Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Şantier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Uruaguayes. Cortina văzută din scenă (I)


Gigi Căciuleanu

24.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Îmi vine în minte un vers unde Pablo Neruda vorbeşte (dacă îmi amintesc bine) de "Paraguayes" şi de "Chiles", adică de Paraguay-uri şi Chile-uri. În turneu prin Uruguay nu pot să nu-mi reprezint ţărişoara asta, soră (mult mai) mică (cantitativ, dar deloc calitativ) a uriaşei Argentine, altfel decât ca pe o înşiruire de diverse (foarte diferite) Uruguay-uri.

Tocmai aceste multiple faţete făcând probabil să fie cunoscut Uruguay ca o ţară atât de iubită (şi iubitoare) de artişti...

1. Montevideo.

Dansăm într-unul din teatrele cele mai minunate ale planetei. Se şi cheamă superb: Teatro Solis. Dansăm: Valparaiso Vals. Un spectacol simbolic. Ca un salut. De la port (Pacific - Valparaiso) la port (Atlantic). Cucerim publicul pas cu pas. La sfârşit ovaţii fără de sfârşit... În Teatrul Soare unul din cele mai minunate (şi misterioase) momente este acela unde lumina dă să se stingă pentru a trece de la lumina realităţii la cea a visului...

Văzută de pe scenă sala îmi apare precum dealul iluminat de nenumărate luminiţe ale oraşului-colină, paradis al mării şi al călători(i)lor: Valparaiso.


În oraşele de provincie în care urmează să ne "descentralizăm" dansăm un spectacol în 2 părţi: Movimientos (pe muzica concertelor de corzi no. 9 şi 10 ale lui Mendelssohn) şi Gente pe un colaj muzical având ca ax minunatul Imagine al lui John Lennon. Între cele două piese le dansez un fragment din Pasărea, dans pe care îl inventasem pentru Miriam la emisiunea Silviei Ciurescu-Ghiaţă la TVR acum câţiva ani.



(Movimientos)




(Gente)


(Pasărea)

Spectacolul începe şi se termină cu o interacţiune a noastră cu publicul. La sfârşit, dansatorii ieşiţi la începutul spectacolului din public reintră în sală, iar spectatorii sunt invitaţi pe scenă...

Îmi propun, de câte ori voi putea, să deschid teatrul la maximum eliminând culise şi fundaluri. Aşa cum spectacolul elimină bariera între noi şi public...

2. Rocha.

Suntem cazaţi în nişte cabane individuale pe malul Oceanului. Atlantic.

Ajungem în plină noapte. Deodată văd un cal (fantomă?), scăpat nu ştiu din ce întuneric pentru a dispare (în ce altă umbră?) trecând ca un fulger negru la numai un fir de păr de Rita (dansatoarea noastră italiană), înlemnită printre trunchiurile pădurii în care sălăşluiesc cabanele.

A doua zi dimineaţa mă scufund într-o mare minunată pe o plajă pustie, căci este în afara sezonului. Se cheamă Pedrera. Un fel de paradisiacă "Tataia" dotată însă şi cu mici potcoave de nisip.

În mod normal aici ar fi trebuit să fie deja toamnă. Avem totuşi noroc de zile călduroase de plină vară... Prin iarba de după dune - zeci de papagali. Şi alte păsări, ca nişte vrăbii cu dimensiuni de cioară deschizând deodată, ca un evantai în clipa în care îşi iau zborul, o nemaipomenită coadă roşie de culoarea veveriţei din pozele cărţilor mele de copil.

Teatrul îmi apare alb şi zâmbitor la capătul unei alei cu pomi aurii a pieţei centrale a oraşului.


Sala de spectacol, o prelungire organică a aleii de la intrare, ne primeşte cu toate luminile aprinse şi cu lustra din centru aprinsă ca un mănunchi de lumânări pe un tort pregătit cu dragoste cu ocazia unei deosebit de... deosebite aniversări.


Seara, avem atâta public încât ni se cere să mai rămânem o zi, ziua noastră liberă, ca să mai dansăm o dată...

3. Tot Rocha.

Chiar înainte de al doilea spectacol la Rocha, îmi atrage privirea (nu-mi explic cum) pe jos, în întunericul din spatele scenei, o pată albicioasă, abia vizibilă, cu un desen curios. Îl fotografiez (nu-mi explic de ce). Îmi apare pe poză, făcută în grabă cu celularul, imaginea fosforescentă a unei mâini ţinând două şosete ca cele pregătite pentru cadourile de Sfântul Nicolae. Sau două picioare de dansator?

Fapt curios: Chiar înainte de plecarea din Santiago mă izbeşte fotografia apărută într-un jurnal a unui amalgam de galaxii de forma unei enorme mâini formate din milioane de astre... Legenda fotografiei din ziar spune "Mâna lui Dumnezeu"...

Cum zice Hermes Trimegistul: ceea ce este sus este ca şi ceea ce este jos. Şi (sau) viceversa... nu-mi mai amintesc bine fraza exactă. Sensul însă îmi apare la fel de fosforescent de luminos ca şi imaginea captată întâmplător. Întâmplător???

4. Colonia.

Un cu totul alt Uruguay. Un oraş verde şi înflorit, idilic şi colonial precum şi numele îl indică. Ceva între Montpellier, Cadix, un orăşel croat şi... Tg. Mureş.


Absolut minunat. Căsuţele luminoase şi curate, de un etaj, cel mult două, colorate, "rimând" cu culoarea vegetaţiei cu flori tropicale şi toate nuanţele de verde, de la luminos la tenebros.


Teatrul - în incinta unei foste mânăstiri: Bastion del Carmen.
Fundalul scenei ascunde trei ferestre enorme care ocupă tot peretele. Pentru a doua parte a spectacolului, Gente, ridic fundalul şi dansatorii, venind din sală, pătrund pe scenă îndreptându-se înspre ferestrele deschise prin care luceşte argintiu, noptatec şi imens: râul, pardon!: Rio de la Plata.

De fapt apa este prezentă pretutindeni. Chiar sub scenă într-un beci boltit de cărămidă şi plin de arcuri medievale, un fel de tablou de Veneţie subterană, apa, oglindă verde, asigură o acustică unică teatrului.

Dansul nostru arde pe o scenă ce pluteşte literalmente pe stratul de aer care ne desparte de apă.

Pământ, Apă şi Aer, Foc...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Gând la gând cu bucurie
    Antoaneta [membru], 25.05.2009, 19:53

    Nu numai ca am petrecut primele trei luni din 2008 în Uruguay, dar am avut bucuria sa vad spectacolul Baletului National din Chile - "Noche Bach", coregrafia Gigi Caciuleanu, la teatrul Solis. Exceptionalul nostru compatriot a fost declarat vizitator ilustru de catre primarul din Montevideo si stagiunea 2008-2009 a teatrului Solis i-a fost dedicata tot lui.

    Am adastat si la Pedrera, si la Colonia, m-am îndragostit de fermecatorul tarâm ar tarisoarei (paisito) aflate la est de râul Uruguay. Spiritul molcom si caldura rezervata a localnicilor mi-au adus aminte de Transilvania. O tara ca diamantele: mica, pretioasa si ascunsa.

Spacer Spacer