Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De ce nu mai vreau nimic nepereche


Ioana Bâldea Constantinescu

26.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pentru că fiecare om are pasiunile lui, care-l recomandă, îl descalifică, îl includ şi-l exclud în şi din societăţi simandicoase, elitiste, relaxate sau fără nicio grijă pe lume, m-am gândit că, dacă tot ne cunoaştem de... nişte articole încoace, poate că ar trebui să vă spun câte ceva despre mine. Ceva care să nu ţină neapărat de cărţi. Un detaliu semnificativ. Sau chiar mai multe. Ia să vedem... uite, de exemplu, ador sâmbătă dimineaţa. Nu vineri seara, nu duminică, sâmbătă dimineaţa. Mă trezesc când vreau şi, chiar dacă nu e neapărat mai târziu ca în restul săptămânii, îmi place ideea de când vreau. Îmi place un mic dejun mai lung şi mai permisiv, îmi place să nu m-alerge nimeni, să nu trebuiască să ajung undeva la ora exactă, să o iau mai încet, să râd mai mult, să fac planuri de vacanţă, la masa din bucătărie, să savurez ideea că am două zile de răsfăţ şi de hlizeală înainte, două zile în care îmi aparţin... mie. Mai mult sau mai puţin exclusiv.

În asemenea condiţii, e de la sine înţeles că sâmbătă dimineaţa sunt, de obicei, mai bine dispusă. Mai indulgentă. Mai "treacă de la mine". Răspund chiar şi ceva mai vesel la telefon. Dau mail-uri mai frumoase. În zilele foarte bune fac omletă şi nici măcar nu o ard.

Ei bine, în acea sâmbătă dimineaţa, despre care am de gând să scriu azi, aşa eram. Şi atunci... nu s-a ars omleta, nu a sunat niciun telefon să mă cheme la serviciu, ci pur şi simplu am decis, cu de la mine putere şi nesilită de nimeni, să-mi canalizez toată starea solară spre o emisiune de la televizor. Era despre poezie. Despre poezia contemporană.

Ca să mă înţelegeţi un pic mai bine, va trebui să vă spun şi un al doilea detaliu semnificativ despre mine. Unul care îmi va pune în mod clar o etichetă de care fugeam cu oroare în adolescenţă. Din toate formele de expresie sensibilă, cred că poezia îmi e cea mai aproape. Mi se pare că rezonează cel mai bine cu mine. Nu are atuurile muzicii, care te cucereşte sau te îndepărtează aproape instantaneu, pentru că vine înspre tine, pentru că te invadează sonor. Nu are nici privilegiul impactului intens şi imediat al artelor vizuale. Nu are tramă, ca epicul. Nu are vervă, ca drama şi, de cele mai multe ori, nu spune o poveste. Poezia nu are momentaneitate.

Trebuie să faci efortul de a te duce tu înspre ea. De a recrea o imagine, de a o recompune vizual, în funcţie de limitele şi culorile propriei imaginaţii. De a o ilustra, apoi, sonor cu un ritm, cu un beat care e numai al ei. Şi, tot în funcţie de cine eşti, ţi se oferă posibilitatea de a recunoaşte sau nu o stare, o idee, o esenţă atât de fină încât se lasă distilată într-o suită de ipostaze închise în trupul prozaic al unei înşiruiri de cuvinte. Complicat, nu? Când, dincolo de toate etapele acestea, stau delicateţuri şi profunzimi care, odată eliberate din coconul lor de echivocuri, te bântuie, te încântă şi te invită să le mai vizitezi şi a doua oară, atunci efortul merită. Poate chiar să creeze dependenţă.

Nu la fel se întâmplă când forma, găunoasă şi facilă, ascunde marotele dulcege de care fuge toată lumea, cu mine în batalionul întâi. Poezia de la televizor e, în general, una de cenaclu. Cu toată recuzita ei. Rostiri patetice, locuri comune (cerul senin traversat de cocori, speranţa care înmugureşte asemeni florilor de mai, să mai scriu?... ), poem consumat public, declamatoriu şi diagnosticat drept mare creaţie chiar şi atunci când e sforăitor de banal. Poemul care nu se ascunde, ca viermele de mătase, într-o sferă fragilă şi preţioasă, ci care se lasă jumulit ca varza în faţa unui public puţin numeros, care e deja în extaz, înainte să se fi rostit primul vers. Totul e "nepereche", totul e de excepţie, totul e "de o forţă interioară" şi "de un simţ artistic" care te cucereşte, nu alta. Zici că umbli printr-un univers populat numai de variante ale lui Coleridge şi ale lui Mallarmé. Totul e de manual. De pe vremuri. Când secretul unei note bune la română era să înşiri toate adjectivele apreciative care-ţi veneau în minte, ca să arăţi că ai înţeles despre ce e vorba în poezie. Nu ştiu de ce accepţiunea publică a uneia dintre cele mai pretenţioase, mai dificile şi mai sensibile arte este aceasta. Dar este.

Şi, nu ştiu de ce, această variantă vulgarizată şi vulgarizantă e cea care face regula, îndepărtând, pe drept cuvânt, un eşalon întreg de potenţiali amatori de poezie. Cunosc oameni cu un simţ artistic extrem de rafinat. Oameni intuitivi, cu o superbă cultură a expresiei sensibile. Oameni cărora li se strepezesc dinţii când aud orice formă de versificaţie. Pentru că poezia e redusă la statutul de versificaţie, patetică sau ermetică. La rimă. La ceva care te face să-ţi dai ochii peste cap (ştiţi toate versurile cu petale, primăvară, fiorul iubirii, genele iubitei ş.a.m.d, ş.a.m.d., ş.a.m.d.). Sau pe care nu-l înţelegi foarte bine, pentru că, în spatele unor giumbuşlucuri formale nu se ascunde, de mult prea multe ori, nimic (aici am prea multe exemple şi chiar nu aş şti de unde să aleg, asta ca să nu mai spun că mi-ar exploda inbox-ul, a doua zi, şi nici bateria de la telefon nu ar duce-o foarte bine). Şi aşa se întâmplă îndepărtarea. Pentru care, în afara celor care promovează mediocritatea, nu prea poate fi acuzat nimeni.

Reticenţa faţă de poezie vine de pe raftul prăfuit al poemului prost, popularizat mai mereu cu un corolar de superlative de tot felul de manifestări obscure, care amintesc, cumva, atmosfera de cămin cultural. De oracol. Mie, recunosc, toate lucrurile acestea îmi provoacă un puseu cinic. Îmi amintesc de momentele când aud fetiţe de cinci ani zbierând din rărunchi melodii pe versuri senzuale la concursurile muzicale pentru copii. Doar că, în timp, cinismul meu s-a diluat cu multă... uimire.

Stau comod pe canapea, sâmbătă dimineaţa şi îmi dau seama că aş fi avut toate şansele să nu citesc niciodată poezie bună. O doamnă necunoscută vorbeşte ditirambic despre volumul unui domn necunoscut (obligatoriu genial, că de-aia vorbim despre el) care, cel puţin din lecturile extrem de impresionate ale interogaţilor, mă loveşte cu valoarea estetică a florilor pictate pe faleză, vara, la mare, sau a portretelor la minut, executate în aceeaşi manieră kitsch-boemă. Şi totuşi eu, eu, publicul ţintă, sunt aici (yuuuuuuuuuuuhuuuuuuuuu!), pe canapea, în aşteptarea unui dram de informaţie cu care să pot relaţiona. Exist. Şi nici măcar nu sunt atât de greu de identificat.

Nu vreau să neg existenţa poeziei de pension, sau a unei lirici incomprehensibile şi pretenţioase, care, asta este, a compromis genul, epoci de-a rândul. Când există, însă, atâta artă valabilă despre care nu vorbeşte nimeni, eu, cititoarea, spectatoarea, ascultătoarea, dependenta de net, consumatoarea, până la urmă, nu pot decât să strig pe muteşte, în direcţia tuturor celor care mă caută şi uite că nu mă găsesc (aşa, ca pe Whoopi Goldberg în Jumpin' Jack Flash), HEEEEEEEEEELLLLLLLLLLLLOOOOOOOOO, SUNT AIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIICI!!!!!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer