Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Obsesia canonului - protocronism de globalizare


Bogdan Ghiu

24.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Canonul e un reziduu, un produs secundar al producţiei literare: o umbră permanentă a literaturii. Literatura secretă canon. Canonul se depune, se sedimentează, separîndu-se deci inerent, ca de la sine, de literatura curentă, "oarbă". În felul acesta, el îşi dobîndeşte, aproape fără să ne dăm seama, o existenţă subterană paralelă cu a literaturii înseşi. Literatura se disociază ca de la sine de ea însăşi, generîndu-se atît imanent, ca producţie literară curentă, avansînd, mimetic-reactiv, din aproape în aproape, dar generîndu-şi şi propria transcendenţă, care este tocmai canonul. Inversiunea sau subversiunea magică se produce tocmai aici: din secund, postpus, canonul devine, în diacronie, prim, unic. Există momente, de obicei de ruptură sau de mutaţie (poate mai exact ar fi să spunem: de saturaţie, de epuizare) cînd un anumit canon istoric devine brusc vizibil, deşi îl bănuisem în fundal tot timpul, se separă de literatura propriu-zisă şi preia puterea asupra ei printr-o adevărată lovitură de stat canonică: devine dictatorial, promiţînd, prin şantaj, supravieţuirea de ansamblu a literaturii în schimbul renunţării la o parte din ea. Canonul începe prin a exista în mod clandestin, este o fantomă diurnă, dar el acţionează deja subversiv, în sînul omogenităţii agonice civile a literaturii, după care dă lovitura, preia puterea şi dictează literatura: Biroul Politic al literaturii unei anumite perioade şi al unei întregi literaturi. Canonul este dorinţa de putere din sînul literaturii, care se întoarce împotriva acesteia, pretinzînd, tot politic, a o reprezenta, şi sfîrşind prin a o reduce la un banal organism de putere. Canonul survine ca o teroare, impunînd sacrificiul.

Canonul se face, dar cine îl face pe Se, cine îşi arogă dreptul şi rolul Impersonalului, al Obiectivului? Într-o primă fază, adică în micro-continuitatea literaturii, canonizarea este o revoluţie continuă, o rumoare, un zvon. Pluralitatea mimetic-agonică a literaturii asigură organicitatea obiectiv-impersonală a literaturii. Acesta e un fenomen natural, inerent, automat: firesc. Suspect, problematic, criticabil, deoarece politic, pur cratic, este abia momentul de ruptură, segregativ, transcensiv, de ieşire din imanenţă, cînd cineva, de obicei un critic în fruntea unui grupuscul, îşi arogă Impersonalul, subiectivează Impersonalul: momentul cînd soldatul se face, brusc, mareşal şi chiar împărat (sau Secretar General), canonul ca operaţiune abuzivă de putere; momentul cînd, din linie de forţă, canonul este formulat şi impus ca dictat, cînd devine normă. Momentele esenţiale ale acestui proces ar fi, prin urmare, un verb (canonizarea continuă) şi reificarea abuziv-normativă a acestui proces într-un rezultat, îngheţarea lui într-o substanţă (canonul ca normă), vitrificarea literaturii. Tocmai trecerea de la verb la substantiv, de la procesualitate la normă mi se pare suspectă şi abuzivă, pur perfomativă: "aceasta este literatura (română)", "cutare este un geniu". Trecerea de la verb la substantiv este întotdeauna o operaţiune politică de forţă, deci o operaţiune abuzivă, de dictat. Să nu mai vorbim, deci, de canon, ci de normă, de normarea şi de "normativizarea" literaturii. De politica literaturii, condamnabilă doar atunci cînd pretinde a ieşi din literatură, a se separa de a literatură şi a dicta literatura: literatura ca dictat şi ca dicteu canonic.

În momentul de faţă, asistăm, după opinia mea, la o luptă de rezistenţă, deci conservatoare, reacţionară, de ariergardă a dictatorilor de canon care au pierdut, istoric, bătălia meta-canonică. Ne aflăm în situaţia, să-i spunem arhi-post-modernă, descrisă de Negri şi Hardt în Empire: imperiile, deci vechile moduri de transcendenţă ale puterii, nu mai sînt posibile, practicabile. Statele Unite nu sînt un neo-imperiu, ci doar o pretenţie de imperiu, de a face imperiu, un anacronism fantasmatic, o voinţă disperată de a mai impune o situaţie imperială într-o lume definitiv post-imperială. Clerul literar, canonicii şi canonizanţii literaturii sînt anacronici, dictatele lor, încercările lor de a mai norma în mod transcendent literatura sînt nişte lupte subversive de restauraţie. Pe cît de condamnată, de desuetă le e specia, pe atît de faraonice, adevărate morminte monumentale de sine, le sînt produsele. Canonul redevine o operaţiune imanentă şi pluralizantă, există cuvinte locale de ordine, dar nu mai poate exista însumare, totalizare, metanaraţiune culturală. Sau doar într-un mod muzeal. Acest tip de putere a dispărut, este o pură reminiscenţă. Canonul se pluralizează, devine micro-canon, reintră în imanenţa dinamic-conflictuală a literaturii, 15 minute de glorie sînt mai importante decît o eternitate fantomală. Mai bine mici, dar vii, decît mari, dar morţi şi îmbălsămaţi. Încercînd să stabilizeze în eternitate gloria literaturii, de pe vremea cînd verbul literar performa naţiunile, canonizarea totalitară a ucis literatura, interesul pentru literatură. Oamenii vor să citească acte literare vii, operaţiuni în desfăşurare, localizate, nu să venereze idoli din piatră. Pe scurt, operaţiunea canonică se re-reduce, revine, în momentul de faţă, la momentul ei prim, pur procesual, secular.

Canonul, de fapt, nu mai interesează pe nimeni. Ne jucăm, de fapt, vorbind despre canon. Mult mai interesante şi mai opresive, mai reductiv omogenizante, sînt noile modalităţi, globale, de normare a literaturii, care nu se mai reduc la canon. Canonizarea nu reprezintă, la limită, o operaţiune licită decît postmorten. Este scabros, pură operaţiune extra-literară de putere, de piaţă, să (mai) vrei să impui sfinţi în viaţă. Canonizarea nu poate fi decît o operaţiune postumă. Pe cînd, deci, o discuţie cu adevărat de actualitate despre Canon şi Normă, mai exact, despre Noile norme ale literaturii, despre Normarea actuală a actului literar? Asta er trebui să sesizeze, să inventeze şi să propună criticii: Norma, nu Canonul reprezintă actualitatea cîmpului literar global, mondial.

Pretenţia totalitară de unicitate a canonului trebuie ajutată să se autodistrugă. Adevărată secularizare se va fi produs abia în momentul cînd religiile laice (culturale, politice etc.) se vor fi despărţit total de modelul religiilor Cărţii unice. Cultura nu poate fi decît un perpetuu neo-păgînism. Nu mai avem a ne cuceri identitatea naţională. Laic, civil, nu putem fi decît "păgîni", pluri-micro-teişti. În fiecare pagină se ascunde cîte un zeu, în fiecare propoziţie... Un zeu este fiecare gînd. Personal, noţiunii belicoase, politice, nespecifice, mortificante de canon îi prefer noţiunea de panteon personal, sau, cum ar spune hulitul Alain Badiou, de "mic panteon portabil". Portabilitatea zeilor devine cu adevărat importantă, uman vorbind: capacitatea de a-ţi purta zeii cu tine, nu de a te mişca prin cîmpul indivizibil al unor religii unice...

Criticii literari trebuie să-şi uite sau să-şi ardă, ca pe un ruşinos carnet de partid, bastonul de mareşal obţinut prin lovituri de forţă pe seama oştirilor combatante, pe vremea războaielor naţionale, să renunţe la depăşitele şi caraghioasele fumuri dictatoriale de transcendenţă şi de reprezentativitate (acesta este un model politic desuet, pe cale de dispariţie) şi să se reimerseze în imanenţa continuu conflictuală a literaturii, ca război civil simbolic, ca invenţie de lumi posibile în lumea reală. Să revină acolo de unde au plecat, pe cîmpul de luptă, să redevină soldaţi combatanţi. Dacă nu-şi vor adapta meseria la prezentul luptelor, ferind-o atît de ameninţările dinspre trecut, cît şi de cele dinspre prezent (înlocuirea lor cu manipulările de marketing), această meserie va dispărea, ceea ce se întîmplă deja. Şi atunci, literatura însăşi va pierde din putere. Dar criticii şi-au vîndut deja arta războiului pe marmura sanctuarelor şi a palatelor. Literatura pierde din forţă şi de pe urma acestei beţii de putere, a acestei demisii, a acestei sinucideri aurite.

Asocierea istorie a literaturii-canon este firească, dar, aşa cum spuneam, doar atunci cînd se exercită postum. "Postumizarea" vieţii prin canonizarea unor sfinţi în viaţă ucide însă însăşi viaţa literaturii. În viaţa culturală românească miroase prea puternic a formaldehidă acoperită cu parfum. Aproape că uneori ai prefera să miroasă a vomă şi a excremente, şi tocmai asta ar dori, dar sînt mult prea timorate (dacă ratează sesiunea de canonizare în curs!), să încerce tinerele generaţii de creatori. Prea mult şantaj cu canonul! Ar trebui să îndrăznim să scoatem canoanele împotriva Canonului. Cel mai eficient, însă, ar fi să privim canonizările în viaţă drept ceea ce sînt: spectacole populare de circ în care nişte bătrîni (sau îmbătrîniţi de mici) scamatori îşi desfăşoară vechile trucuri de putere.

