Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Yes, art can!


Bogdan Ghiu

17.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe zidurile, la cîteva dintre ferestrele hotelului Lloyd din Amsterdam, hotel cu camere de la o stea la cinci stele, redesenat de celebrul arhitect olandez Winy Maas şi în care stau pentru două săptămîni (ca invitat în cadrul proiectului The Bjilmer Spinoza-Festival al artistului Thomas Hirschhorn, proiect asupra căruia voi reveni), flutură în vîntul puternic cîteva pînze albe scrise simplu, clar, distinct, cu negru. Printre ele, şi aceasta, Yes, art can!, de care m-am îndrăgostit, intelectual, imediat (şi, probabil, pentru multă vreme).

Simplă preluare, simplă parafrazare a sloganului cîştigător de campanie al actualului preşedinte ale Statelor Unite, Barack Obama, Yes, we can!, vor spune unii, probabil cel mai mulţi. Simplu snobism "arty".

La o primă privire, la o privire superficială, aşa ar putea să pară. Dar nu este aşa. Nu sîntem aici pentru a ne grăbi tot timpul, pentru a ucide, a evacua, a expedia, a fuşeri tocmai istoria, pentru a ne consuma vieţile ca pe nişte simple produse de hipermarket, aşa cum, linguşitor-ideologic, am tot fost îndemnaţi. Tocmai pentru că ne-am grăbit, orbeşte, ireflexiv, în tot şi în toate, şi mai ales în lucrurile esenţiale, am ajuns unde am ajuns. Pentru că ne-am lăsat mînaţi, împinşi, grăbiţi, busculaţi de la spate, ca nişte vite, ca un şeptel uman crescut industrial tocmai pentru carnea tot mai sintetică, mai fadă, mai inexpresivă şi mai uşor de ambalat a unor existenţe de consum şi pentru consum, de butaforie.

Nu mai trebuie să ne grăbim, graba a stricat, deja, toată treaba, şi nu o dată. Comunismul a stricat comunul, despre care nu mai putem vorbi acum, şantajaţi fiind de un capitalism ruinător, care a înnebunit de putere. A produce, a crea viaţă, timp, calitate, substanţă presupune lucru infinit în comun: proceduri colective infinite.

Să gîndim, deci, că de-aia sîntem oameni, nu animale (aşa cum îşi permitea să ne reamintească, cinic, o celebră reclamă la o marcă populară de bere).

Nu Yes, art can! este parafraza, copia lui Yes, we can!, ci invers. Ca artist a cîştigat alegerile Obama, vorbind altfel despre noi, despre puterea în comun, despre faptul că puterea în comun poate face, din nou, lucrurile posibile, că readuce lucrurile la stadiul nu doar de simplă posibilitate, ci de posibil imediat de iminent, re-deschizîndu-le (evident, numai după ce răul extrem fusese făcut).

Or, asta este, dintotdeauna, dar mai ales azi, apanajul artei. Da, arta poate. Numai arta poate. Ca artişti, putem. Numai ca artişti. Oriunde este vorba de artă, ca procedură generală de atenţie la particularitate şi la pluralism, se poate, lucrurile redevin posibile. Numai prin artă, printr-o perspectivă artistică asupra lucrurilor, totul redevine posibil, se deblochează, devine accesibil, se pozitivează, devine din blestem, şansă, deschidere, acces.

"Artistic" nu înseamnă, însă, estetic. Redusă la şi centrată pe estetic, arta e neutralizată, transformată în consum, în separaţie. Estetismul înseamnă, întotdeauna, o politizare a artei, o dezarmare a ei şi o separare. Esteticul este lucrul împreună. Binele comun e frumosul. Frumosul este esenţial tocmai ca o calitate secundă, ca un efect care se substanţializează în mod derivat, ca un produs colateral a altceva: producerea în comun, continuă, a binelui comun. Vizat în sine, esteticul devine estetism şi distruge, devitalizează nu numai arta, ci şi societatea, divizînd-o, separînd-o de ea însăşi.

We este Art. Yes, art-we can! Noi este arta. Producere de sine în comun, ca substanţă comună.

Numai arta, ca împreună-lucrare, poate. Iar a lucra împreună este Arta, singura politică.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer