Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Alex Leo Şerban: Nu mai sînt un gurmand al întîmplărilor vieţii, ci un gourmet


Ioana Scoruş, un interviu cu Alex. Leo Şerban

14.11.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Scoruş: Dragă Leo, care mai este viaţa ta? Din cîte văd eu de aici, de la Ploieşti, se pare că eşti activ, dar parcă mai puţin ca înainte. Lucrezi la ceva şi nu vrei să ne spui?

Alex. Leo Şerban: Viaţa mea este OK. Într-adevăr, sînt "mai puţin activ" decît înainte. Cred că am depăşit perioada acumulărilor frenetice - nu mai sînt un gurmand al întîmplărilor vieţii, ci un gourmet. Crede-mă, e mult mai bine aşa. Sînt (am ajuns) la o vîrstă cînd devii mai selectiv şi cînd digestia e foarte importantă. Nu, nu lucrez la nimic: niciodată n-am "lucrat la ceva". Fac numai ce-mi place - ăsta a fost, dintotdeauna, marele meu lux. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar auto-recluziunea în propriul turn de fildeş, închiderea obloanelor faţă de lumea exterioară în vederea scrierii Marelui Op mi se par teribil de fantasmale, de vanitoase - şi de contraproductive, pînă la urmă; adică, dacă pot înţelege că un Cărtărescu are toată îndreptăţirea să facă acest lucru (el este oricum, socialmente, mai retractil), mi se pare rizibil efortul unora şi altora - în orizontul imediat al cărora nu se întrezăreşte nimic "orbitor" - de a se retrage "departe de lumea dezlănţuită" pentru a chrrrheea... Cocteau avea o vorbă: nu poţi refuza o invitaţie la un five o'clock monden cu scuza: "Am de terminat o operă." - e vulgar. Eu nu intenţionez să las o operă - nici mare, nici mică. Opera este chiar viaţa mea, în bună tradiţie dandy-escă. E cu atît mai preţioasă cu cît e efemeră. Această - să-i zicem, cam pompos - "filozofie de viaţă" mi se precizează tot mai ferm cu cît înaintez în vîrstă: "lucrez", da, la ceea ce Onfray numeşte "la sculpture de soi". Este o întreprindere care merită toată osteneala.

I.Ş.: Toată lumea îţi pune întrebări despre festivaluri, filme, actori, regizori şamd. Aşa că eu o să te întreb altceva: nu te oboseşte acest du-te-vino, atât de minunat, totuşi?

a.l.ş.: Sigur că devine obositor, atunci când e practicat în exces. Tocmai de aceea am decis să o mai încetinesc. În fond, ce am de demonstrat? Nimic. Sînt doar - prea adeseori, din păcate - sclavul unei "rutine" fericit-terorizante care se cheamă curiozitate. De asta nu mă pot dezbăra; dar am hotărît să o "cuminţesc": pînă acum mă "avea" cînd vroia ea, acum - e cînd o vreau eu... E, totuşi, un pas înainte. Lent - dar înainte. Dar nu cred că înţelepciunea vine o dată cu pierderea oricărei curiozităţi: ar fi mult prea trist.

I.Ş.: Ce ţi-ai dori să faci şi nu ai timp?

a.l.ş.: Mi-aş dori să călătoresc mai mult prin ţară. O să par fandosit, dar în ultimii 10 ani am voiajat mai mult pe-afară - de multe ori, în scopuri pur profesionale - şi nu prea cunosc ţara numită România. E cam ruşinos, dar îmi asum acest handicap; n-am văzut Maramureşul, Tîrgu-Jiul, mânăstirile din nordul Moldovei, n-am fost în viaţa mea la Craiova, Sulina sau Tecuci. Mă rog, nu spun acuma că îmi lipseşte Tecuciul (aş fi ipocrit), dar abia în vara asta am ajuns - de pildă - în Deltă (la Sf. Gheorghe)... Problema este însă şi: cum să călătoreşti? Eu, de pildă, nu suport: avionul (ştiu, e o tragedie), maşina, autobuzul... Îmi rămîn doar trenul şi vaporul; e cam puţin, pentru cît de mult îmi place să călătoresc. Din fericire, am timp - aşa că voiajul cu trenul (wagon-lit cu Orient-Express-ul pînă la Paris), o experienţă pe care o recomand tuturor hedoniştilor lenţi, ca mine... nu e o problemă. Între timp am mai şi moştenit nişte lucruri, aşa că nici banii nu vor fi o problemă. Toată viaţa mi-am dorit să fiu rentier. Şi-atunci, de ce, Doamne iartă-mă, să mai munceşti?

I.Ş.: O să te întreb, totuşi, ceva şi despre film. Nu este el, pentru omul stresat de azi, una dintre iluziile necesare, refugiul ideal? Şi nu cumva distanţa dintre această iluzie şi realitate poate fi, la un moment dat, una primejdioasă?

a.l.ş.: Nu, nu este. Mai bine zis, nu mai este. A fost înlocuit de televiziune. A existat întotdeauna pericolul disoluţiei sinelui (pardon: Sinelui) în fantasme - fie că acestea erau produse de literatură (vezi Don Quijote sau Madame Bovary), de film sau chiar de muzică; eu cred că, astăzi, televiziunea este o astfel de iluzie, dar că şi ea va fi înlocuită - destul de curînd - de tot ceea ce înseamnă tehnologie cyber. Şi mai cred că stă în puterea fiecăruia să lupte cu acest pericol. Nu cred că m-am "refugiat", vreodată, în Film. Sau în lectură. Nu mi se pare că Cinema-ul - sau Literatura - sînt făcute pentru a oferi adăpost sufletelor zgribulite care nu mai ştiu încotro s-o apuce. E un mod greşit de a gîndi artele - prea utilitar, deci vulgar. Eu cred că artele înseamnă, în primul rînd, cunoaştere: ştiinţele iţi oferă o cunoaştere raţională, artele - una emoţională. Dar este vorba tot despre cunoaştere. Nimic altceva.

I.Ş.: Splendoarea articolelor tale, chiar dacă de multe ori în nota umorului care îţi este caracteristic, pune pe gânduri. Tu chiar tratezi filmul ca pe o filosofie în care ai pătruns cu toată fiinţa ta, în care "mai mult de atât nu se poate", evident, de pe poziţia ta, şi lucrul ăsta, teribil de serios, mi se pare minunat. Spune-mi, te consideri cumva un outsider? Faptul că nu eşti acolo, înăuntru, să creezi, ţi se pare a fi un handicap? Eşti vreun strop invidios?

a.l.ş.: Hai să nu exagerăm: "splendoarea". Care articol are splendoare - al cui, din care revistă, din ce ziar? Splendoarea este - pînă la urmă - destul de zgîrcită cu noi, muritorii, o găseşti rar, în paginile unor artişti mari - dacă o foloseşti pentru a eticheta te-miri-ce, o demonetizezi. Ce-mi place în gazetărie este tocmai această efemeritate: ai scris un articol, şi-a atins scopul - gata, poţi să-l arunci la gunoi. Cred că este mult mai în ton cu vremurile grăbite pe care le trăim. Şi ar putea - la fel de bine - fi înlocuită cu ceva mult mai imediat-percutant: televiziunea sau reclamele. Cred că, pentru a te face înţeles de un număr cît mai mare de oameni diferiţi, este suficient un "logo" meseriaş. Cred că (şi) "cultura înaltă" ar trebui să recurgă la clipuri: forma este bună, problema este conţinutul. De ce să nu ne apropriem o formă bun-comunicativă pentru a transmite altceva? De aceea nu cred că scrierea unor cărţi, oricît de bune, este calea cea mai fericită pentru a comunica. Dacă o scrii, o faci pentru altceva - să transmiţi o emoţie, un mister, o experienţă unică. Dar, dacă vrei să comunici lucruri concrete, exacte, atunci mass-media este calea! Mass-media sub orice formă.
Revenind la a doua parte a întrebării tale: nu ştiu dacă filmul este chiar o "filozofie", dar sigur este o gîndire. E un lucru ştiut de puţini, de Godard de pildă - doar că el perorează în pustiu. Unii ajung la aceasta gîndire absolut intuitiv - pentru că sînt mari artişti, şi marea artă este întotdeauna (şi) o gîndire. Este ceea ce mă interesează şi pe mine în Cinema; în orice caz, este un privilegiu - a fi critic de film înseamnă (spre deosebire de a fi critic de teatru, de exemplu) să fii mereu în pas cu tot ce se face în domeniu, peste tot în lume să fii conectat la cinematografia mondială - cu "trendurile", farsorii şi genialoizii ei cu tot! Din acest punct de vedere - dar şi din altul, şi altul, şi altul - nu mă consider deloc outsider: cum aş putea fi, de bine că văd - şi scriu despre mai tot ce apare ? Cît despre chrrrheaţie - am mai spus-o: nu mă interesează! În primul rînd pentru că - nu glumesc! - nu aş avea răbdare să regizez un film. În al doilea rînd, nu am o idee de scenariu atît de formidabilă încît să mă canonesc s-o scriu neapărat - nu am şi nici nu-mi bat capul s-o caut. În fine, nu mă interesează (nu m-a interesat niciodată, jur!) să fiu unul dintre următoarele: actor, operator, monteur, maşinist ş.a.m.d. Aşa că răspunsul final este: nu, nu sînt invidios. Dimpotrivă: mă bucur că există oameni dedicaţi acestei meserii, care mă gratulează cu efectele efortului lor. Nu toate efectele astea sînt de nota 10 - dar, hei! cine a luat în viaţă numai nota 10? Doar tocilarii.

I.Ş.: Dar eşti conştient că ceea ce faci se poate numi, fără intenţia de a te flata, filosofie?

a.l.ş.: După cum spuneam mai sus, nu. "Analiză" mi s-ar părea mai corect. Sau - simplu - hermeneutică. Pentru a vorbi de "filozofie", cred că ar trebui să presupunem existenţa unui sistem - sau măcar a ceva care să "de-construiască" (aşa se zice astăzi, nu?) sistemele. Singura mea "filozofie" ţine de gust. Dar mă poţi flata în continuare, nu mă deranjează; eu însumi mă flatez că am un gust impecabil.

I.Ş.: Hai să condensez, într-o minidescriere, ceea ce ai spus în prima parte: nu mai eşti atît de tînăr astfel încît "tot ce zboară se mănîncă", rezervi mai mult timp "digestiei", vrei să vezi şi ţara asta, nu numai exteriorul ei, ţi-e teamă de avion, maşină etc, nu vrei să-ţi scrii "Opera", ci doar să trăieşti, bucurîndu-te de viaţă. Aş spune că se cheamă că te-ai... "maturizat". Cum te vezi peste 20 de ani?

a.l.ş.: Habar n-am.

I.Ş.: În ceea ce priveşte "splendoarea" articolelor, iar exagerezi. Dacă mie unele mi se par splendide, ce ai tu împotrivă? Şi cum să nu guşti cu delicii ceva scris cu nerv, inteligent, bine argumentat, totul dublat de umor şi, mai important, de o siguranţă de sine care se exercită cu naturaleţe, fiindu-i paralel faptul că ar putea deranja? Cum îţi spuneam şi data trecută, ai reuşit, ceea ce nu-i tocmai uşor, să rămîi... normal. Parafrazându-l pe Patapievici, ce ai pierdut pentru a rămâne în posesia normalităţii?

a.l.ş.: N-am pierdut nimic - să nu dramatizăm, nu e chiar atît de greu să-ţi păstrezi firescul (prefer acest cuvînt "normalităţii": nimeni nu mai ştie ce e normalitatea astăzi.). Cînd am avut - astă vară - întîlnirea de 25 de ani de la terminarea liceului (C. A. Rosetti din Bucureşti), profa de engleză - era liceu cu predare în engleză - ne-a chemat să punem pe tablă ce credem că e mai important în viaţă; eu am scris: "Be Yourself, No Matter What". Nu toţi au fost de acord că e cea mai buna metoda de a te face acceptat de cei din jur - şi nici nu e: eu am spus doar ceea ce cred eu că e (a fost) important pentru mine... Cei care nu m-au acceptat - fuck them! Nu-mi pierd vremea cu ei. Unde mai e "firescul", dacă te modelezi de fiecare dată după ceilalţi? (Na, c-o dădui pe "filozofie de viaţă", acum, la spartul tîrgului... E clar c-am îmbătrînit!)

I.Ş.: O ultimă întrebare, ca să nu plictisim, că altfel am putea vorbi la infinit. De ce crezi că ceea ce se cheamă "cultură înaltă" nu găseşte acel mod direct de adresare, mult mai percutant şi, cu siguranţă, cu efecte mai vizibile? De ce, de exemplu, nimeni nu face reclamă cărţilor la TV aşa cum se face la detergenţi sau iaurt, doar editorii îşi gândesc apariţiile şi ca obiecte care trebuie să aducă beneficii?

a.l.ş.: Nu e foarte complicat, dar - probabil - cei din "cultura înaltă" nu se pretează la o chestie care li se pare nedemnă de aceasta... Cum adică, să vinzi o carte ca pe un produs?!? Asta aşa, la modul teoretic - pentru că, de fapt, motivul real sînt banii: costă să faci reclamă unui produs. Iar un produs cultural, oricum nu prea-şi scoate banii. Dar eu mă refeream mai mult la un tip de marketing care nu este ulterior produsului, ci face parte chiar din strategia de comunicare a produsului înainte de a fi creat! Cred că este nevoie de o nouă specie de artişti, care să fi preluat abecedarul culturii vizuale şi să-l aplice produselor lor. Ar fi un nou mod de adresare - mai eficient, mai direct. În fond, iţi poţi povesti viaţa într-un clip de 3 minute. Cred că viitorul - cum spunea DeLillo - "aparţine mulţimilor"; mai precis, "mulţimilor" de pe Internet. Convergenţa promisă de Negropontes nu s-a petrecut încă. Într-un cuvînt: viitorul se anunţă interesant; vorba pesimiştilor - păcat că noi nu-l mai prindem.


PS: Citiţi un alt interviu cu Alex Leo Şerban realizat de Ioana Scoruş în anul 2002.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer