Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

A la turca bre!


Eduard Ţone

26.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Istanbul poate fi un oraş-surpriză. Mai ales pentru cei care nu i-au bătut bazarul la începutul anilor '90, cu baxuri de ţigări în serviete diplomat şi cutii de rulmenţi în buzunare. E surprinzător fiindcă, atunci când te aştepţi mai tare să dea cu balcanismele în tine, îţi trimite un damf de civilizaţie care te ameţeşte. Iar când începi să te consolezi cu ideea că nu vei (mai) găsi pe malurile Bosforului acea minunată poartă spre exotism, te tulbură cu dans de cadână, miros de kebab şi ispită de aur revărsat indecent din tejghele.

Am fost la "Stambul", invitat de Carlsberg, să-l văd pe "nea Mircea" cum devine "ţiganul" favorit al Europei (Italia, ce metafore ai în tine!) după o victorie normală a Şahtiorului său în faţa muzicanţilor din Bremen. Probabil că oraşul în care fotbalul se mănâncă în chifle şi se bea în ceai tare la orice oră, şi-ar fi dorit alte echipe în finala ultimei Cupe UEFA. După ce au trăit acel Liverpool - Milan de poveste, turcii nu s-au entuziasmat la fel de tare pentru un Şahtior - Bremen mai degrabă banal. Străzile s-au colorat verde-oranj, fanii şi-au văzut de treabă iar tricourile şi fularele de conjunctură şi-au vândut lipsa de originalitate la preţuri de nimic. Suveniruri de-o zi pentru o finală la capătul căreia am văzut nemţoaice în lacrimi şi nemţi cu nervii la pământ după 90+30 minute în care s-au isterizat inutil. N-a fost o finală la care să simţi fotbalul ca fenomen. Dar a fost una la sfârşitul căreia steagul tricolor pe care Mircea Lucescu şi l-a pus pe umeri te făcea să te simţi solidar cu echipa de mineri a unui miliardar blond, cu cărare bine pieptănată.
Trei zile de Istanbul nu-ţi trezesc simţurile poetice dar ţi le adâncesc pe cele meditative. O plimbare cu vaporaşul pe Bosfor e ca o trecere prin fundalul unui film de acţiune. Palatele somptuoase de pe maluri, vilele de milioane care-şi lâncezesc ferestrele către apa tulbure, podul leit Brooklyn Bridge, pe sub care dacă îţi pui o dorinţă când treci, ea se va împlini, trecerea euro-asiatică în privelişti de cartiere-stup care stau să se prăvălească peste kebabul de miel pe care-l savurezi în farfurii mari, asortat la ardei iuţi şi vin alb care pofteşte la şpriţ - toate, piese dintr-un puzzle care nu-ţi lasă dreptul la tihnă. Oraşul îşi seacă şi el energiile cu turişti din toate părţile, de la indieni cu punct în frunte la chinezi cu mâinile înţesate de aparate foto (aţi remarcat ce serioşi stau chinezii la poze?), de la români care-şi transpiră manelismele prin bazar la italieni ce par rătăciţi într-o lume de neînţeles. Sfânta Sofia, cu sobrietatea, gigantismul şi generozitatea pe care i-o dau cei 1500 de ani de istorie îi primeşte pe toţi, aruncându-i apoi spre palatul Topkapî, simbolul Imperiului Otoman, punct de echilibru între Cornul de Aur şi Marea Marmara, în care diamantele, săbiile bătute în pietre preţioase şi aurul indecent provenit din birurile sultanilor lacomi nasc invidii cu rădăcini în veacurile trecute. În apropiere, Moscheea Albastră (prea puţină faianţă bleu pentru o asemenea denumire), îşi întinde spre nori minaretele aflate parcă în căutare de ageamii buni de tras în ţepe dar care, în acelaşi timp, şochează simţurile olfactive cu mirosul de picioare impregnat de atâţia ani în mochetele din interior. În fine, bazarul, marele bazar, cu ale lui negocieri interminabile, sport naţional din care turcii doar îţi dau impresia că ieşi învingător, ca o caracatiţă cu fesurile colorate întinse într-un "a la turca bre" de toată splendoarea.


În orice oraş ajungi îţi pui la un moment dat întrebarea dacă ai vrea, mai devreme sau mai târziu, să locuieşti în el. Dacă ţi-ai petrece ani din viaţă prin parcurile, pe asfaltul sau printre statuile lui. Dacă ai fi fericit să-i respiri aerul, să-i auzi copiii plîngând, să-i simţi zbaterea de 12 la prânz şi gemetele de 12 noaptea. Probabil că Istanbul nu este un asemenea oraş. Trezirea în cânt de muezin sau traficul dement, extremizat prin blocaje rutiere care nu-ţi pun doar nervii la-ncercare ci şi existenţa, nu sunt elemente care să facă oraşul dezirabil pentru un trai cotidian. Dar farmecul ce răzbate atât din istoria mândră cât şi din prezentu-i eliberat în mare parte de închistările lumii arabe (trăiască Atatürk!), la care se adaugă extraordinara carismă a turcilor - popor primitor şi săritor - aproape că te vor obliga să revii cu plăcere printre "arakadaşi" şi baclavalele lor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer