pe o canapea şi a început să plângă.
Mi-e atât de frică pentru el, ştii? Când sună telefonul noaptea, mi-e teamă că a murit cineva. Are un pistol. De ce trebuie să aibă un pistol?
Pai are nevoie de el. La serviciu, i-am răspuns.
Ar trebui să meargă la şcoală. I-aş plăti studiile. Zi-i să meargă la şcoală.

M-a întrebat dacă vreau cafea şi i-am răspuns că da. Merse în vârful picioarelor până la bucătărie, turnă apă într-o rakwah, luă o linguriţă, apoi cafeaua, zahărul. Dădu cafeaua în clocot de trei ori, puse rakwah pe o tavă mică, aşteptă puţin ca licoarea să se decanteze, asemenea unui vin preţios, apoi îmi turnă în ceaşcă.

Nabila mă privea cum îmi beau cafeaua.
E destul de dulce? mă întrebă.
Da.
I-am ghicit în cafea lui George acum câteva zile. Totul era atât de negru. Atât de negru. Hai să-i ghicesc şi ţie.
Eu nu cred în aşa ceva, i-am răspuns în şoaptă.

Mi-a luat ceaşca şi a privit concentrată. Vedea valuri, un ţinut îndepărtat, o femeie şi trei semne.
Veşnicele superstiţii, am murmurat.
Ba nu! Chiar le văd. Vino încoace. Uite: ăsta e drumul, asta e marea şi asta e femeia? Vezi?
Nu, dar...

Nabila avea aroma nopţii. I-am pus mâna pe genunchi.

Mi-a luat mâna şi, cu o mişcare hotărâtă, mi-a împins-o până mi-am atins pieptul. Nu, Bassam, du-te acasă. Apoi îmi sărută mâna ca unui copil. Ai grijă de George, spune-i să se întoarcă la şcoală. Şi tu ar trebui să te întorci la şcoală. Eşti un copil deştept, îţi place să citeşti. Când erai mic, recitai poezii cu unchiul tău.
Noapte bună, i-am spus.
Ai grijă de Gargourty, mă mai rugă o dată Nabila şi mă conduse până la uşă.

M-am dus acasă şi m-am culcat. Când m-am trezit, Saad plecase deja în Suedia.


BOMBELE CĂDEAU, combatanţii luptau, oamenii mâncau, mormanele de gunoaie se tot înălţau la colţuri de stradă. Pisicile şi câinii se îmbuibau şi îngrăşau. Bogaţii plecau în Franţa şi-şi abandonau câinii pe străzi: câini orfani, câini de lux, câini învăţaţi să nu-şi facă nevoile în casă, câini cu nume franţuzeşti şi papioane roşii, câini pufoşi, câini bine crescuţi, câini pechinezi, câini modificaţi genetic, câini incestuoşi agăţaţi ciorchine unii de alţii umpleau străzile cu zecile şi se adunau la comanda şefului de haită, o corcitură nostimă cu trei labe. Cea mai scumpă haită de câini vagabonzi de pe pământ cutreiera Beirutul, urla la lună şi mânca din munţii de gunoaie de pe străzi.

Treceam pe lângă maldărele de gunoaie. Mirosul oaselor, imaginea putregaiurilor, a resturilor descompuse mă făceau să alerg pe stradă în jos, fără ţintă, spre benzinărie, unde un şir lung de maşini aştepta să alimenteze. L-am zărit pe Khalil, prietenul lui George, într-un jeep militar fără capotă şi geamuri. Intră în benzinărie pe lângă coloana de maşini, coborî din jeep, îşi scoase puşca şi începu să tragă în aer. Striga, dădea din mâini şi le ordona şoferilor să-şi mute maşinile mai în faţă, mai în spate, mai la dreapta, mai la stânga. Apoi mai trase câteva focuri. Maşinile se împrăştiară. Khalil se apropie de pompă, umplu rezervorul jeepului şi plecă.

(...)

CA ÎN FIECARE ZI, veni şi noaptea. Am hotărât cu George să mergem la munte. Am urcat cu motocicleta până la Broumana, un sat de munte transformat în adăpost pentru cei înstăriţi. Peste tot, baruri şi cafenele cu măsuţe rotunde şi chelneri prompţi. Femei semidezbrăcate şi boite se plimbau pe străduţele înguste ale satului. Membri ai miliţiilor treceau pe lângă ele în Mercedesuri cu cruci agăţate de oglinzile retrovizoare. Din restaurante se revărsa muzica de dans. Am intrat într-un club, ne-am aşezat la o masă. Priveam perechile de pe ringul de dans, oamenii care şedeau şi beau în tăcere. Nimeni n-are de spus nimic, nu ştii că războiul impune tăcerea, taie limbile, striveşte pietrele? mă întrebă băutura pe care o aveam în faţă. George şi cu mine miroseam a deodorant, cămăşi de mătase, ceasuri contrafăcute şi spumă de ras. George arătă cu degetul o femeie în rochie albastră. Pe aia o vreau, îmi zise. Am comandat două pahare de whisky. George îi zâmbi femeii. Ea îşi întoarse faţa spre prietena ei, apoi amândouă priviră spre noi şi chicotiră. Hai să mergem, mă îndemnă George. Se ridică şi porni către ele. Eu am rămas la masă. Îl urmăream pe George cum vorbeşte cu femeia în rochie albastră. Am plătit băuturile. Îmi sorbeam mai departe whisky-ul şi îi studiam pe toţi. George gesticula, se apleca peste umerii rochiei albastre. Pe ring, femeile îşi scuturau şoldurile în ritmul muzicii arăbeşti. Un bărbat cu o mustaţă groasă îmi puse mâna pe umăr şi-mi spuse: Nimic pe lumea asta, prietene, nimic nu merită, distrează-te. Mâine am putea muri toţi. Haide, yallah, noroc. După ce am ciocnit paharele a intrat pe ringul de dans fluturându-şi braţele deasupra capului. În mâna dreaptă avea paharul gol, dintre buze îi atârna ţigara.

Întors la masă, George se aplecă spre mine şi-mi şopti: De ce n-ai venit cu mine? Prietena ei e singură. M-au întrebat de tine. În franceză, dragule, în franceză! I-am luat numărul de telefon. Asta-i băutura mea? Trebuia să vii şi tu. Sunt bogate şi se pregătesc să plece. Dacă aveam o maşină puteam să le ducem la mine acasă.

Nu i-am răspuns şi mi-am văzut mai departe de paharul meu. George s-a dus să danseze singur. Dansa şi bea.

(...)

DIMINEAŢA SOARELE MARSILIEI strălucea generos. Zidurile se disociau maniheist de propriile umbre, frunzele copacilor străluceau, băncile aşteptau primitoare. Cafenelele se deschiseseră, oamenii se plimbau pe stradă. Am trecut pe lângă ei, am trecut de ei, apoi m-am întors să trec şi odată cu ei. Am căutat un birou de schimb valutar. Am schimbat nişte bani şi am mers la o cafenea. M-am aşezat la masă, am mâncat, am băut, m-am uitat pe ziar. Proprietarul cafenelei nu părea contrariat de prezenţa mea. Am plecat hotărât să-mi găsesc un loc unde să stau.

Am intrat în prima pensiune care mi-a ieşit în cale. Recepţionista, o femeie grasă cu privire indiferentă sau poate plictisită, îmi ceru un document de identitate. I-am răspuns că merg la maşină să-l iau. Am ieşit şi nu m-am mai întors.

Am bântuit toată ziua prin oraş, am privit oamenii, am intrat în câte o cafenea. Într-un târziu am scos din buzunar bileţelul pe care mi-l dăduse Nabila. L-am citit. Un nume: Claude Mani. Şi un număr de telefon. Şi într-un colţ al hârtiei: Paris.

Abia atunci am realizat că eram atât de departe de Nabila, că părăsisem Beirutul. Abia atunci am realizat că trebuia să fac ceva. Să sun la numărul acela, aşa cum promisesem. Am găsit o cabină telefonică. Am format numărul. Nu răspundea nimeni. Am rămas în cabină privind în gol prin geam. Aveam impresia că aş putea să-mi petrec tot restul vieţii în acea cabină de telefon, luând-o în stăpânire dar cunoscându-i exact limitele. M-am prefăcut că vorbesc la telefon. Nu-mi doream decât să rămân acolo. Să privesc trecătorii, să-mi justific existenţa, să-mi legitimez identitatea străină, să-i privesc pe cei de afară care nu se sinchiseau să-mi facă un semn cu mâna sau măcar să mă observe. Nu ştiam pe nimeni şi nimeni nu mă ştia. Am aşteptat cu receptorul lipit de ureche ascultând ţârâitul prelung, monoton. Până când vocea feminină a robotului m-a anunţat că am două opţiuni: să formez din nou numărul sau să închid.

Am ales prima variantă. De data aceasta mi-a răspuns o voce catifelată de femeie.
Îl caut pe domnul Mani, am spus în franceză.
După o scurtă ezitare, femeia răspunse: Domnul Mani a murit.
Am tăcut amândoi.
Cine întreabă? reveni femeia după un timp.
Sunt un prieten al fiului său, George, am răspuns precaut.
De unde sunaţi? se interesă femeia după un alt moment de tăcere.
Din Marsilia.
Sunt soţia domnului Mani, îmi explică.
Am un mesaj pentru domnul Mani, am continuat neştiind ce altceva aş putea spune.
Sunteţi din Liban?
Da.
Din nou tăcere. Apoi: Puteţi veni la Paris? Eu şi fiica mea am dori să vă cunoaştem.