Bloom se referă aici tocmai la ceea ce, la începutul intervenţiei mele, numeam partea de procesualitate, imanent literară, a operaţiunii canonice, aceea dinainte de fixările abuziv-normative, reificante, ale canonului. Canonul trebuie să rămînă în permanenţă fluid, verb, proces imanent producţiei literare, fără nicio pretenţie transcedentă de oprire, de îngheţare a bătăliilor canonice. Bătăliile canonice trebuie să redevină (şi chiar redevin de facto) bătălii fără rezultat, fără victorii / înfrîngeri. Este diferenţa dintre constituant şi constituit. Canonul este "de scriitor" în sens viu, activ, de luptă continuă.

Fără canon! Nu mai trebuie să ne înscriem în niciun canon. Criticii trebuie să ajute, să raţionalizeze tactic şi strategic bătăliile pe care le conţin şi le iniţiază cărţile, să coboare pe teren, nu să stea în cur pe tron şi să tragă sfori de Curte: tronurile şi Curţile literare au devenit de mucava. Rolul criticii este să elaboreze o carte, dacă e valoroasă, să-i poarte bătăliile. Un adevărat critic literar este un strateg şi un tactician în cît mai multe războaie, care cultural (şi aceasta trebuie să fie cultura criticului) merită să fie purtate pentru progresul moral al umanităţii, pentru continua hominizare (care este invenţie) şi debestializare a omului. Căci doar mijloacele s-au hominizat, s-au debestializat. "Fondul" umanităţii a rămas la fel de bestial. Iar cînd nu e bestial, este vegetativ, mort. Încă n-am nimerit Omul, ţintă în mişcare.

Canonul, după mine, ar trebui să fie lista, inventarul transpersonal de bătălii şi de războaie care merită şi trebuie să fie purtate pentru ceea ce numeam debestializarea omului, pentru a nu ne opri din procesul de a deveni om, şi, în subsidiar, catalogul combatanţilor şi al invenţiilor lor tehnice pentru purtarea acestor războaie. Atît. Încolo, manipulare de piaţă şi aviditate de putere. Adică bestialitate drapată şi parfumată.

Criticii ar trebui să continue şi să ducă în absolut tensiunile ficţionale ale literaturii, inventînd lumi posibile ale lumii reale, cu lumea reală, în lumea reală, combătînd permanent reductiva, anihilanta, sărăcitoarea lume "reală". Există un nou tip de exegeză care presupune cultură extra-literară şi care operează contextualizări inevidente, de fundal sau punctate, un nou comparativism trans-literar. Preocuparea canonică este depăşită, o pură relicvă fantasmatică, o traducere acceptabilă globalizat academic a aceloraşi răni narcisice constitutive din care, sub comunism, s-a născut protocronismul. Clar şi răspicat: "canonismul" este versiunea postcomunistă a protocronismului. O canonire a literaturii. O problematică inutilă, pur academică, pe care trebuie s-o uităm şi care, în simplitatea ei truistică, nu interesează pe nimeni. Pe care, în zbaterile lor de a-şi recuceri puterea pierdută şi, azi, devenită, tipologic, impracticabilă, criticii încearcă s-o impună cu de-a sila literaturii.

Discuţiile despre canon, supratema canonului este o tematică postcolonială, un instrument, o strategie de integrare în globalitate, un război de afirmare şi de acreditare identitară. Astfel privit, ca armă tactică, tema canonului poate deveni preţioasă, utilă, simpatică. Ratăm, însă, desfigurăm potenţialul tactic al tematicii canonului atunci cînd o discutăm doar în cîmpul literaturii naţionale. Canonul este o armă de integrare în globalizare, de ieşire şi de afirmare în afară: o strategie de universalizare şi de contra-universalizare. Contravenim gramaticii temei canonului atunci cînd o utilizăm, tribal, nombrilist, doar pentru luptele de putere din sînul literaturii naţionale. Dar asta se datorează poate, banal, doar lipsei de cultură şi de anvergură a criticilor, pe care nu-i interesează decît puterea feudală din propriul fief: să poată în continuare dicta, face jocurile. Parcă am fi la fotbal, nu în literatură: mîndri nevoie mare acasă, pe prispă, total impotenţi în afară, pe singurele terenuri care contează. Canonul e altceva decît am ajuns noi să facem din el. Oricum devenise o pură ideologie.

Nu organicitatea, ci consistenţa şi permanenta ei consolidare critică ar trebui să ne intereseze. Mai mult ca oricînd, criticul, dacă vrea să rămînă o instanţă utilă, dacă nu vrea să se dizolve în altceva (în cel mai bun caz într-un ornament, în cel mai rău, în agentul sub acoperire al unor forţe străine literaturii), trebuie să fie un Odiseu care îşi regăseşte zilnic literatura care se urzeşte acasă după ce ocoleşte Pămîntul, înfruntînd toate aventurile actualităţii. Nu mai are nimeni nevoie de critici-paznici de cuib, gardieni ai Normelor şi oficianţi ai unui Canon strict local.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer